joi, 28 septembrie 2017

Oglinda

“Mai e mult până la capătul drumului? – întrebă bărbatul.
Nu, se vede o luminiță – răspunse vocea.
Ce luminiță, unde e, căci eu nu o văd – se neliniști bărbatul scrutând zarea.
E în ochiul tău, de aceea nu o vezi! – îl liniști vocea.”

Străinul se mai opri o dată în canatul ușii agățat de mâna ce-i cuprinsese pulpana raglanului ponosit.
- Rămâi, unde dracu pleci pe vremea asta?! – răcni vocea de la capătul mâinii, în timp ce câteva perechi de ochi împăienjeniți se plimbau pe marginea hainei încercând să tragă de dânsa îndărăt spre fumul înecăcios și mirosul rânced.
- Rămâi, ămâi, mâiii... – se auziră alte câteva voci ca un ecou prelung și ușor deșirând.
- Rămâi aici peste noapte și pleci mâine dimineață odihnit și sătul. Iohan o să-ți potrivească un culcuș și o să-ți aducă în zori un terci și-o tărie – reveni vocea arătând cu bărbia spre stăpânul speluncii înțepenit cu brațele încrucișate dincolo de tejghea, dar străinul nu părea s-o asculte. Deschidea din când în când ușa ca și cum o nerăbdare uriașă ar fi bolborosit într-însul ca bobul de strugure în butoiul de brad, închizând-o repede la loc pentru a-și proteja trupul străveziu de vifornița ce încerca să pătrundă prin crăpătura mijită pentru a-și căuta pacea.
- Nu pot, mă așteaptă... – bâigui el, fără să pară că șuvițele de gând se împletesc într-o potecă temeinică, ci mai degrabă că se deșiră ca fumul de tutun amărât sub rostogolirea curentului.
- Las-o dracului de vorbă omule! Cine naiba să te aștepte pe o vreme ca asta?! E urgie, nu vezi?! E vorba de o femeie, zic drept?! Altfel nu ai porni la drum pe așa pacoste de vreme, înghiți-le-ar Iadul de muieri că tare mai sucesc capetele oamenilor cinstiți și le smulg judecata azvârlind-o cât colo câinilor pribegiți.
Străinul nu răspunse ci întoarse capul doar, ceea ce întări convingerea adunării că nu putea fi vorba decât despre o femeie, nicicum altfel și făcându-i să-și lățească și mai mult rânjetul dincolo de buza paharului.
- Rămâneți cu bine oameni buni și ne-om mai revedea desigur în alte locuri sau poate în alte timpuri – conchise străinul rapid ca și cum i-ar fi fost teamă că vorbele rotitoare ale celorlalți i-ar fi putut înmuia credința și încolăci tălpile. Își strânse apoi raglanul în jurul trupului firav, deschise ușa grăbit și se pierdu în noapte.
- Muieri, muieri, la altceva nu-i duce mintea... – bolborosi el strângând și mai tare cârpa în jurul mijlocului. O vreme poteca fu dreaptă și netedă chiar dacă vremea fu strâmbă, iar pasul îi fu grăbit. Apoi poteca se îngustă și ierburile năvălind din împrejururi mănoase prinseră a-i împiedica mersul. Înaintarea deveni mai anevoioasă, dar străinul nu privea decât în pământ, nici un pic în lung, nici un pic înapoi, ceea ce îl făcea una cu drumul. Nu avea vreme să se îngrijoreze de neajunsul cărării și nici să-și cântărească oboseala, căci plămădea nestăvilit fuior subțire din caier lung de gânduri, răsucindu-l pe vârtelnița pașilor. Nu peste multă vreme, atât cât se adună în căușul neastâmpărului, zări prima mijire de soare. Își făcea loc cu botul umed printre frunze înspre zi, ca vulpea printre scândurile uscate tânjind la ograda cu orătănii. Nu-i dădu mare atenție ci își înfundă și mai mult gâtul între gulerele raglanului, întinzând pasul peste curgerea de lumină tremurândă printre încălțări netihnite. Capătul drumului era încă departe și nu își arăta în niciun fel conturul.
Curând, luminile tremurânde prinseră aripi, ridicându-se peste vârfurile copacilor, jucându-se cu frunzele șăgalnice și răscolindu-le umbrele. Străinul își umezi buzele în căușe de verde, își ameți stomacul cu câteva fructe sălbatice și își odihni tălpile pe creastă de cremene. Apoi purcese iarăși la drum. Nu-și numără răsăriturile și nici apusurile, dar ascultă zborurile păsărilor și ele îi dădură semn potrivit la margine de amurg că sfârșitul de drum e aproape.
Volbura ierburilor se îndesa și se înălța peste măsură, astfel încât privirea se poticnea în tremur de trupuri subțiri, brațele se ascuțeau sub atingerea frunzelor-coasă, în timp ce picioarele se afundau dincolo de glezne în mușchiul moale și umed. Descoperi lacul abia când mai avea câțiva pași până la marginea lui și liniștea sa îi îndestulă lăuntrul istovit. Îi încercui hotarul cu pași mărunți, în timp ce privirile încercau să pătrundă prin cheagul înserării. După o vreme descoperi glasurile. Erau doi bărbați. Sau poate trei, timbrul vocii le era asemeni, ca și cum ar fi fost doar o singură gură. Vorbeau domol, în cuvinte așezate. O lumină licări în buza de apă săgetându-i oglinda. Un petec de jar îi ținea pe toți aplecați, în timp ce vorbele se rotunjeau tot mai deplin pe măsură ce distanța se topea. Își aplecă urechea și le culese înțelesurile grele ca ciorchinii crăpând. Străinul se apropie într-atât încât simți că e momentul să le dea binețe. Și o slobozi curtenitor dar nu primi niciun răspuns. Oamenii își continuară șirul vorbelor ca și cum nici nu l-ar fi auzit, deși liniștea locurilor era atât de adâncă încât lumea întreagă s-ar fi putut scufunda într-însa. Le mai dădu o dată binețe cu glas ridicat, apoi văzând că rostirea nu găsește urechea flămândă, întinse brațul pentru a-i atinge celui mai apropiat umărul.. Înaintă încă un pas până la marginea apei și îi descoperi reflectându-se în ea. Aruncă nedumerit privirea peste umăr. Nu erau înapoi. Oamenii erau înainte, îndărătul oglinzii de apă. Își adânci privirea și zări mai departe și restul. Potecile, casele, luminile, oamenii. Luciul apei îi separa ca sticla unei vitrine cu manechine. Pentru o clipă se îngrijoră. Cum de ajunseseră cu toții acolo?! Apoi lăsă capul pe spate, privi cerul nesfârșit și pricepu. Nu era rău, nu era deloc rău...


joi, 14 septembrie 2017

Șotronul

Mai ții minte?! Aveam cinci ani cred amândoi, eram doar cu câteva luni mai mare decât tine. Voiai să jucăm șotron. Erați patru fete. Eu, timid, stăteam cu umărul sprijinit pe colțul blocului și vă priveam. Mi-era rușine să mă apropii, dar tu m-ai apucat strâns de încheietura mâinii și m-ai tras între voi. Șotronul era desenat cu cretă galbenă în gangul dintre blocuri. Poate de aceea mi-era și un pic teamă, căci soarele ocolea cu totul pătratele șerpuite, iar ochii abia se puteau obișnui cu penumbra. Țin minte ca acum, Ioana avea o piatră mare rotundă și albă, Maria o bucățică de cărămidă spartă, Andreea o pietricică mică cenușie, iar tu un ciob de sticlă groasă. A trebuit să găsesc și eu ceva să arunc. Am luat de lângă perete o bucată de tencuială căzută. Tu ai strâmbat din nas și ai ridicat ostentativ ciobul verde în bătaia soarelui. Strălucea ca un smarald. Maria a aruncat prima. 1. A parcurs fără probleme traseul. De la 1 la 7 și înapoi. Apoi 2, 3 și 4, la cinci s-a poticnit, a aruncat în afară. A urmat Ioana. Piatra ei rotundă aluneca pe asfalt. 1 a fost ușor, doar s-a aplecat un pic și a lăsat-o să cadă. La 2 piatra a fugit în afara pătratului. Nici Andreea nu s-a descurcat mai bine, era plinuță și îi era greu să se aplece într-un picior pentru a ridica piatra. A călcat linia de la primul încercare. I-au dat lacrimile, dar tu ai împins-o cu nerăbdare la o parte și luându-i locul ai aruncat cu precizie. La fel de precis ai și călcat într-un picior fiecare pătrat. 1. 2. 3. 4. 5. La 6 ai aruncat înadins în afară. Te-am văzut. Ai aruncat și nici nu ai așteptat să se oprească ci ai țâșnit către ciobul de sticlă și l-ai ridicat fudulă de lângă marginea cercului.
Maria a fost prima care a ajuns la 6. Șase era ultimul pătrat înaintea cercului. Cine desenase șotronul făcuse pătratele mici și cercul imens ca și cum acesta ar fi fost lumea, lumea către care ținteam, iar pătratele un fel de scară întinsă pe pământ către ea. Maria a nimerit șasele fără probleme. Era subțire și agilă Maria. Te-ai rezemat cu spatele de zid și ai ridicat un picior pe perete ca fetele din filmele americane care îi așteaptă pe băieții cu părul blond și zâmbetul larg cât tot ecranul. Dar tu nu așteptai niciun băiat, m-am gândit eu. Și-atunci nu înțelegeam de ce ai ridicat talpa piciorului drept pe perete cu genunchiul ieșind de sub fustița bleu, formând împreună cu celălalt picior un patru perfect. Maria a sărit în toate pătratele iar când s-a aplecat să ia piatra de la 6 atunci… Atunci s-a întâmplat nenorocirea. Chiar când a atins cu degetele pământul, căsuța de la 6 a dispărut dintr-o dată. A dispărut ca și cum n-ar fi fost. Cu tot cu Maria a dispărut. Nu se vedea foarte bine, dar nu era nici o îndoială că o gaură mare se căscase în locul pătratului de la 6. Noi eram dincoace, lângă linia de plecare, nu vedeam mare lucru, doar tu ai avut curajul sa te apropii, ai luat piatra Mariei și ai aruncat-o departe, ca și cum ai fi vrut să distrugi orice urmă a dispariției ei, apoi ai admonestat-o scurt pe Ioana “Ce faci toanto, tu urmezi!”. La 4 a greșit iar, dar tu nu ai lăsat-o să plece. Ai prins-o de umăr și i-ai spus zâmbind dulce “Lasă că dau eu pentru tine. Tu sari”. Și Ioana a sărit fără cusur și la 4 si la 5 si la 6. Doar când s-a aplecat să ridice piatra pământul i-a fugit de sub picioare. Căsuța marcată cu 6 a dispărut în întregime ca și mai devreme. A rămas doar conturul tremurat de mână și câteva fire de galben. Mă așteptam sa te rezemi iar de perete așa cum o fac fetele care-și așteaptă iubiții în filmele americane, dar nu, de data aceasta te-ai apropiat de marginea hăului sprijinindu-ți bine picioarele în 5 și agățându-ți parcă stânga de o bară imaginară pentru a te uita în jos luuuung ca într-o fântână. Apoi te-ai îndreptat, ți-ai netezit fustița cu un gest scurt și apropiindu-ți varful pantofului de piatra Ioanei i-ai făcut vânt dintr-o răsucire bruscă a gleznei până lângă zid. “Tu urmezi”, i-ai spus imperativ, iar Andreea s-a înclinat ușor de mijloc și a lăsat piatra să cadă la 1. Abia s-a putut apleca să ridice piatra din prima căsuță, dar a zâmbit fericită când a trecut linia înapoi. „Știi ce?! Tu poți să dai direct la 6! Nu mai e nevoie să dai la celelalte”, i-ai susurat subțire, prinzând-o de mijloc și aducând-o înapoi la linia de plecare. Andreea n-a schițat niciun gest. Și-a așezat vârfurile pantofiorilor pe dunga de start și a aruncat direct la 6. A nimerit din prima. Eu eram îngrozit. Chiar avea de gând să sară pentru 6?! Nu văzuse ce pățiseră celelalte?! Era oarbă?! Am vrut să o strig dar vorba mi-era înghețată. Am vrut să întind brațul s-o trag înapoi, dar privirea ta m-a oprit. Mă fixai ascuțit, așa cum limba șopârlei fixează gâza întinsă la soare pe frunza de brustur. Am urmărit-o cu ochii plini de spaimă cum sare peste căsuța cu numărul 1, apoi peste 2, 3, 4, 5, 6, ajunge la 7, se întoarce și atinge din nou pătratul cu numărul 6. Câteva clipe s-a oprit și a rămas așa într-un picior ca o barză, ca și cum ar fi vrut să capete energie pentru un nou zbor către alte lumi. Apoi s-a aplecat încet cu o mână în jos și cealaltă în lateral, încercând să-și păstreze echilibru. Degetele alunecau domol spre pământ, în timp ce eu îmi mușcam buzele până la sânge. Cât loc de-un suspin mai era între degetele Andreei și piatră când am închis instinctiv ochii. I-am redeschis o secundă mai târziu. Andreea nu mai era.
„E rândul tău”, mi-ai spus scuturându-ți părul pe spate. Mi-era frică, mi-era grozav de frică. Însă mi-era și rușine să fug. Nu mai eram decât noi doi, față în față. Împietrisem, așteptam o minune care să mă salveze, dar oricât am întins timpul, nu s-a ivit niciuna. „Haide, arunci odată, sau nu ești în stare?!”. Am întins brațul dar mâna îmi tremura și nu puteam face nicio altă mișcare. Ochii fixau obsedant pătratul cu numărul 6. Nu puteam să-mi dau seama dacă era asfalt acolo, sau o groapă adâncă până în miezul Pământului. Cenușiul tremura înaintea privirii. Am rămas așa cu brațul întins în timp ce tu mă priveai trufașă. „Fătălăule!”, m-ai șfichiuit nemilos. M-am scuturat ca după un coșmar dureros. Mi s-a părut cel mai îngrozitor cuvânt pe care îl auzisem vreodată, deși nu știam ce înseamnă, mai îngrozitor decât cuvintele cu P pe care le auzeam șușotite pe la colțuri. „Arunci odată?!”. Atunci brațul s-a ridicat singur și degetele au dat drumul bucății ținute captive. Ochii tăi urmăreau ficși aruncarea și trupul întreg părea încordat ca și cum viața noastră întreagă ar fi depins de acea mișcare. Piatra a căzut pe căsuța de la numărul 6, deși nici nu știam unde trebuie să arunc și s-a făcut praf, un praf fin, alb, amestecat cu firicele de nisip. Curentul iscat din senin printre blocuri a început să spulbere praful, doar în mijloc, o grămăjoară mică sprijinită pe bucăți nefărâme rezistând cu succes. Trupu-ți întreg a țipat într-o erupție violentă, contorsionându-se de furie. „Ce faci nenorocitule?!”. Aveai pupilele injectate și corpul îți tremura convulsiv. Nu-ți înțelegeam nici mânia, nici vorbele ce păreau venite din altă gură. De altfel, toată povestea îmi dădea fiori reci și draci nepotoliți îmi răscoleau înlăuntrul. Deși îmi doream nesfârșit să dispar, să mă fac nevăzut, să fug mâncând pământul, am rămas încremenit. Nu mă puteam mișca nici un pic. Te-ai repezit la grămăjoara de nisip și ai încercat să o protejezi cu palmele, apoi ai încercat să aduni praful pe care vântul îl răscolea de zor și să-l aduci înapoi în moviliță. Zadarnică pornire! Ochii ți se umezeau tot mai mult, pe măsură ce grămăjoara se făcea tot mai mică. În cele din urmă te-ai ridicat în picioare, ți-ai șters ochii cu brațul și mi-ai spus răspicat și senin: „Nici nu știi ce-ai făcut!”. Apoi, mânioasă și dreaptă, ai aruncat cu ciobul de pământ. Ceea ce nici unul din noi nu se mai aștepta să se întâmple, s-a întâmplat. Trapa de la căsuța cu numărul 6 s-a deschis din nou și te-a înghițit dintr-o dată. Doar ciobul de sticlă verde fărâmat a rămas împrăștiat printre firele albe de praf...

Rezemat de colțul blocului priveam împietrit șotronul cu dungi galbene tremurate și căsuța de la numărul 6 care abia se ițea din penumbră.


Toata viața am crezut că avea să fie ultima oară când aveam să vă văd, că v-a mâncat Pământul, că v-a-ghițit cealaltă lume. Asta până-ntr-o joi, când o vecină din cartier mi le-a arătat pe fete. Nu le-am recunoscut. Miezul Pământului le transformase în niște ființe stranii, cenușii, uriașe, legănându-se greoi. Aveau sâni și ochelari și riduri și părul vopsit. Doar tu ai scăpat din frământarea timpului și încă mai sari într-un picior șotronul...

duminică, 10 septembrie 2017

sămânța

te-ai născut dintr-o mirare
și ai hotărât că aceea trebuie să fie
matca nașterii tale
apoi ai început să crești
iar mie au început să-mi iasă
triluri prin urechi
și culori printre pleoape


joi, 7 septembrie 2017

Crizantema

Când taurul Petrică a întâlnit pentru prima dată o crizantemă a rămas înțepenit asemeni tovarășului său de bronz de pe Wall Street, cu picioarele din față drepte ca doi pari adânc înfipți în pământ și cu cele din spate topindu-se sub greutatea emoției. Nu era pentru prima dată când vedea o floare, nuuu, văzuse nenumărate. De trifoi. Rotunde și mici ca niște bumbi de lână roză peste cuvertura de verde. Erau foarte gustoase și de fiecare dată când lua masa de prânz, Petrică aduna întâi bumbii rotunzi și moi și abia apoi începea să înfulece trifoii.
Crizantema însăăă... crizantema era cu totul altceva, era un albatros pe necuprinsul cerului, era o vela albă pe întinderea de-albastru, era un mândru stejar pe nesfârșitul câmpiei. Și era înmiresmatăăă... Mirosea atât de frumos încât îl scotea pur și simplu din minți.
Începu să se învârtă în jurul florii ca un bondar în jurul staminelor încărcate cu grăunți de polen. Făcea pași mici, împletiți, deplasându-se în lateral și părând că e gata-gata să se prăvale pe-o parte la fiecare mișcare. Când termină un cerc complet se opri și închise ochii. Apoi aplecă nările și inspiră adânc, atât de adânc încât ar fi putut culege un câmp întreg de crizanteme cu inspirația sa. Dar nu avea decât una înaintea-i. La rândul său floarea își întinse petalele către buzele taurului, cuprinsă de-o înfiorare surprinzătoare. Îl cunoștea pe Ferdinand, îl văzuse adesea la televizor, dar n-ar fi vrut să fie ca el. Însă unele acțiuni nu le gândești deloc, doar le trăiești, te năpustești în ele și le trăiești cu tot înlăuntrul, cu fiecare particulă. Petrică trase din nou aer în piept, de data aceasta cu și mai multă putere. Floarea se ridică pe vârfuri și îi atinse delicat nările. Taurul roși! Oricât ar fi părut de mare și nemișcat avea un suflet de vrabie, numai miez si aripi. Oftă lung părând că își revarsă tot înlăuntrul în afară, apoi inspiră din nou adânc. Crizantema întinse petalele ca o gâză-miriapod, le tremură nebunește și ridicându-și trupul subțire deasupra pământului le lipi de botul umed al taurului.
Petrică era topit. Trupul i se cutremură într-un spasm înfricoșător. Își clătină capul mare de câteva ori ca și cum ar fi vrut să spună “așa ceva e inimaginabil, așa ceva nu mi se poate întâmpla mie” dar nu apucă să scoată printre buze decât un geamăt adânc ca o peșteră, o sfârșire și o înaripare deopotrivă. Când inspiră din nou pentru a-și umple înlăuntrul cu miresme și culori, atracția fu atât de năvalnică încât crizantema se smulse din verde și prinse a se deșira ca un fir de lână din ghemul rotund. Și fiindcă Petrică nu înceta să inspire, floarea se tot deșira și tot deșira, panglică verzuie unduindu-se-n vânt. Maică-sa, vaca Eleonora, îi spusese mereu că trebuie să coboare pe firul ierbii către esența lucrurilor și Petrică o ascultase, atât cât îl dusese mintea. Așa că nu încetă să inspire. Și fiindcă floarea nu contenea să se deșire de pe miezul Pământului, acesta prinse la rându-i a aluneca după mișcările panglicii, rostogolindu-se ca o minge în rotunduri de ape. Petrică nici nu înțelese de ce picioarele încep să pășească larg, apoi să alerge singure și nu simți nici un pic de oboseală când ghemul se făcu din ce în ce mai mic, iar alergarea din ce în ce mai profundă. Abia atunci când Pământul atinse dimensiunea unei coroane de tei Petrică constată surprins că acesta nu este altceva decât o uriașă tulpină de crizantemă. Atât și nimic mai altceva! O tulpină lungă de crizantemă făcută ghem, cu o floare în creștet și o sămânță în inimă.
Dar nu încetă să inspire și nu încetă să alerge pe marginea rotundului din ce în ce mai mărunt. Și asta până când rotundul deveni atât de mic încât se putea confunda lesne cu o sămânță de floare. Picioarele nici nu mai încăpeau pe circumferința plăpândă, iar când o adiere de vânt i-o smulse de sub tălpi, Petrică începu să plutească el însuși ca o frunză prin Univers.