joi, 28 martie 2013

Ciorapul

Când nu mǎnâncǎ C croşeteazǎ. Înainte, când erau copiii acasǎ, C nu croşeta. Deretica, gǎtea, spǎla, cǎlca. Acum croşeteazǎ. A început cu lucruri mici, ciuboţele pentru bebeluşi, scufiţe, ciorǎpei. Apoi a trecut la lucruri mai mari şi în cele din urmǎ s-a fixat pe lucruri cu adevǎrat mari.
- Ce faci? - o întreb ca în fiecare zi.
- Croşetez - îmi rǎspunde ca în fiecare zi.
În timp ce croşeteazǎ C se uitǎ la televizor. Televizorul stǎ toatǎ ziua deschis, de dimineaţǎ şi pânǎ seara. C nu schimbǎ canalele, rǎmâne pe acelaşi canal şi urmǎreşte cu egal interes programele de ştiri, discuţiile politice, filmele, reclamele…
N-am înţeles niciodatǎ de unde are C lânǎ pentru croşetat. De ieşit nu iese deloc din casǎ. Probabil cǎ face ceea ce fǎcea şi Penelopa, ziua lucreazǎ şi noaptea desface ceea ce a lucrat ziua. Mi se pare foarte plauzibil. Aşa îi fǎcea şi mǎtuşa mea bunicii care era bǎtrânǎ-bǎtrânǎ. Îi deşira seara tot ceea ce lucra ziua. Şi dimineaţa bunica, care nu mai vedea aproape deloc, pipǎia cu degetele de-a lungul andrelei şi-şi relua lucrul de la ultimul ochi dezgolit.
- Ce faci? - o întreb ca în fiecare zi.
- Croşetez - îmi rǎspunde fǎrǎ sǎ mǎ priveascǎ, cu ochii opintiţi în televizor. 
C a terminat lâna şi a legat capǎtul ghemului de un fir de la cuverturǎ. Acum tot ce lucreazǎ se deşirǎ din cuverturǎ. Nu-mi dau seama dacǎ a fost o întâmplare sau C a aranjat lucrurile în felul acesta. Ciorapul însǎ a continuat sǎ creascǎ în lungime. Acum cred cǎ ar ajunge pânǎ aproape de genunchi.
De când C a început sǎ lucreze ciorapii cu firul de la cuvertura urmǎresc mai atent ceea ce se întâmplǎ. Eram chiar acolo când s-a terminat şi cuvertura. C a aruncat într-o doarǎ o vorbǎ despre copii. "Au mai sunat ǎia mici?" sau cam aşa ceva a întrebat, fǎrǎ sǎ-şi mişte ochii din televizor. Aşa le spune ea "ǎia mici". Eu i-am rǎspuns cǎ nu şi pânǎ sǎ rǎsucesc privirea înapoi înspre ea, deja se apucase sǎ deşire un colţ de canapea. Se deşira aşa cum se deşirǎ un pulover, cu firul ǎla lung care fuge dintre capcanele de lânǎ şi cu ochiurile care rǎmân în urma goale de orice substanţǎ. Lui C nu pǎrea sǎ-i pese. Rǎsucea fǎrǎ sǎ-l priveascǎ firul pe dupǎ degetul arǎtǎtor de la dreapta, îl prindea între vârfurile andrelelor şi apoi fǎcea ce fǎcea de-l ascundea în marginea tot mai groasǎ şi mai largǎ a ciorapului. Când a terminat de deşirat şi canapeaua ciorapul ar fi putut ajunge pânǎ la gâtul eventualului purtǎtor. Deja era prea mare pentru orice pǎmântean. Începând din acel moment n-am mai înţeles-o pe C. De ce sǎ croşeteazi un ciorap care sǎ nu foloseascǎ nimǎnui?! De ce sǎ nu faci doi?! Sau zece?! C nu se oprea însǎ din croşetat şi ciorapul ieşise din sufagerie şi începuse sǎ se întindǎ pe hol. Cand C a terminat de deşirat şi sufrageria şi dormitorul şi bucǎtǎria am început sǎ mǎ îngrijorez. Lucrurile riscau s-o ia razna. Şi chiar am oprit-o din lucru într-o dimineaţǎ când am observat cǎ printr-un colţ al casei se vede afarǎ. Se vedeau şi copacii şi florile şi tufele de buxus.
- Ce faci? - am întrebat-o mai întrebǎtor decât în celelalte zile.
- Croşetez - mi-a rǎspuns ea calm şi mi-a luat mâna aşezatǎ peste a ei îndepǎrtând-o delicat.
Casa începuse sǎ se deşire vǎzând cu ochii şi cu cât consuma din lucrurile mari cu atât viteza de lucru a lui C pǎrea sǎ creascǎ. Ciorapul ajunsese pânǎ la uşa de la intrare aşa cǎ a trebuit sǎ-l împǎturesc în douǎ şi apoi în patru. Pe C nu pǎrea s-o deranjeze deloc faptul cǎ din casǎ nu mai rǎmǎsese aproape nimic. Şi când mǎ gândesc ce bucuroasǎ era când începuse sǎ prindǎ contur. N-o mai scotea din "cǎsuţa noastrǎ cea perfectǎ" şi "bijuteria noastrǎ de casǎ".
- Ce faci, ai înnebunit?! - am explodat când am vǎzut cǎ a terminat de deşirat casa şi un colţ al cerului fusese deja transformat în fir pentru ciorap. Realitatea înconjurǎtoare începuse sǎ disparǎ cu totul, în spatele ei rǎmânâd doar un cenuşiu omogen şi fad care devenea din ce în ce mai întins.
Pânǎ sǎ-mi rǎspundǎ, C terminase de deşirat apusul şi lucra intens la bolta albastrǎ îngrǎmǎdind de-a valma în ciorap şi nori şi pǎsǎri şi furtuni şi ploi.
- Croşetez - mi-a rǎspuns ea calm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Croşetezi, croşetezi dar ai deşirat tot ceea ce ne înconjoarǎ. Ai deşirat şi casa şi grǎdina şi cartierul. Unde o sǎ mai locuim de mâine? - am întrebat-o eu repezindu-mi cuvintele cǎci firul care se tot deşira mǎ înconjurase ca un pârjol ce înconjoarǎ ochiul de apǎ.
- Aici - îmi aratǎ ea mândrǎ ciorapul în sfârşit terminat agǎţându-l într-un cui înfipt în cenuşiul omogen şi fad dinaintea ochilor, lângǎ alţi ciorapi nesfârşiţi şi multicolori.

sâmbătă, 23 martie 2013

Spaima

Urca încet, dar cu pas apăsat şi hotărât, pe dealul mâncat de întunecimi ceţoase şi scărmănat de ghearele lungi ale umbrelor copacilor descărnaţi şi uscaţi. Dacă ar fi întrebat-o de unde vine şi unde se duce n-ar fi ştiut să răspundă. Înainta orbeşte ca un vagon 13 înfipt implacabil între vagoanele 12 şi 14 şi obligat să-şi urmeze drumul, sau ca o zi aliniată între două nopţi. Urca dintr-un lăuntru viermuind de nesfârşite întrebări şi tot mai puţine răspunsuri, de ochi apăruţi ca un pojar pe tot corpul şi tot mai înceţoşate priviri, de imaginea realului suprapunându-se tot mai dezaxat peste ceea ce ar fi trebuit să fie, precum un obiectiv incapabil sǎ-şi focalizeze lentila pe o speranţǎ nesigurǎ. Urca dintr-un lǎuntru bolborosind spasmodic ca o licoare pregǎtitǎ de vrǎjitoare în care plutesc de-a valma limbi de viperǎ scuipate dintr-un interior arzând arsenic, frunze roşii de iresine herbsti hrǎnite cu sânge de fecioarǎ, gheare de gǎinǎ scrijelind în vise neterminate urme adânci ca un memento ascuţit şi încins, testicule de taur decojite atent pânǎ aproape de nimic întru descoperirea esenţei trǎirii...
Unde se duce?! "Înspre luminǎ" ar fi putut rǎspunde într-o doarǎ, deşi ştia cǎ un asemenea rǎspuns este caduc. Toate frustǎrile, dar mai ales spaimele, încearcǎ sǎ ajungǎ la luminǎ, deşi este evident cǎ odatǎ ajunse acolo se vor usca asemeni unui limax surprins de rǎsǎritul soarelui între o limbǎ de pǎmânt şi o alta. De aceea ar fi preferat sǎ nu rǎspundǎ nimic ci sǎ-şi înfunde capul între umeri şi sǎ calce domol, dar hotǎrât şi apǎsat, pe dealul mâncat de întunecimi ceţoase şi scǎrmǎnat de ghearele ascuţite ale umbrelor alungindu-se ca o greblǎ imensǎ peste dejurîmprejur.

marți, 12 martie 2013

Insula

Pe C am întâlnit-o la poliţie. Eu venisem să dau o declaraţie despre unul care vindea aripi de înger false în faţa Cazinoului, iar ea venise... ei bine ea venise să rezolve problema cu insula. Voiau să i-o ia.
- Domnişoară, nu ne înţelegem deloc. Haideţi s-o luăm de la capăt. Dar aşa, pe îndelete,ca să ne lămurim repede şi să putem pleca amândoi împăcaţi acasă. Deci în şapte ianuarie familia dumneavoastră a sesizat poliţia privind dispariţia unicei fiice în vârstă de douazeci şi patru de ani. Poliţia ia toate măsurile necesare, filtre pe şosele, fotografii îngări, autogări, aeroporturi, supraveghere specifică, tot tacâmul. Şi timp de patruzeci şi două de zile nimic. Nici o urmă. Nimeni care să vă fi văzut, nimeni care să fi auzit de dumneavoastră. Nu aţi folosit cardul, nu aţi intrat în magazine, nu aţi călătorit cu mijloacele de transport în comun. Apoi dintr-o dată apăreţi ca un meteorit acasă în pat, unde mama dumneavoastră spune că v-a găsit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Unde aţi fost în tot acest timp domnişoară?
- Pe insulă.
- Văd că o ţineţi una şi bună p-asta cu insula. Bineee, pe insulă. Şi cum aţi ajuns acolo?
- Păi, am plecat de acasă pe jos, apoi am luat tramvaiul două staţii până la metrou şi apoi am luat metroul.
- Buuuun. Şi pe urmă?
- Pe urmă m-am aşezat pe scaun, mi-am scos cartea din geantă şi am început să citesc.
- Nu asta vă întreb domnişoară ci ce s-a întâmplat cu metroul. Cât aţi mers, pe unde aţi trecut, unde aţi coborât?
- Din păcate m-am adâncit în lectură şi nu m-am uitat nici în dreapta nici în stânga. De aceea am şi uitat să cobor unde voiam. Aşa că am coborât la capăt.
- La capăt? - mormăi poliţistul neîncrezător.
- Da, la capăt!
- La capăt! Şi cum arăta capătul domnişoară?!
- Ca orice capăt. Retezat. Dincolo de el nu mai era nimic. Adică nu mai erau şine, era doar insula.
- Ce naiba domnişoară, vă bateţi joc de mine? - răbufni poliţistul. Sunt om bătrân.Vedeţi, deja s-au înmulţit firele albe pe la tâmple - îi arătă el părul încărunţit apropiindu-se agresiv. Nu mă omorâţi cu chestii d-astea, vă rog. Cum credeţi că pot să înghit aşa ceva domnişoară?! Adică v-aţi suit în metrou la Ştefan Cel Mare, aţi mers ce-aţi mers şi aţi coborât pe o insulă în mijlocul oceanului! - se încruntă nervos poliţistul.
- Nu întocmai, dar în mare cam aşa s-a întâmplat - răspunse fata cu glas pierit..
Poliţistul pufni, îşi plesni o palmă peste frunte, apoi începu să-şi scotocească agitat buzunarele. Găsi ceea ce căuta, scoase din pachet o ţigară şi fără să se sinchisească deprezenţa fetei o aprise trăgând adânc în piept.
- Insulă spuneţi?! Şi cum arăta insula asta domnişoară? Era aşaaaa ... din polistiren expandat, cu cartoane colorate în loc de copaci şi sticlă vopsită în loc de apă? - reluă poliţistul zeflemitor.
- Nu! Era o insulă în toată regula, cu nisip fin, cu palmieri aplecaţi până la pământ, cu vegetaţie bogată şi verde, cu cer senin. Da, da, nesfârşit cer senin. Aaa... şi cu maimuţe şi cu papagali şi cu păsări colibri. Ştiţi cât de mici sunt păsările colibri?! Cam cât un fluture aşa - se entuziasmă fata arătându-i degetul mare şi arătătorul făcute cerc.
- Şi cât de mare era insula?
- Păi să fi foooost, aşa, cam cât o seră cu lalele.
- Adică vreo douăzeci de metri.
- Nu ştiu domnule! Eu aş ziceee... vreo două ceasuri călcată cu pasul aplecându-te la fiecare floare - îl contrazise fata înclinându-se uşor pentru a imita culesul florilor.
- Şi insula asta de două ceasuri călcata cu pasul aplecat, avea staţie de metrou!
- Nu ştiu domnule. Avea pesemne din moment ce aşa am ajuns acolo. Dar după ce s-au închis uşile n-am mai găsit-o. Despre staţie vorbesc. Am căutat-o în zadar. Apoi mi s-a făcut lehamite s-o mai caut pentru că mi se aşezase un fluture pe nas.
- Pe nas zici.
- Da domnule.
- Şi n-ai întâlnit pe nimeni pe insulă? Niciun vecin, nicio figură apropiată, niciun necunoscut? Nu era nici ţipenie de om?!
Fata zâmbi şi nu-i răspunse, ca şi cum întrebarea i se părea îngrozitor de stupidă. După o perioadă de tăcere se răzgândi şi îi explică cu glas domol ca unui copil.
- Insulele acestea nu sunt locuite domnule. Insulele acestea sunt un petec de cer pe care fiecare îl primeşte la naştere, o oază, o gaură în dejurîmprejur. Nu oricine poate ajunge la insula asta pe care o primeşte la naştere, pentru că înainte de toate, înainte de a căuta insula, fiecare trebuie să se caute şi să se găsească pe sine. Pentru asta trebuie să coboare în propriul înlăuntru şi să cerceteze atent şi cu de-amănuntul fiecare ungher. Înţelegeţi?! Abia apoi, după ce s-a descoperit pe sine şi s-a înţeles bine, bine de tot, poate începe să păşească pe cărările şi scările care duc către insulă. Iar dacă a găsit ieşirea restul e floare la ureche. Când doreşte poate să aducă acolo pe cine îi trece prin freză, doar închide ochii, îl cheamă pe individ şi păşesc ţinându-se de mână pe insulă. Acuma e clar?!
Bărbatul rămase cu gura căscată. Tâmplele îi bubuiau, ochii i se umflaseră şi simţea cum i se fierbinţesc, jarul ţigării pe care o uitase între degetele uscate îi ardea pielea şi tot interiorul îi era un vulcan. Nu reacţionă însă în niciun fel. "Asta e de dus la nouă!" gândi el privind-o atent pe fată şi simti cum o supapă se desface uşor şi toată presiunea se împrăştie în aerul dimprejur.
- Domnişoară, având în vedere cele menţionate eu nu am decât două opţiuni. Ori te trimit la un exament psihologic ca să vedem dacă eşti întreagă la minte, ori îţi tai o chitanţă. Şi cum nu vreau să ne mai încurcăm unul pe altul că uite deja s-a făcut ceasul unşpe şi mai e un pic şi vine uichendu, io zic să-ţi tai o chitanţă. Plăteşti banii şi-ai scăpat. Cincizeci de lei dacă plăteşti la fisc în douăzeci şi patru de ore - declară poliţistul împăciuitor.
- Dar pentru ce domnule? - se îngrijoră fata.
- Mmm... la asta nu m-am gândit. Uite de exemplu pentru că nu ţi-ai plătit impozitele pentru insulă.

luni, 4 martie 2013

leapşa de la cora

am primit o leapşă de la cora; ea zice că după ce primesc leapşa asta trebuie să fac următoarele:

a) să mulţumesc celui/celei care m-a nominalizat
mulţumesc coraaa

b) să scriu 11 lucruri despre mine pe care vreau să le afle ceilalţi; mmm... de aici lucrurile încep să se încurce… ; ok, să încercăm câteva detalii despre mine
1) scriu! habar n-am de ce am început; nici acum nu ştiu ce e cu scrisul ăsta; cu timpul mi-am dat seama că din scris se tot adună lângă birou beţe subţiri precum cele de trestie; din ele mi-am făcut un adăpost ca o peşteră; acum scriu ca să nu se surpe peştera
2) am doua feţe ca jachetele astea jmechere, una pe dinafară şi una pe dinăuntru; ambele sunt ale mele şi undeva înlăuntru rădăcinile lor se unesc; la fel şi lumile spre care privesc
3) sunt un pesimist optimist; nu-mi place ceea ce se întâmplă în jur şi nici nu cred că se va schimba ceva cât să mai prind eu; dar de sperat tot sper…
4) sunt tâmpit de naiv să cred că oamenii sunt buni; cu timpul îmi dau seama că deşi par buni intră necuratu în ei şi face ravagii…
5) mi-ar place să sculptez, să modelez lutul, să pictez, să fac fotografii artistice, să lucrez vitralii
6) aş putea să cobor dar mi-e teamă, aşa că rămân cu nasul lipit de geam privind cum lucrurile trec în viteză pe lângă noi; o să cobor când opreşte…
7) mai mult ca orice contează urmele pe care le lăsăm în urmă; mai ales cele pe care le lăsăm în suflete
8) singurul lucru pe care mi-l doresc e tihna, echilibrul
9) îmi place la nebunie liniştea verde, împănată cu buburuze roşii şi miros de iarbă crudă
10) locuiesc pe singura stradă din lume care urcă spre malul mării; fără glumă!
11) folosesc excesiv unele cuvinte cum ar fi dejurîmprejur, înlăuntru, joacacucuvintele, umpic, care-mi împănează multe texte; nu întâmplător

c) să inventez 11 întrebări şi să şi răspund la ele:
1) ce naiba vrei tu de la viaţă?!
asta-i întrebare de pus aici?! ştii bine că fac tot ce pot ca să-mi ocup timpul şi să nu am răgaz să caut răspuns
2) atunci ce te ghidează în viaţă, căci ceva te ţine pe şine?
mmm… bunul simţ, intuiţia, ochii larg deschişi…
3) sună bine; şi rezultatul?!
rezultatul e aproape nul pentru că pielea mi-e subţire şi permeabilă şi tot ce mă atinge se duce până înăuntru într-un bulversant amalgam
4) să înţeleg că există o difuzie între lumi?
nu! dimpotrivă, reuşesc să le ţin la distanţă şi încerc să le conturez atent pe fiecare; singurul lucru de punctat este că întradevăr cea dinlăuntru e din ce în mai solidă, mai bine conturată, foarte asemănătoare cu cea din afară
5) deci ar putea fi o opţiune?
nu că ar putea fi o opţiune, chiar este! e un refugiu spre care fug adesea
6) de ce fugi, ţi-e frică de ceva?
de proşti şi de brute… dar nu de ei fug ci de mine, de propriile gânduri, angoase şi nelinişti
7) dacă ar fi s-o iei de la capăt ai schimba ceva?!
asta e o întrebare deeee… cum le zicea la jurnalele alea din şcoala generală?! aaa… oracole! aş încerca să trăiesc mai intens, să nu las oportunitătile să treacă pe lângă mine…
8) acum de ce le laşi?
eşti mai încăpăţânat ca un catâr; de ce?! e chestie de educaţie, aşa m-am născut şi aşa am fost educat, să mângâi nu să apuc…; nu-mi place dar n-am ce-i face! mai ai mult până la sfârşitul celor 11 întrebări că devii iritant
9) nouă! în ce crezi?!
în mine!
atât?
asta se pune ca întrebare? dacă o numeri şi pe asta la întrebări îţi răspund, altfel nu!
10) bine fie… atât?
da! mai cred totuşi şi în prietenie dar îmi pare aproape o utopie; prietenii sunt greu de găsit, aproape imposibil de găsit; şi mai cred în iubire; dar iubirea nu te ajută să trăieşti, e doar o scară proptită pe marginea cerului…
11) şi în fine ultima întrebare, de ce naiba îţi spui “moşu”?
pentru că mă reprezintă, atât avatarul ăla cu barbă stufoasă şi cu ochelari acoperind privirea, dar şi ideea în sine

d) şi acum cora zice că ar trebui să dau leapşa asta mai departe la 9 persoane; ooo… asta nu! dacă vrea cineva să răspundă, poftiti de luaţi…

vineri, 1 martie 2013

Sărăriţele

Toată iarna au mişunat, cenuşii, pântecoase, răsfirând genunile dimineţii cu lamele uriaşe, ca nişte monştri tăcuţi cu colţii ascuţiţi şi strălucitori înfăşuraţi în tăceri apăsătoare. Zăpadă în Constanţa n-a fost decât vreo săptămână. Pe urmă s-a topit şi s-a dus de la sine. Sărăriţele mişună ca furnicile. N-au zăpadă pe care să-şi verse sarea din pântece. Sarea o pun pe rană!