duminică, 27 iulie 2014

Gângania (ultima parte)

Urc în lift şi nu apuc sǎ apǎs niciun buton. Liftul porneşte singur, în timp ce lǎmpile ce indicǎ etajele unu, doi, trei, pânǎ la zece se aprind alternativ în mare vitezǎ, pentru ca în cele din urmǎ o lampǎ albǎ situatǎ undeva jos între etajele nouǎ şi zece sǎ rǎmânǎ aprinsǎ permanent. Un fel de indicator pentru “şi altele”. E ciudat felul în care se mişca cutia liftului, în sus, în jos, în stânga, în dreapta. Mǎ simt de parcǎ aş fi într-o colivie pe care o pasǎre uriaşǎ o scuturǎ amuzatǎ privind la mogâldeaţa care se ghemuieşte speriatǎ înǎuntru. Ţintesc înfiorat ochiul camerei care mǎ fixeazǎ. Cineva mǎ priveşte acum de dincolo de lentila de sticlǎ, ştiu sigur asta, cineva cu care am sǎ mǎ vǎd între patru ochi cât de curând. În sfârşit liftul se opreşte cu o smuciturǎ brutalǎ.
E bizar cum s-a schimbat totul. Aerul e umed şi rece. Miroase a stǎtut, a vǎgǎunǎ închisǎ. Pereţii de piatrǎ sunt umezi şi sub lumina plǎpând-tremurândǎ piatra împrǎştie pulberi de strǎluciri mǎrunte. Spaţiul e strâmt, strâmt de tot, toatǎ construcţia e ca o pâlnie, iar eu mǎ aflu în spaţiul ei cel mai îngust, aproape de ieşire. Uşa liftului se închide cu zgomot, iar ecoul rǎzbate vibrant prin tot conul pâlniei fǎcând sǎ vibreze aerul dens şi apǎsǎtor. Încǎperea în care am ajuns e doar un hol rotund şi întunecos. Mǎ rotesc de jur împrejur cǎutând o ieşire, dar nu gǎsesc, uşa liftului a dispǎrut şi ea, a dispǎrut pur şi simplu, în locul ei rǎmânând o bucatǎ de perete de piatrǎ rece şi umedǎ. Simt frisoane pe şira spinǎrii. Sǎ fie aceasta ultima camerǎ în care am sǎ intru?! Sǎ fi avut dreptate bǎtrânul care m-a tras de mânecǎ în holul cel mare?! Totul sǎ nu fie altceva decât o capcanǎ uriaşǎ pentru a potoli poftele gânganiei ce pândeşte din întuneric sǎ se agaţe ceva în pânza ţesutǎ cu migalǎ?! Nu pot sǎ cred cǎ asta e tot! Nu conform regulilor jocului, jocul presupune interacţiune, mişcare, efort, disperare. Pipǎi atent zidurile şi o gǎsesc. E o nişǎ îngustǎ prin care abia mǎ pot strecura iar îndǎrǎtul ei e o scarǎ. Scara coboarǎ. Aveam dreptate. Şi bǎtrânul avea. Aşazisele etaje aşezate unele peste altele sunt de fapt sub pǎmânt, sǎpate unele sub altele. Clǎdirea fiscului, dincolo de aparenţa aruncatǎ în ochii muritorilor de rând, e de fapt o vizuinǎ alunecând spre inima Pǎmântului. Cobor încet, treptele sunt înalte şi nefinisate, iar luminǎ nu este aproape deloc. N-am numǎrat treptele dar am coborât probabil vreo sutǎ. Mai cobor încǎ o sutǎ. Da, pe mǎsurǎ ce ne apropiem de final nu mai suntem decât noi şi propriul eu. Poate cǎ ǎsta este mesajul. Poate cǎ scara nu duce niciunde ci coboarǎ spre propriul nostru înlǎuntru. Aici am ajuns. Şi totuşi, un fir al Ariadnei trebuie sǎ existe, nu poate sǎ fie vǎgǎuna asta sfârşitul. Îmi frǎmânt instinctiv degetele cǎutând în palmǎ. Îl mai am?! Nu ştiu, probabil cǎ nu în palmǎ trebuie cǎutat. Sudoarea îmi îngheaţǎ pe spinare, iar pe brate pielea s-a înfiorat în rǎzvrǎtiri semeţe. Apoi dintr-o datǎ, ca din neant, în faţa ochilor îmi apare un indicator. “Spre biroul 1107”. E absolut hilar dar sunt în grafic.
Încǎperea în care am intrat seamǎnǎ perfect cu cea în care m-a lǎsat liftul, poate cǎ nici n-am coborât, poate cǎ doar m-am învârtit în cerc. Adesea pierdem zile, sǎptǎmâni, luni, ani pentru a ajunge acolo de unde am plecat fǎrǎ sǎ obţinem niciun rezultat. Încǎperea e rece, umedǎ, întunecoasǎ, cu pereţi de piatrǎ mustind de apǎ verde. Doar cǎ aici mişcǎ ceva. Aproape lipite de peretele opus intrǎrii sunt douǎ birouri şi aşezaţi la birou, astfel încât abia li se vǎd capetele de dincolo de monitoarele calculatoarelor, doi bǎrbaţi. Deasupra capetelor lor, exact la mijloc, atârnǎ în douǎ lanţuri subţiri o plǎcuţǎ metalicǎ ruginitǎ “Director adjunct”. Unul din ei îmi face semn sǎ şed pe singurul scaun liber din încǎpere. Scena seamǎnǎ teribil cu cele din filmele de rǎzboi în care eroul principal ajunge sǎ fie închis, interogat şi torturat în beciurile întunecate ale Gestapoului. În filmele astea cu rǎzboi, invariabil binele învinge, rǎmâne de vǎzut dacǎ şi ei ştiu asta.
Şed pe scaun cu mâinile în poalǎ aşteptând ca unul din cei doi bǎrbaţi sǎ-mi cearǎ hârtiile. Dar niciunul nu ridicǎ privirea din monitor. Tipic! Dar de ce mi le-ar mai cere?! Au dreptate, poate ar fi cazul sǎ renunţǎm la ipocrizie şi sǎ nu mai legǎm alergarea mea de o mapǎ cu hârtii absolut imbecile. Ochii încep sǎ se obişnuiascǎ cu semiobscuritatea. Bǎrbaţii din faţa mea sunt grozav de ciudaţi. Au capul mic fǎrǎ pic de pǎr şi gâtul gros, ochii mari, gura subţire şi mare ca un fermoar plecând de undeva de la ceafǎ din stânga şi ajungând tot la ceafǎ în dreapta, nasul înfundat între obraji perceptibil doar prin cele douǎ orificii rotunde, au pielea asprǎ şi zbârcitǎ de parcǎ ar fi acoperiţi cu solzi şi sunt îmbrǎcaţi în paltoane ţepene care îi acoperǎ pe de-a-ntregul pânǎ sus îmbrǎcându-le trupul şi gâtul. Dacǎ stau şi mǎ uit bine nici nu sunt paltoane ci sunt un fel de carcase, un fel de armuri groase având o texturǎ foarte asemǎnǎtoare pietrei din care sunt fǎcute zidurile. Se mişcǎ grozav de încet, uitându-se atent în monitoare, apoi în hârtiile pe care le au în faţǎ, apoi iar în monitoare şi în cele din urmǎ unul la altul. Apoi ritualul se reia. La un moment dat unul dintre ei întinde mâna dupǎ hârtii. Mǎ ridic şi i le dau. Abia atunci realizez nebunia. Cei doi bǎrbaţi sunt de fapt douǎ ţestoase uriaşe. Mǎ cutremur. Nu e nicio îndoialǎ. Carcasa din spinare e o carapace, pielea groasǎ şi cutatǎ, capul mic pleşuv, fǎrǎ nas, gura mare...
Nu par deloc perturbaţi de prezenţa mea. Îşi vǎd în cotinuare de monitoare, de hârtiile din faţǎ, se privesc din când în când lung ca şi cum ar vrea sǎ-şi confirme gândurile, apoi o iau de la capǎt. O avea vreo legǎturǎ cu mine toatǎ tevatura asta sau e doar teatru?! Oricum cele douǎ ţestoase nu sunt deloc guralive. E atâta linişte de parcǎ am fi într-un coşciug.
- E o greşealǎ, ne cerem scuze – decide în fine unul din ei sǎ desfacǎ buzele şi ceea ce iese pe gura sa mǎ mirǎ tare - au fost o serie de greşeli ale calculatorului.
Brusc mi-aduc aminte de calculator, de cutia magicǎ din holul mare de jos, de camerele de luat vederi care sunt pretutindeni, de ochiul care mǎ urmǎreşte pretutindeni. Cercetez rapid cu privirea. Aici nu sunt!
- Totuşi, din analizele noastre rezultǎ cǎ sunteţi dator cu suma de douǎ sute trei lei.
- Pentru... ??? – insist eu sǎ lǎmuresc definitiv problema şi imediat îmi vine sǎ-mi dau o palmǎ peste gurǎ. Am uitat complet cǎ totul e un joc complicat şi cǎ trebuie sǎ fiu atent la detalii.
- Impozit pe clǎdire.
Rǎmân blocat. Discuţia asta am mai avut-o, impozitele au fost plǎtite la timp, sunt sigur de asta. Hârtiile dovedesc totul foarte clar.
- Casa micǎ din centru, douǎ încǎperi, trei mese mici în fiecare, bufetul verde din hol, perdelele cu frunze de izmǎ în ferestre... – recitǎ unul ei ca din carte.
Acum înţeleg. Sunt absolut idioţi. Sunt nebuni. Casa despre care vorbesc...
- Ceainǎria – îmi ia celǎlalt vorba din gurǎ.
Casa despre care vorbesc nu existǎ. Sau în fine, existǎ dar nicidecum aşa cum au descris-o ei. Casa e o ruinǎ, stǎ sǎ se prǎbuşeascǎ, trec mai mereu pe lângǎ ea când mǎ duc în oraş şi adeseori am visat cum ar fi sǎ o transform într-o ceainǎrie cochetǎ şi discretǎ, ca din turtǎ dulce, cu perdeluţe colorate în fereşti, cu mese şi scaune mici, cu obiecte vechi de bucǎtǎrie de pe vremea bunicilor, cu miresme ameţitoare de ceai, cu tablouri alb-negru înfǎţişând personaje de odinioarǎ, cu sobǎ care duduie iarna, cu scaunele scoase în grǎdiniţa din faţǎ sub iedera viguroasǎ vara. Dar ǎsta e doar un vis, unul absurd atâta timp cât nu am nici bani şi nici puterea sǎ-mi duc proiectul la capǎt. Iar ei vor sǎ-mi impoziteze...
Nu-mi vine a crede. Dar nu mǎ mai reped. E evident cǎ îmi propun un compromis. “Noi renunţǎm la toate datoriile lumeşti dar tu trebuie sǎ ne primeşti în visele tale.” E al naibii de dificil. Nu ştiu ce sǎ fac, nu pot sǎ mǎ decid. Mǎ simt ca Faust, pus în situaţia sǎ-mi vând visele Diavolului. Gândurile se învǎlmǎşesc, timpul se scurge. Cei doi mǎ privesc cu ochii mari, aşteaptǎ un rǎspuns. “E un târg, e un târg, cautǎ o ieşire...” Nu-mi vine nimic în minte şi ţestoasa din stânga scoate ceva ce seamǎnǎ cu un chitanţier, scrie câteva rânduri, apoi îmi întinde un petec de hârtie. E o facturǎ de platǎ. Mǎ obligǎ sǎ decid rapid. Dau amândoi din umeri cum cǎ n-au încotro şi-mi aratǎ cu capul în stânga.
În stânga, ascunsǎ privirii este o altǎ uşǎ. Ştiu sigur cǎ asta este ultima. Sus pe toc scrie mare cu litere aurii “Director”. Uşa e capitonatǎ şi uriaşǎ comparând cu ceea ce e împrejur. Omul care sǎlǎşluişte dincolo trebuie sǎ fie cu adevǎrat mare. Sauuu... Ciocǎn şi aştept. Niciun rǎspuns. Ţestoasele îmi fac semn cu capul sǎ intru. Ooo... biroul Directorului e imens, absolut imens. Nu vǎd pânǎ în celǎlalt capǎt. Nu vǎd de altfel aproape nimic, toatǎ încǎperea e ca o peşterǎ. La jumǎtatea distanţei dintre uşǎ şi peretele din depǎrtare e un scaun. Mǎ aşez. Încerc sǎ-l identific pe omul de dincolo. Mi-e foarte greu, distanţa e mare şi e întuneric... Aştept. Şi el aşteaptǎ...
- Da?! – exclamǎ şi nu ştiu ce sǎ cred despre zgomotul acesta. E o confirmare, e o întrebare, e un îndemn la decizie?! Înclin sǎ merg pe ultima variantǎ. Mi-e teamǎ. Întrebarea a fost pusǎ, se aşteaptǎ rǎspunsul. Sunt asemeni lui Oedip în faţa Sfinxului. Un rǎspuns greşit şi voi sfârşi ca tibetanii, un rǎspuns bun şi Sfinxul se va prǎbuşi. E ultimul zar.
“Gândeşte, gândeşte...” Ca sǎ câştig timp mǎ apropii sǎ-i dau hârtia. E jumǎtate de rǎzboi pierdut ştiu dar nu am altceva mai bun în minte. Pe mǎsurǎ ce mǎ apropii îmi dau seama cu cine stau de vorbǎ. E exact aşa cum îmi povestise bǎtrânul. Aud cuvintele lui în timpane ca un rǎpǎit de tobe “Ştiu cǎ n-ai sǎ mǎ crezi dar am vǎzut-o cu ochii mei. E jos, jos de tot în inima pǎmântului. E ultimul nivel, cel la care n-ai vrea niciodatǎ sǎ ajungi. E un singur birou acolo. Unul singur, ca o vizuina de cârtiţǎ, umedǎ, întunecoasǎ, rece. El stǎ la masa din faţa uşii, urmǎreşte monitoarele şi trage de manete. De acolo controleazǎ totul. Cine urcǎ, cine coboarǎ, cine unde intrǎ, cine pleacǎ definitiv, cine rǎmâne şi în cele din urmǎ cine ajunge la ultimul nivel, în vizuina lui, pe masa lui.” E întocmai. La biroul uriaş din faţa mea stǎ un gândac. E mare, negru, are braţele articulate ca braţele de macara, capul mic, rotund şi mobil ca o turelǎ de tun înfiptǎ în carcasa solidǎ, are douǎ antene mari plecând din dreptul ochilor înapoi cǎtre spinare şi o gurǎ micǎ mǎcinând continuu şi semǎnând grozav de bine cu o secerǎtoare de combinǎ. Mǎ-nfior. În jurul sǎu sunt numai monitoare, pe birou, pe pereţi, în faţǎ, în spate, atârnând din tavan, pe jos. Un pupitru de comandǎ completeazǎ ansamblul. E exact cum spusese bǎtrânul. E ciudat cât de precis a fost. Nu putea sǎ ştie toate cele povestite decât dacǎ ar fi fost aici. Îmi vine sǎ vǎrs. Tot aerul acesta greu, lumina, umezeala, oboseala, emoţiile. Aş vrea sǎ ies la aer curat. Trebuie sǎ dau rǎspunsul potrivit şi sǎ ies. Dacǎ nu dau niciunul e sinonim cu abandonul. Oricum o sǎ ies, important e unde o sǎ ajung. Gângania a luat hârtia şi aşteaptǎ. Ar trebui probabil sǎ plǎtesc. Sǎ plǎtesc pentru tot ce a fost şi pentru ceea ce va fi. Doar dacǎ... nu reuşesc sǎ le separ. Atunci aş putea sǎ rup trecutul de viitor, sǎ las viitorul slobod. Ştiu cum pot face asta, ştiuuuu...
- Mǎ bucur cǎ am reuşit sǎ rezolvǎm. Înţeleg cǎ şi la dumneavoastrǎ mai sunt greşeli. Cât despre ceainǎrie uitasem complet cǎ am cumpǎrat-o. E vina mea. Dacǎ e vreo penalitate pentru întârzieri o plǎtesc, e numai vina mea. Antenele se pleoştesc instanteneu. Am nimerit la fix, Sfinxul poate sǎ cadǎ. E un alt bluf, dar nimeni nu mai are timp sǎ verifice. Asta înseamnǎ alt joc început de la zero. Şi pânǎ atunci eu voi fi cumpǎrat ceainǎria, îi voi fi lustruit podelele de lemn vechi, îi voi fi albit pereţii înneguraţi, îi voi pus perdelele cu frunze de izmǎ în fereşti, voi fi cumpǎrat ceşcuţele de ceai mici ca pentru pitici, voi fi reparat bufetul cel verde şi îi voi fi instalat soba în holul dintre încǎperi...

                                                                               ***

Niciodatǎ n-aş fi bǎnuit cǎ existǎ un coridor secret între biroul Directorului de la fisc şi dormitorul meu.

(gata! asta-i tot)

Niciun comentariu: