joi, 27 iulie 2017

Farfuria

- Pământul nu e rotund – izbucni el brusc.
Vocile se întrerupseră ca sfâșiate de-o lovitură de topor și ochii toți se pironiră mari spre individul cu pumnii strânși. Nu doar ideea în sine frapa, cât mai ales vehemența cu care era expusă.
Pentru o vreme bărbatul tăcu și liniștea se așternu ca o pastă groasă întinzându-se molatec printre trupurile înțepenite. Nimeni nu respira, cei mai mulți speriați la gândul că vorbele bărbatului le-ar putea fura pământul de sub picioare. La propriu. Pământul așa cum îl știau ei.
- Pământul e ca o farfurie – continuă străinul, apoi se opri din nou speriat parcă de propriile cuvinte.
- O farfurie?! – se auziră murmure neîncrezătoare.
- Da – confirmă sec bărbatul, apoi tăcu iar.
Mințile înfierbântate începură să deseneze grabnic farfurii de toate formele și dimensiunile. Cele pentru felul doi, plate, cu marginile puțin ridicate, nici prea largi nici prea înguste, cât să încapă o lipie uscată așteptând umplutura, erau cel mai des întâlnite.
- Ca o farfurie de supă – răsturnă vocea bărbatului toate celelalte farfurii desenate până atunci. Ca o farfurie de supă – repeta el părând a se asigura că celelalte modele fuseseră complet îndepărtate.
Zâmbete mijiră ici și colo. O farfurie de supă? De ce tocmai de supă?! Nu toată lumea servește supă la dejun.
Răspunsul bărbatului întârzia. Frământa cuvintele între buze în încercarea de a-și pregăti cu grijă o explicație cat mai ușor de priceput. I-ar fi plăcut să poată explica celor din jur ceea ce simte.
- O farfurie de supă. Cu doua fețe, una deasupra și alta dedesubt – reveni el fără să clarifice nici un pic lucrurile.
Apoi, ca să le facă parcă și mai greu de înțeles continuă.
- Sau invers. Niciodată nu știi care e deasupra și care e dedesubt.
Toți îl priveau nedumeriți. În loc să aducă lămuriri se afunda în aserțiuni aparent fără sens.
- Cei mai mulți vedem doar partea concavă a ei. Ne așezăm în interiorul farfuriei ca într-un amfiteatru și privim, iar uneori participăm, la spectacol. Ne uităm unul la altul, interacționăm, ne atingem mâinile și genunchii cu vecinii, ne bucurăm când ai noștri înving, ne mâniem când ceilalți câștigă. Viața întreagă o trăim în interiorul farfuriei și credem că asta e tot... – sintetiză el rapid și se opri brusc ca și cum i-ar fi fost frică să atingă subiectul sau să-și adâncească gândurile în lăuntrurile sale dense.
Dacă rostogolirea în interiorul farfuriei nu e tot, atunci unde ar putea fi restul?! – gândi creierul mulțimii oarecum surprins de punctele de suspensie ale străinului. Trebuie că răspunsul are legătură cu dedesubturile – răspunse tot el bazându-se pe cuvintele bărbatului: “O farfurie de supă cu două fețe, una deasupra și alta dedesubt.”
- Nu ne gândim niciodată că o mare parte din viață o trăim pe partea convexă a ei, pe cealaltă față a farfuriei. Singuri, căci de data aceasta cercul nu ne apropie, ne depărtează. Unul aici, unul dincolo, altul mai departe, fiecare cocoțat pe câte un arc de cerc. Suntem în același timp și pe o parte și pe cealaltă, dar ne concentram întotdeauna pe interiorul farfuriei. Rareori pe exterior.
Mințile alergau agitate de-a lungul și de-a latul vorbelor, urmărind unele contururi, creionând altele, apăsând colțuri sau curburi…
Aveau sens vorbele bărbatului, aveau miez, chiar dacă adâncimea lor era departe de a fi deplin deslușită. Și vorbea cu siguranță străinul! Ca și cum ar fi trăit ceea ce glăsuia.
- Spui bine ce spui, străinule, ești înțelept! Dar care e miza?!
- Trebuie să învățăm să trăim! – căzură vorbele sale, ascuțit și subțire ca lama bisturiului.
Reacțiile mulțimii erau amestecate. O mare parte era încântată de pledoaria străinului, de vederea sa, de farfuria în care se rotunjeau fericiți. Cei mai mulți însă se întunecară. Cine era străinul sfrijit, cu haine modeste și barba cenușie căzând de-a valma peste pieptu-i subțire, să le dea lecții?! Cine era el să-i învețe cum să-și trăiască viața?! Viața și-o așterneau singuri și nu aveau să le-o tulbure, nici vremurile, nici vorbele bărbatului.
Străinul ridică de jos un băț și desenă pe nisip un arc de cerc.
- Aceasta este farfuria în care trăim. Noi cei de aici – arătă el cu bățul, rotindu-se de la primul la ultimul om. Ăsta ești tu, ăsta ești tu, ăsta ești tu – continuă înfigând bățul în nisip pentru fiecare “tu” pronunțat și lăsând în urmă cercuri rotunde ca niște corcodușe îngrămădite pe fundul farfuriei.
Apoi desenă în continuarea primului arc de cerc un altul asemenea.
- Și ăștia sunt ei, în lumea lor – adăugă și înfipse din nou bățul în nisip, o dată, de două ori, de trei ori…
- Iar ăștia sunt ceilalți… - ridică el din nou bățul desenând în nisip alte arcuri de cerc, unul în prelungirea celuilalt, farfurii pline cu corcodușe, până când conturul unui cerc se închise complet.
- Ăștia suntem toți. Și fiecare trăiește pentru ceilalți și prin ceilalți – indică el o corcodușă la întâmplare plimbându-și bățul de-a lungul interiorului cercului până când uni celelalte puncte adâncite mai devreme într-o singură linie. Trăim pentru ceilalți în spațiul acesta îngust – indică el cercul care abia atunci părea să devină vizibil pentru toți cei care îl priveau.
- În timp ce dacă am privi lumea de pe partea cealaltă, nu ar exista nicio limită, lumea ar fi fără margini - zâmbi el larg întinzând raze imaginare dinspre marginile cercului, pe sub picioarele mulțimii, până hăt departe, în zare…


duminică, 16 iulie 2017

liniști de ape -
cresc ramuri înlăuntru
crăpând tresăriri



miercuri, 12 iulie 2017

silabe

am întâlnit o femeie
care trăiește într-o poezie
o înconjoară ca o coajă de ou
densă, rotundă, strălucitoare
pe interior are pictată lumea
uneori iese în afara ei
și pipăie ca un melc
cu degetele umede
dejurîmprejurul


duminică, 9 iulie 2017

Iepurele cu corn

Iepurele desfăcu cu nerăbdarea cutia de sardine și lipăi buzele.
Îi era o poftă nebună. Rupse o bucată și o plimbă cu limba de jur împrejurul gurii așa cum gospodinele plimbă pensula cu ulei prin tava ce așteaptă aluatul. Mmm… era bun.
Desfăcu peștele în două și tacticos desprinse șira spinării pe care o lăsă peste capacul metalic. Nasul mic tremura întruna ca aripile unui colibri.
Auzi, n-ai cumva niște lămâie?! Ar merge tare bine cu sardinele – îl întrebă pe cărăbușul cu corn care tocmai trecea prin apropiere în drum către casă. Cărăbușul se opri și îi întinse o jumătate de lămâie din care iepurele stoarse pofticios din belșug peste carnea roză.
Viața ne obligă să ne depărtăm de noi înșine și să căpătăm forme care nu întotdeauna ni se potrivesc - mormăi cărăbușul cu corn ca pentru sine, dând impresia că vrea să se îndepărteze. Ba mai mult – reluă el – persistând în a fi ceea ce alții vor să vadă, tindem să ne pierdem contururile reale.
În ciuda celor scrise pe Wikipedia despre vârsta cărăbușilor cu corn, cel ce i se adresa iepurașului era bătrân, foarte bătrân. Și foaaaarte înțelept.
Iepurele se opri din mestecat și își privi rușinat blănița. Cărăbușul cu corn avea dreptate. Își duse lăbuțele la ceafă și-și dezbrăcă pedant blănița ca pe un mantou de damă pe care îl aruncă în iarbă. Își privi cu încântare noua coafură, creață și tărcată și se aplecă să-și mănânce în continuare sardinele.
E nevoie de curaj pentru a fi pe de-a-ntregul ceea ce suntem – mormăi cărăbușul cu corn din nou, părând că se adresează mai degrabă firului de iarbă decât vreunei vietăți din apropiere, dar privind cu coada ochiului drept spre mieluț, în timp ce stângul era umbrit de cornul uriaș.
Iepurele se opri iar din mâncat și-și cercetă atent blănița de miel. De fapt ce iepure, că era un miel în toată regula. Îi plăcea blănița, era curată și moale și creață. Nu-i plăceau însă cărăbușii cu corn, în special fiindcă se hrăneau cu rădăcini de plante, plante care în cele din urmă se uscau și mureau, dar mai ales pentru că nu le plăceau sardinele. Cel din fața sa părea însă cu totul aparte.
Mieluțul clipi de câteva ori tremurat ca un fluture pe floare și ducându-și copitele la ceafă își smulse blănița. Apoi fără să se mai uite în jur termină tot ce mai era în cutie. Mulțumit, se așeză cu burta la soare lângă o tulpină de brusture și adormi.

O picătură de ulei se anina de vârful cornului, strălucind în soare.


sâmbătă, 1 iulie 2017

arcuire

aşezăm migălos zilele una lângă alta
ca plăcile de gresie
peste liantul bine întins
mate, curate
fără colţuri ciobite
fe ştergem cu dosul palmei
şi ne aplecăm iar...

eu o să mă întind peste ele
ca o blană de lynx,
- îmi spui la prima pauză -
tu păşeşte-mă!