marți, 25 martie 2014

Plicul

Domnul Virgil se întoarse pe o parte, ridicǎ mâna spre noptierǎ şi fǎrǎ sǎ aprindǎ veioza îşi privi atent ceasul. Era cinci şi jumǎtate. Aruncǎ un ochi spre soţia care încǎ dormea, apucǎ plapuma de-un colţ, o dǎdu de-o parte, se ridicǎ în capul oaselor şi-şi cǎutǎ pe întuneric papucii pipǎind cu tǎlpile goale podeaua. Coborî apoi pâş-pâş scara spre parter şi se duse glonţ la bibliotecǎ. Cu ochii aproape închişi dǎdu la o parte primul rând din “romanul de dragoste” şi dezveli rândul al doilea format din cǎrţi strânse alandala fǎrǎ nicio noimǎ. Urmǎri rândul cu degetul pânǎ îl gǎsi pe Ivanhoe, scoase volumul şi îl deschise la ultimul capitol. De acolo smulse un pliculeţ alb asemeni celor oferite la farmacii pentru hapuri, desfǎcu gura plicului şi privi cu înfrigurare înǎuntru. Zâmbi mulţumit. Zâmbi atât de mulţumit încât simţi cum un val de furnicǎturi încep sǎ-l cutreiere zglobii din tǎlpi şi pânǎ în vârful… mai ales în vârful…
- Aici erai? – întrebǎ soaţa dumisale proptindu-se nas în nas cu consortul în dreptul uşii de la sufragerie.
- Ptiu ce mai speriat, arzǎte-ar sǎ te arzǎ – îşi scuipǎ de trei ori în sân domnul Virgil vizibil afectat. Aici fusei…
- Ce cǎmaşǎ iei azi, aia albǎ cu dungi albastre sau aia crem cu nasturi mici?
- Pe care vrei tu mamǎ – rǎspunse oftând domnul Virgil cu ochii în tavan, sprijit cu o mânǎ de mǎsuţa de telefon în timp ce pe cealaltǎ o ţinea la spate încercând sǎ ascundǎ plicul tocmai recuperat de la neînfricatul Ivanhoe.
“Mereu, mereu, aceleaşi întrebǎri, da ce cǎmaşǎ iei azi, de ce pantaloni iei azi, da ce pantofi iei azi, da ce chiloţi iei azi, de parcǎ în hainele astea stǎ proptitǎ ziua întreagǎ ca pe un manechin de plastic” bombǎni în gând domnul Virgil încruntându-se abia perceptibil.
Soţia recepţionǎ mesajul, se întoarse brusc pe cǎlcâie şi o porni înapoi cǎtre dormitorul conjugal. Domnul Virgil o urmǎri cu privirea, apoi porni în direcţie opusǎ, cǎtre cǎmarǎ. Atinse clanţa uşurel ca şi cum ar fi vrut sǎ se asigure cǎ nu e fierbinte, apoi apǎsǎ cu grijǎ sperând cǎ nu va scârţâi şi împinse lin uşa.
- Auzi, ţi-ai dat şi tu cu un burete cu silicon pe pantofii ǎia, cǎ ieri erau plini de praf?! Sau vrei sǎ-ţi dau eu?!
Domnul Virgil încremeni cu mâna pe clanţǎ. Era peste puterile sale de înţelegere şi de acceptare. “Femeia asta e imposibilǎ. N-am pomenit aşa ceva. Mai lǎsǎ-mǎ frate sǎ respir” mormǎi el în barbǎ cu mâna încǎ înţepenitǎ pe clanţa uşii de la cǎmarǎ.
- Da ce cauti acolo? Poţi sǎ-mi spui şi mie?!
Nu putea în niciun caz sǎ-i spunǎ despre bomboanele de ciocolatǎ cu lichior de vişine ascunse în spatele sticlelor cu zeamǎ de varzǎ, între douǎ borcane cu bucǎţi de roşii în suc propriu. Nici în ruptul capului nu-i putea spune, aşa cǎ încercǎ sǎ fandeze elegant.
- Voiam sǎ vǎd dacǎ mai sunt ceva fructe, poate iau când mǎ întorc de la birou nişte portocale, nişte mandarine ceva – glǎsui el fericit cǎ a gǎsit cea mai bunǎ portiţǎ de scǎpare şi întorcând de data aceasta capul pentru a o privi în ochi.
Bǎrbia încǎ îi tremura însǎ.
- Cred cǎ nu mai sunt decât vreo douǎ. Bine te-ai gândit! Mǎ mir – reacţionǎ pompt soaţa şi dispǎru din nou din raza vizualǎ a domnului Virgil.
“Uite vezi, eşti pisǎloagǎ, mǎ oboseşti, îmi mǎnânci felia de aer ce mi-a fost repartizatǎ de sus. Cum naiba sǎ nu mǎ gândesc la Mathilde când te porti în felul ǎsta cu mine?! Cum naiba sǎ nu vreau sǎ mǎ arunc în braţele ei?! Tu mǎ arunci! Tu îmi faci vânt. Tu îmi dai un şut în fund şi mǎ trimiţi direct la ea.”
Mathilde era colega de servici a domnului Virgil. Era o femeie oarecum. Ea şi domnul Virgil se întâlneau uneori la locul de fumat. Şi fiindcǎ se întâlneau destul de des mai vorbeau despre una şi alta, ca-ntre colegi. Apoi într-o zi, întâmplǎtor, Mathilde i-a dat din cafeaua ei domnului Virgil. Domnul Virgil nu avea cafea, avea doar ţigǎri. Fǎcea cafea bunǎ domnişoara Mathilde. O fǎcea dis de dimineaţǎ când se trezea, în ibric o fǎcea, o punea apoi într-un termos mic şi o aducea la servici fierbinte pentru a o servi cu o ţigarǎ mentolatǎ în jur de ora zece, tocmai când ieşea şi domnul Virgil la fumat. De la un timp Mathilde a început sǎ aducǎ cafea într-un termos mai mare şi douǎ pahare, unul pentru ea şi unul pentru domnul Virgil. Asta o vreme destul de scurtǎ, pânǎ când domnul Virgil a venit cu ideea sǎ serveascǎ cafeaua la ceainǎria de peste drum. Fǎcea el cinste. Dar nici asta n-a ţinut mult, cǎci Mathilde s-a gândit cǎ “ne vorbeşte lumea dacǎ ne vede împreunǎ la cafenea; ştiţi cum e gura lumii, slobodǎ; mai bine mergem la mine, nu stau departe şi oricum ieşim şi mai ieftin”. Domnul Virgil a fost de acord, aşa cǎ o vreme au servit cafeaua acasǎ la Mathilde. Avea o garsonierǎ cochetǎ, elegantǎ, bine întreţinutǎ. S-au simţit bine amândoi iar cafeaua Mathildei era delicioasǎ. Neagrǎ, amarǎ, fierbinte, exact cum îi plǎcea dumnealui. Cu timpul domnul Virgil s-a apropiat din ce în ce mai mult de Mathilde, întâi şi-a tras scaunul lângǎ al ei, apoi şi l-a lipit de al ei, apoi şi-a lipit palmele de genunchii ei, apoi de coapsa ei, apoi... Mathilde i-a cerut dumnealui când se apropiau de bloc sǎ se opreascǎ la bǎcǎnie sǎ ia el o punga de cafea, în timp ce ea o sǎ punǎ ibricul pe foc. Dar când a urcat, Mathilde n-avea niciun ibric pe foc, în schimb avea un dezabie mov proptit un douǎ bretele subţirele între care nu se gǎsea mai nimic decât doi sâni plinuţi şi rotunjori, iar mai jos tot mai nimic n-avea cǎci se termina brusc pe undeva prin dreptul coapselor, fabricantul rugându-se parcǎ de ultimele fire de material sǎ se lungeascǎ, sǎ se rǎsfire şi sǎ facǎ ce-or putea pentru a acoperi şiii… ceea ce avea Mathilde mai de preţ. Şi uite aşa, în urma tuturor acestor întâmplǎri mai mult sau mai puţin întâmplǎtoare, s-au nǎscut din senin sedinţele bilunare de joi dupǎ-amiaza. Soaţa domnului Virgil a primit destul de scepticǎ vestea, dar când domnul Virgil i-a arǎtat contractul de muncǎ în care scria negru pe alb despre orele suplimentare obligatorii în situaţiile extreme cerute de companie, iar colac peste pupǎzǎ Domnul Virgil a mai venit şi cu banii pentru orele acestea, s-a învoit.
Domnul Virgil n-a considerat niciodatǎ cǎ îşi înşealǎ nevasta. De altfel dumneaei încetase demult sǎ împartǎ cu dumnealui plǎcerile dragostei trupeşti, din simplul motiv cǎ nu mai avea ce împǎrţi. Iar pe Mathilde nu o considerase niciodatǎ o amantǎ, ci era doar o colegǎ, o colegǎ care fǎcea o cafea teribil de bunǎ. Neagrǎ, amarǎ, fierbinte, exact cum îi plǎcea dumnealui. N-ar fi vrut însǎ în ruptul capului ca soaţa sa sǎ afle despre cafeaua Mathildei. Aşa cum în acea dimineaţǎ n-ar fi vrut sǎ afle despre bomboanele de ciocolatǎ cu lichior de vişine ascunse între borcanele de roşii, pe care le cumpǎrase special pentru Mathilde şi mai ales n-ar fi vrut sǎ afle despre cele trei prezervative cumpǎrate cu o zi în urmǎ când ieşise sǎ plimbe câinele şi încredinţate peste noapte întru pǎstrare neînfricatului Ivanhoe. De aceea fǎcea totul ferit. I-ar fi pǎrut tare rǎu ca ea sǎ afle. Probabil la început ar fi ţipat, ar fi spart toatǎ vesela din casǎ, ar fi sfâşiat hainele care i-ar fi cǎzut în mana, apoi l-ar fi pǎlmuit, i-ar fi smuls pǎrul, l-ar fi zgâriat cu unghiile încercând sǎ-i scoatǎ ochii, în cele din urmǎ s-ar fi închis în camera ei şi-ar fi plâns, ar fi plâns mult, mult de tot pânǎ când i s-ar fi umflat ochii. Şi obrajii. El ar fi fost obligat sǎ pǎrǎseascǎ pe datǎ casa pe care au cumpǎrat-o împreunǎ, sǎ locuiascǎ o vreme la prieteni, apoi sǎ-şi caute un avocat, sǎ aştepte sǎ fie împǎrţit ceea ce agonisiserǎ şi sǎ se refugieze în cele din urmǎ permanent în braţele Mathildei.
Aşa cǎ domnul Virgil culese cu atenţie bomboanele, fugi direct în camera sa ascunzându-le în buzunarul de la piept al sacoului, culese de pe umeraş cǎmaşa albǎ cu dungi albastre şi pantalonii negri la dungǎ, îşi puse rapid sacoul şi cravata, apoi coborî în hol unde gǎsi pantofii prǎfuiţi cu o zi în urmǎ aşteptându-l lucind. Aruncǎ în fugǎ pe umeri jacheta, culese cheile de la casǎ şi de la maşinǎ, apǎsǎ clanţa şiii… îngheţǎ.
- Ce-ai, ai uitat ceva dragule? – întrebǎ soaţa încercând sǎ-l zoreascǎ spre treabǎ. Zi-mi cǎ-ţi aduc eu.
Uitase, desigur cǎ uitase. Uitase plicul cu prezervative pe mǎsuţa de telefon. Asta uitase. Şi era taman mǎsuţa de care stǎtea sprijinitǎ doamna. “Oh Doamne, ştiam cǎ pânǎ la urmǎ am s-o pǎţesc. Sunt un prost, un tâmpit, un idiot. Sunt un moş rablagit incapabil sǎ am grija de trei prezervative” bombǎni domnul Virgil în barbǎ şi într-o secundǎ vǎzu ca-ntr-un fulger toate imaginile pe care şi le imaginase pe îndelete puţin mai devreme. Cum soaţa sa ar fi început sǎ ţipe, cum ar fi spart toatǎ vesela din casǎ, ar fi sfâşiat hainele care i-ar fi cǎzut în mânǎ, cum l-ar fi pǎlmuit, i-ar fi smuls pǎrul, l-ar fi zgâriat cu unghiile încercând sǎ-i scoata ochii, în cele din urmǎ cum s-ar fi închis în camera ei şi-ar fi plâns, ar fi plâns mult, mult de tot pânǎ i s-ar umflat ochii şi obrajii, în timp ce el ar fi fost obligat sǎ pǎrǎseascǎ casa pe care au cumpǎrat-o împreunǎ, sǎ locuiascǎ o vreme la prieteni, apoi sǎ-şi caute un avocat, sǎ aştepte sǎ fie împǎrţit tot ceea ce agonisiserǎ şi sǎ se refugieze în cele urmǎ permanent în braţele Mathildei.
- Nuuu… nu cred cǎ am uitat nimic – mormǎi domnul Virgil bǎgând rapid în buzunarul pantalonior cheile şi ieşind val-vârtej pe uşǎ, cu chipul complet rǎvǎşit şi cu trupul tremurând tot. În momentul în care vârful degetelor atinserǎ fundul buzunarului însǎ domnul Virgil simţi un obiect ciudat. Îl prinse între degetul arǎtǎtor şi mijlociu şi îl extrase grijuliu. În mod cu totul inexplicabil era chiar plicul cu prezervative. Îi crǎpǎ gura şi privi înǎuntru. Erau acolo toate trei. Zâmbi mulţumit. Zâmbi atât de mulţumit încât simţi cum un val de furnicǎturi încep sǎ-l cutreiere zglobii din tǎlpi şi pânǎ în varful… mai ales în vârful…
“Cum naiba or fi ajuns aici?! Doamne, ce m-am ramolit. Nici nu mai ştiu ce fac cu lucrurile mele! Ce moş sunt…” mormǎi domnul Virgil vesel şi porni cu pas sǎltat înspre o nouǎ joie luminoasǎ.

duminică, 16 martie 2014

Mi-am pierdut capul

Ştiu că deja aţi început să mustăciţi. De aici, de la titlu. Aşa că o să recunosc franc de la început că la mijloc este o femeie. O femeie frumoasă fără îndoială, nici nu s-ar putea altfel. Am întâlnit-o aseară la non-stop. “Am întâlnit-o” e un fel a spune, caci eu am privit-o prelung cum intră graţioasă pe uşă, i-am urmărit unduirea şoldurilor printre rafturile cu băuturi, i-am admirat picioarele lungi în dreptul frigiderului de lactate, privirea semeaţă la galantarul cu brânzeturi şi părul lung şi negru strâns într-o coadă simplă care-i lăsa atât de senzual ceafa dezgolită dincolo, lângă vitrina cu sucuri. În timp ce eu o priveam cu nesaţ ea şi-a văzut continuu de cumpărături fără să mă bage defel în seamă, a plătit, şi-a luat punga şi dusă a fost fără să se uite în urmă. Nu ştiu să spun ce m-a atras la ea. Nu era ceea ce se numeşte o frumuseţe răpitoare. Poate aerul acela semeţ, poate trupul înalt şi bine proporţionat, poate zâmbetul sincer sau mai degrabă ceafa dezgolită ademenitor…
Am înghiţit în sec, mi-am luat berile şi m-am retras, fiind de altfel singurul client la ora aceea din noapte. Abia acasă, când am dat să iau o bere din congelator, mi-am dat seama că mi-am uitat capul la non-stop, pe tejgheaua de la mezeluri. Îl culcasem uşor pe urechea dreaptă pentru a-i urmări braţul întinzându-se ca o aripă de pasăre înspre punga cu pâine de secară 300 de grame feliată şiii… am uitat de el complet. Rămăsese aşa, ca un aparat de filmat de pe vremea lui Lumière, din acelea care înlănţuie cadru cu cadru strângându-le într-o peliculă cu cap şi coadă, râvnind tăcut la o atingere sau măcar o privire. Până acasă nici nu mi-am dat seama că nu am capul cu mine. Şi vă spun sincer, cu toată seriozitatea, nici nu i-am simţit lipsa. Asta contrar oricăror aşteptări. Abia când mi-am desfăcut berea, m-am aşezat pe scaun în faţa calculatorului şi am dat să-mi pun ochelarii pe nas i-am observat dispariţia. Caci ia nasul de unde nu-i. Rămăsese desigur lipit de cap iar capul culcat pe urechea dreaptă pe tejgheaua de la mezeluri la non-stopul din colţ.
Bineînţeles că imediat ce am observat dispariţia capului am sărit ca ars. Mi-am dat seama într-o secundă ce s-a întâmplat şi am dat fuga să-l recuperez. Vânzatoarea mi-a dat bună seara fără să fie câtuşi de puţin mirată că un bărbat cu un mare nimic în loc de cap intră val-vârtej în magazinul ei. Am trecut în fugă pe lângă ea, m-am strecurat agil printre rafturi şi am ajuns într-o clipită la mezeluri. Dar surpriză, capul nu mai era acolo unde-l lăsasem. Şira spinării mi-a îngheţat pe dată. A fost un şoc imposibil de explicat în cuvinte. E aceeaşi senzaţie ca atunci când încerci să vizualizezi infinitul. Îl defineşti, îl creionezi, îl aşezi în pagină şi apoi încerci să-i delimitezi contururile. Abia în clipa aceea îţi dai seama că dincolo de conturul stabilit, oricare ar fi acela, există altceva, un alt necuprins şi împingi graniţa aceea cât mai departe, tot mai departe, alergi cu ea în gând până când încep să te curpindă fiorii, căci înţelegi că alergarea nu va avea nicicând un sfârşit şi conturul nu va fi închis niciodată. Atunci realizezi că totul este dincolo de înţelegerea noastră ca oameni şi te prelingi în scaun, greu ca plumbul topit, confuz şi dezarmat, incapabil să-ţi aranjezi conturul propriului dejurîmprejur.
- Unde-i, doamnă? – ţip eu disperat, să mă audă tot cartierul.
- Ce domnule? – răspunde vânzătoarea privind parcă peste umărul meu undeva înspre clipe trecute.
- Capul! Capul meu. L-am lăsat pe stejghea acolo la mezeluri acum vreo jumătate de ceas când am cumpărat berile.
Femeia a zâmbit, a răsucit câteva bancnote de cinci lei cu capul lui Enescu in sus pentru a le aşeza în sertarul casei de marcat, apoi mi-a destăinuit cu jumătate de gură fără să mă privească în ochi.
- Au trecut doi ciutani mai devreme să ia un pachet de ţigări pentru tacsu, îl dădea unu de-a rostogolu ca la fotbal.
- Capul meu?! – mă agit eu ca un caras auriu într-o cutie de conserve mult prea mică şi prea meschină pentru drapajele-i bogate.
- Îhî - face femeia şi se întoarce să aşeze înapoi în raftul din spatele casei un pachet de Viceroy roşu pe care un client nevolnic l-a lăsat probabil pe tejghea din lipsă de fonduri.
- Care erau? Ai lu Pleaşcă?
- Îhî – confirmă femeia din nou, evident stingherită de situaţia capului meu ajuns ca vai de lume.
Îi ştiu! Ies într-o fugă şi cobor degrabă spre faleză. Ai lu Pleaşcă sunt o şatră de ţigani aciuiaţi la malul mării. Şi-au săpat un bordei în malul falezei pe care l-au acoperit cu cartoane şi îşi fac veacul printre turiştii care vin la plajă vara sau prin magazinele din zonă iarna. Se ocupă cu cerşitul sau cu ciorditul.
Situaţia mi se pare de-a dreptul disperată. Una e să-ţi pierzi capul după o femeie frumoasă, senzuală, cu vino-ncoace, la ceas de seară şi alta e să nu ţi-l mai regăseşti, să-l ştii alergând ca un maidanez de-a lungul falezei, căzut într-o râpă uitată de lume, sau şi mai rău, rostogolit înainte şi înapoi prin scoici ascuţite de valurile neostoite ale mării. Căci până la urmă nu pierderea capului în sine este îngrijorătoare ci perspectiva de a nu-l regăsi sau circumstanţele în care va funcţiona după revenire, în ceea ce va să vie.
Alerg degrabă spre bordeiul încropit în buza falezei. Ai lu Pleaşcă nu-s la sediu niciunul semn că nu stau prea bine cu finanţele şi-s duşi cu toţii la lucru. Situatia e mai rea decât îmi puteam imagina. Arunc un ochi împrejur. Ce să vezi când e aproape miezul nopţii şi stai rău cu capul?! Mai nimic! Cel mai neplăcut e să fi căzut într-un hău de unde să nu-l mai pot recupera niciodată, sau într-o letargie bolnăvicioasă care să înmoaie simţurile şi mai ales să anihileze raţiunea. Asta ar fi tragic de-a dreptul. Altfel orice coborâre are şi urcuş şi nu trebuie decât puţină ambiţie să-l pui înapoi unde-i e locul. Chiar şi legat cu sârmă dacă e cazul.
Primul gând a fost să o caut pe femeia cu părul strâns în coadă. Îmi păruse cu capul pe umeri şi cu picioarele bine înfipte în pământ. Mă gândeam s-o întreb daca e ceva de capul meu. Poate l-a găsit ea însăşi şi l-a luat acasă. Poate că tocmai pusese mâna pe telefon să anunţe la obiecte pierdute. Sau poate că îl oprise pentru sine să sprijine cărţile în bibliotecă. Apoi am renuntat. Era greu de crezut că cineva ar lua acasă un cap fără să fie cel puţin celebru. Sau fără să fie de marmură. Sau măcar de bronz. M-am simtit chiar prost. Cum aş fi putut să o deranjez la o oră atât de nepotrivită din noapte?! Şi mai ales pe un asemenea subiect. Şi apoi poate că era căsătorită, ce-ar fi zis soţul, copiii de o asemenea năzbâtie?! Aş fi băgat-o fără voia ei într-o poveste absolut nelaloculei.
Aşa că nu mi-a rămas altceva de făcut decât decât să ies în stradă şi să întreb în stânga şi în dreapta. “N-aţi văzut cumva un cap?! Aşaaa… potrivit ca dimensiune, cu părul şaten, cu ochii mici albaştri, nasul olecuţă cam mare şi fruntea un pic cam înaltă?! Da domnule, era dezlipit de corp, l-am uitat adineauri pe tejghea la mezeluri când sorbeam din priviri o femeie”. Nu ştiu de ce dar majoritatea celor ce se opreau să mă asculte, destul de puţini evident, după ce terminam holbau ochii la mine şi apoi o luau la sănătoasa de parcă ar fi stat de vorbă cu Scaraoţchi. Doar un domn în vârstă adus de spate şi târându-se cu greu în baston a părut că mă înţelege.
- Am văzut tinere, am văzut. Pe bancă lângă Vlahuţă.
- Lângă cine? – întreb complet nelămurit de explicaţiile sale sumare. - În parc, la rotondă, stătea cuminţel pe bancă în faţa statuii lui Vlahuţă. Uscat şi trist… Acu vreo juma de oră. La început am crezut că-i din ciment şi urmează să-l urce ăştia de la primărie pe soclu, dar clipea.
“Uscat şi trist!” Hmmm… Nu-i chiar aşa dar al meu e, ce mai. Alerg într-un suflet la rotondă, dar nici urmă de cap. Probabil îl luase altcineva înainte să ajung. “Unde nu-i cap vai de picioare” boscorodesc îmbufnat şi-mi dau drumul pe bancă gâfâind şi cu picioarele amorţite. O fi fost, n-o fi fost, n-are rost să mă mai enervez, esenţialul este că nu mai e. Dar brusc îmi cade fisa. Ştiu unde să-l caut. În oraşul ăsta orice faci, oricum te răsuceşti, tot la mare ajungi, e ca un magnet pentru tot ce-i în jur. Aştept să-mi recapăt răsuflarea şi mă îndrept cu paşi siguri spre mare. O iau uşurel prin valurile clipocinde dinpre “Doi papuci” spre Mamaia. Simt că trebuie să apară, simt asta cu toată fiinţa. Sunt întrunite toate condiţiile, e lună plină, e miezul nopţii, vântul adie uşor, valurile chicotesc zglobii. Din câte îmi dau seama sunt şi altii care-şi caută capetele, căci nu sunt doar eu pe plajă. O mulţime de trupuri, unele singure, altele lipite câte două, croşetează unduiri elegante pe malul mării părând că şi-au pierdut complet capetele cine mai ştie pe unde. Şi ceea ce bănuiam se adevereşte după doar câteva zeci de metri. Un cap de bărbat apare rostogolindu-se înainte şi înapoi în dansul broderiilor albe. Îl înşfac de păr şi dau să-l… Opaaa… Dar nu-i al meu. Ăsta are plete negre bogate, barbă nerasă de câteva zile şi cioc. Clar nu-i al meu. Aş da o strigare, poate îl recunoaşte cineva dar parcă nu-mi vine să mă bag în treburile oamenilor mai ales într-o noapte ca asta. Încep să caut mai atent şi constat cu surpriză că apa e plină de capete umane de parcă ar fi o invazie de meduze. Plutesc deasupra apei şi licăre în bătaia lunii ca şi cum ar ofta. Privesc spre cei din jur şi mă minunez. Oare atât de mulţi uituci să fie pe lume?! În cele din urmă dau şi peste unul care seamănă cu al meu. Îl cercetez cu atenţie, căci mi-e frică sa nu mă pricopsesc cu vreunul străin. Deşi nu seamănă întocmai cu cel pe care l-am avut înainte pe umeri, e al meu. Mi se pare mult mai trist, mai abătut. În loc de ochi parcă ar avea două mări mici de-un albastru întunecat în care se varsă continuu ca-ntr-o pâlnie tot cerul, iar sub ochi în locul cearcănelor obişnuite are două bărci pregătite să iasă în larg. Şi buzele-s ciudate, ca un drum de nisip şerpuind printre valuri. Îl aşez unde-i e locul. Nici vorbă să văd mai bine ca până. Doar alge ca şi cu aş avea plete lungi de mătase care-mi intră în ochi. O ureche mă doare. Bag un deget s-o destup şi scot un căluţ de mare. Îi dau drumul în apă. Căluţul nechează scurt şi o şterge. Şi printre dinţi îmi pare căăă… Sau nu sunt dinţi, căci imediat încep să scuip scoici mici albe cu margini dantelate ce nu par să se mai termine..
Gata! Îmi îndes bine capul pe umeri şi o întind acasă. Mi-a ajuns nebunia de azi, iar mâine cred că o să mă duc cu capul la consult. Ceva e în neregulă cu el. Nimic nu mai e ca pe vremuri…

sâmbătă, 8 martie 2014

Plouă

Plouă. Nu tare. Plouă mărunt şi cenuşiu. Plouă opac. Uneori picăturile de apă se desfac ca miresmele de brânduşe şi se împrăştie prin aerul dimprejur în bulbi de pulberi fine. Alteori plouă des, picăturile se aliniaza cuminţi una lângă alta şi mărsăluiesc spre pământ ca soldaţii la defilare. În ianuarie a fost cald, prea cald pentru ianuarie. În loc să ningă a început să plouă. A plouat o zi. Apoi două, apoi vreo săptămână în continuu. În cele din urmă nu s-a mai oprit, plouă de două luni ca şi cum vecinul de deasupra ar fi uitat apa deschisă şi-ar fi plecat în concediu, lăsându-ne cu stropii picurând din tavan.
Am auzit că la munte ninge. La noi din păcate plouă. Plouă mocăneşte, enervant, obositor. Toată lumea e afectată. Fizic şi psihic. Guvernul s-a întrunit în situaţie de urgenţă. Ce să facă?! Să oprească ei ploaia? Poate doar să-l caute pe vecinul de deasupra să vină să închidă robinetul şi să dea cu mopul. O soluţie ar fi să ridice un avion dincolo de nori, să dea drumul plaselor de pescuit, să strângă toţi norii grămadă şi să-i ducă devale spre sud, spre Sahara. Dar credeţi că i-ar duce capul pe vreunul să facă asta?! Ei, aş...
Plouă. Plouă amarnic de vreo două luni fără oprire. Pe câmpurile de lângă Constanţa s-au format întâi bălţi, apoi un lac, acum e ditamai delta. Păsărilor le place. Şi lighioanelor. Stuful e înalt cât porumbul care ar fi trebuit să creasca pe-aici. Am văzut lebede, răţuşte, cocostârci, cormorani, egrete şi alte păsări pe care nu le cunosc. Sunt şi peşti. Grămadă. Autorităţile au impus însă restricţii la vânătoare şi pescuit pentru evita să fie împuşcate visele şi pentru a ne putea conserva aici speranţele. Totuşi, câţiva întreprinzători mai isteţi organizează excursii cu barca în petecul ăsta de lume. Un vecin mi-a spus c-ar fi văzut acum vreo două zile un crocodil intrând într-o bodegă de la marginea localităţii. Tot ce se poate, am auzit asta din mai multe surse.
În oraş conductele de golire s-au umplut şi apa bălteşte pe străzi. La început era de două trei degete, apoi nivelul a început să crească uşor. Acum suntem o mică Veneţie. Mazăre a oprit autobuzele în garaje şi a cumpărat rapid în leasing bărci din lemn de palmier pentru transportul în comun din Madagascar. Sunt lungi şi verzi ca nişte păstăi de fasole, cu prelate albastre şi închise de jur împrejur cu folie transparentă. Sunt confortabile, nimic de zis, doar că odată urcat controlorul îţi pune în braţe vâslele şi n-ai încotro, trebuie să tragi. Sunt scutiţi doar bătrânii, femeile însărcinate şi persoanele cu copii în brate care au locuri rezervate pe băncile din faţă. Unii mai curajoşi încearcă să răzbească cu câte un 4x4, dar fac valuri şi-i dau peste cap pe ăştia care şi-au luat singuri barcă de prun la mâna a doua pentru a putea merge la servici.
Plouă. Plouă îngrozitor. Oamenii au ajuns la capătul răbdărilor. Le sare ţandăra din orice. Peste tot auzi ţipete şi răcnete. Uneori în miezul nopţii mai iese câte unul pe balcon şi urlă ca lupul la lună. Se răcoreşte, se scutură un pic, îşi sterge fruntea de broboanele de sudoare şi se culcă la loc. Poliţia nu mai pridideşte cu intervenţiile şi amenzile. Unor colegi le-a sărit ţandăra chiar în ochiul sefului. Nu vă spun ce-a mai pătimit. A trebuit să meargă la oculist ca să-i scoată ţandăra, pe urmă nu se mai închidea rana din cauza umezelii, pe urma s-a infectat. Au trebuit să-l izoleze într-o cameră curată de spital. Acum se află în recuperare. Stă câte două ore pe zi la solar, la lămpile ultraviolete. Face bine şi la psihic şi la ochi. Toţi şi-au luat câte una din astea, să aibă şi ei soarele lor acasă, pentru că cel de pe cer nu vrea să mai iasă. Au facut bani buni cei ce le vând.
Din cauza ploii s-au şters toate culorile oraşului. Întâi s-a dus verdele ierbii. Nici n-aş fi băgat de seamă dacă un copil de pe stradă nu l-ar fi tras de mânecă pe taică-su: "tati de ce e marea albastră?" "fiindcă apa e albastră" "dar de ce a apa albastră?" "pentru că se scurge de sus din cer, iar cerul e albastru" "dar apa de pe stradă care se scurge de sus din cer de ce e verde?". Abia atunci am observat şi eu că apa care se curgea pe lângă rigolele oraşului era verde. Iar iarba gri, goală, lipsită parcă de orice înlăuntru. Ploaia spălase tot verdele ierbii.
Dar asta n-a fost tot. Grozăvia abia începuse să se înfiripe. Curând toată lumea avea să ia la cunoştinţă despre neplăcerile cauzate de ploaie. Rând pe rând au început să se şteargă culorile din reclamele imense de pe mijlocul bulevardului, care alunecau uşor peste pânzele albe ca o cortină ce oscilează încă în a decapita sau nu spectacolul lumii, pentru a se agăţa în cele din urmă disperate de buza metalică încercând să se salveze din gurile hămesite ale canalelor stradale. Apoi au început să se topească culorile caselor. Încet încet, pe nebăgare de seamă, ca şi cum un hoţ măiastru ar fi decis să ne păcălească pe toţi. Azi a dispărut roşul unui acoperiş, mâine verdele unui gard, poimâine galbenul unui zid. Într-o lună oraşul devenise cenuşiu ca nisipul în iarnă. Iar oamenii ca nişte gândăcei negri. Toţi oamenii erau negri, nu ştiu de ce. Indiferent ce haină puneai pe tine, în contact cu atmosfera umedă, ea devenea mai devreme sau mai târziu neagră. Unii spuneau că asta s-ar întâmpla pentru că negrul nu se mai ridică la cer cu fumul prin coşurile caselor ci e spălat de ploaie şi întors înapoi pe pământ, rămânând captiv aici. Alţii vorbeau că ar fi vorba despre sufletele noastre, ce s-ar îmbiba prin pielea umedă, prin hainele umede, până când ar ajunge la suprafaţa tuturor lucrurilor.
Dupa un timp au început să se topească sub ploaie şi să alunece pe zidurile caselor nu numai culorile, dar şi ferestrele, uşile, coloanele, arcadele, zbenghiurile de cărămidă aparentă, dungile fistichii, pervazurile. Toate blocurile şi casele rămăseseră ca nişte cuburi reci şi cenuşii de beton. A fost îngrozitor pentru toată lumea. Dispariţia ferestrelor ne-a afectat cel mai mult. Şi a uşilor. Oamenii au început să-şi facă întrări prin acoperiş, aşa cum îşi făcuseră pe vremuri când zăpezile ajunseseră cât casa.
Din cauza ploii s-a mai întâmplat ceva. Totul, dar absolut totul a devenit nesigur. O simplă linie dreaptă a devenit nesigură, a devenit un şarpe veninos oscilând agresiv între semeţie şi neîncredere. Străzile au devenist nesigure ca şi cum ploaia ar fi încercat să le spele cu totul, casele păreau că dansează continuu unduindu-se după foşnetul valurilor, oamenii nu păreau a mai merge drept ci cu abateri continue de la verticală ca şi cum drumul lor ar fi fost o alternanţă nesfârşită de dealuri şi văi.
Acum e mai bine. Nu mai plouă. Nu mai plouă afară dar continuă să ploua în interior, în interiorul fiecăruia. Continuă să plouă în fiecare din noi ca şi cum o mână magică ar fi deşurubat ţeasta fiecăruia şi ar fi tras gâtul ca pe un furtun lung până la buza norilor. Plouă mărunt, cenuşiu, obositor. În picuri mărunţi şi reci, aliniaţi ca soldaţii la paradă. Din cuza asta nu ni se mai usucă visele. Din când în când îl mai vezi pe câte unul că-şi răscoleşte înlăuntrurile şi-şi scoate zâmbetele la scuturat. Femeile, mai gospodine, adună ploile strânse pe podea şi le varsă peste gene în batiste.
Dar are să treacă şi asta. Urmele au început deja a se şterge. Pe zidurile reci ale caselor au început să crească încetişor iederă şi ochiuri mici de geam, prin firul de iarbă a început să se înalţe verdele, până şi reclamele montate pe panouri mari în mijlocul bulevardelor au început să capete culoare. Doar pantofii stâlciţi prin care se scurge un firicel subţire de apă mai amintesc de faptul că plouă în continuare.