duminică, 29 aprilie 2012

Gând

Există o anumită habotnicie a simţurilor repede îndemnându-se să se plece pieliţei şi nevrednicindu-se în dezvelirea miezului.

joi, 26 aprilie 2012

Timpuri moderne

Patru puştiulici bruneței la colț de stradă. Cel mai mare şi mai negru pare să aibă în jur de opt ani, cel mijlociu să tot fie de vreo cinci şi ăia micii, o fetiță şi un băiețel nu par să treacă de trei. Au pistoale în mâini dar nu se joacă de-a hoții şi vardiştii cum mă aşteptam. Mă fac curios. Mă uit lung după ei. Ăia marii i-au pus pe ăia micii cu fața la gard, le-au desfăcut picioarele, le-au smuls pistoalele din mâini şi îi percheziționează minuțios. Au mai găsit nişte cuțite boante din lemn pe care le-au confiscat. După ce a terminat cu căutatul ăl mare se răsteşte brutal la fetiță:
- Da droguri ai fă?!

duminică, 22 aprilie 2012

Despre cărăbuşi

- Nu înţeleg, nu înţeleg nimic! – murmură bărbatul aşezându-şi bărbia în palme peste tăblia biroului său şi privind cum se topesc în asfinţit casele, maşinile, copacii, oamenii…
În spatele său îngerul zâmbi atotştiutor. Îl înşfăcă de guler şi se ridică cu el în văzduh. La jumătatea drumului dintre Pământ şi Cer se opri.
- Vezi?! – îi arătă el cu gesturi ample în jos Pământul mic cât o boabă de mazăre şi în sus Cerul nesfârşit.
- Despre asta crezi că e vorba?! Crezi că asta e totul?! – se încruntă bărbatul cu năduf şi porni a-i smulge penele una câte una.
Despăunat îngerul începu să se clatine, îşi pierdu complet echilibrul şi se prăbuşi înapoi cu tot cu bărbat făcându-se una cu pământul.
- Dar despre ce?! – icni îngerul încercând să se reculeagă din craterul pe care îl făcuse căderea lor.
- Despre asta – răspunse bărbatul din groapă întinzând degetul arătător spre firul de iarbă, spre cărăbuş, spre sămânţa încolţind.
Îngerul nu mai zâmbea atotştiutor.

miercuri, 18 aprilie 2012

Tristeţi de primăvară

Una din cele mai triste privelişti primăvara este o livadă de piersici părăsită. Buruieni înalte învelesc copacii ca şi cum ar vrea să-i ascundă de ochii lumii, spre a-i deposeda apoi într-o destrăbălată hoţie, de culori şi miresme. Copaci bătrâni şi bolnavi cu braţe rămuroase brăzdate de cratere adânci se agaţă de cer precum un bolnav fără leac de gulerul doctorului dătător fără soluţii din umeri. Nicio frunză, nicio pată de verde, niciun zvâcnet de crud. Doar flori mici, disparate, se împrăştie ca o erupţie buboasă şi parfumată, dând copacilor o stranie aparenţă de hoit în care încă mai pâlpâie viaţa. Un braţ ca o făclie arzând în roz catifelează dejurîmprejurul cu furia ultimei răstigniri de frumos. Nu va mai prinde anul. Din cele şapte capete ale balaurului e singurul care mai scuipă parfum şi culoare, celelalte sunt doar lemne de foc. Printre ei, ici colo, câte unul mai tânăr şi în putere îşi răsfaţă coroana peste capetele plecate ale celorlalţi, fără trufie dar cu mândrie, înclinând şi mai mult bătrânele ramuri ale duşilor spre un pământ ce aduce tot mai mult cu trupul lor subţiat şi uscat.
Primăvara, o livadă de piersici părăsită este ca un cimitir lăcrimând roz înspre cer.

luni, 9 aprilie 2012

Cealaltă faţă

(textul acesta se vrea o replică haioasă la poveste lui cleo; citiţi povestea ei întâi şi apoi ceastălaltă faţă a lucrurilor)

Bărbatul o privi din nou. Nici nu mai ştia a câta încercare era în tentativa de a se apropia de ea. Era însă un timid, îi era tare greu să-i spună gândurile lui sincere, chiar dacă nu era decât adevăr pur îă ele. O remarcase din prima seară cu veşnicul ei pahar de votcă pe care îl sorbea pe îndelete, pentru ca atunci când rămânea doar un deget să-l dea pe tot peste cap ca şi cum ar fi încercat să-şi înece toate necazurile şi grijile. Venea mereu singură, cu figura ei pierdută de străin rătăcit într-o lume departe şi rece, dar care nici nu o speria, nici nu o intriga. Observă că l-a remarcat şi înclină uşor din cap schiţând un zâmbet.
Încercase de nenumărate ori să-i fie aproape, să găsească un numitor comun de discuţii. Într-una din zile comandase exact ceea ce mânca ea încercând apoi să şi-o aducă aproape discutând despre bucătăreală. Se pricepea binişor. De când rămăsese singur învăţase să facă de toate, iar prepararea mâncării chiar îi făcea plăcere. Ea însă nu-l urmărea, se pierdea dincolo de cuvinte, ca şi cum i-ar fi vorbit într-o limbă străină iar ei iar fi fost lehamite s-o traducă.
De mai multe ori încercase să o atingă, să îi atragă atenţia, să o facă să-şi plece ochii spre ceea ce îl frământa. Dar ea parca era oarbă. O dată chiar îşi adunase tot curajul şi în cursul unei discuţii inofensive despre un traseu anume prin cartier se jucase cu degetele pe pulpa ei fierbinte, îi atinsese tivul rochiei, îl ridicase, îl coborase cuminte la loc, îl ridicase din nou. Dar ea parea că nici nu-l vede, parcă aştepta altceva, pe altcineva. Nu conştientiza niciun gest al său, privea prin el spre un alt bărbat, unul din trecut, unul care nu vorbea, nu o privea, nu o atingea dar îi şoptea lucruri numai de ea ştiute.
Într-una din zile crezu că a priceput. În urma uneia dintre discuţiile lor banale a văzut-o cum se ridică zâmbind privindu-şi pântecul şi pornind spre toaletă. I s-a părut chiar că i-a făcut şi cu ochiul ceea ce i s-a părut un pic pervers. A urmărit-o din priviri prin crăpătura uşii. Dar nu fusese decât un foc de paie. Nu i-a spus nimic, nu l-a chemat, nu i-a arătat că a văzut tot, că a înţeles.
Nu era o frumuseţe. Nu era nici urâtă. Să fi avut 40, 45 de ani. Cel mai mult îi plăceau ochii prin care părea că i se zăreşte tot înlăuntrul. Merita să-i spună, trebuia, chiar dacă cuvintele acelea se smulgeau atât de greu din gâtlejul său.
Dar oricât încercase să găsească subiecte variate şi neutre, despre serviciu, despre flori, despre modă, despre băuturi, despre maşini, tot nu reuşi să stabilească acea punte care să-i permită să-i spună cu curaj adevărul. Căci la urma urmei nu te poţi duce, asa hodoronc tronc, la o femeie necunoscută întâlnită întâmplător într-un bar să-i spui franc „doamnă, dublura rochiei dumneavoastră este cu două degete mai lungă decât rochia şi se vede ca dracu, da-ţi-o încolo de treabă!”. Aşa că renunţă şi a cinsprezecea oară, dădu peste cap paharul de whisky şi ieşi încruntat.
Trecu pe la amicul său căruia îi datora nişte bani, mai bău cu el câteva beri, apoi se întoarse pe jos spre casă tocmai când orologiul bătea miezul nopţii. Şi nu mică îi fu mirarea când la un colţ de stradă, auzind nişte zgomote suspecte într-una din grădinile de la marginea drumului o zări. Era chiar femeia de la bar. Pesemne că cineva îi spusese în fine căci îl privea împietrită, cu ochii mari, îmbrăcată doar în lenjeria de corp şi cu rochia cea cu dublura cu două degete mai lungă decât tivul strânsă cu ruşine la piept.

duminică, 1 aprilie 2012

Şosetele roz

În fugă mai sorb o gură de cafea în timp ce din ochi îmi caut servieta şi sacoul. Le înhaţ, pe una cu dreapta şi pe cealaltă cu stânga, o sărut ca de obicei pe vârful nasului deşi ea tot ca de obicei îmi întinde obrazul şi ies valvârtej pe uşă. Cobor în viteză treptele de marmură tocită, din două în două, pe scara sfredelită în miezul unui bloc vechi dar cochet din spatele Grădinii Icoanei mirosind a domnişoare bătrâne şi a pisici cu fundă. În fiecare zi mă întreb daca am sa trec testul căci scara în spirală nu este altceva decât un test, asta e clar. În capul ei, sus, agăţată de cer precum Marry Poppins de umbrela-i vrăjită, ea îmi face agitată cu mâna încercând să-mi spună ceva despre nişte şosete. În jos scara se rostogoleşte într-o spirală din ce în ce mai largă, asemeni şerpilor de hârtie spiralaţi pe care îi făceam în copilărie şi îi agăţam în vârf de ac deasupra caloriferelui privind cu ochii largi de fericire şi cu inima strânsă ghem de emoţie cum încep să se rotească şi să sâsâie ameninţător. Scara nu e decât un con ascuţit, evazându-se uşor la fiece rotire ca o rochie de creolină, fără ferestre spre exterior, fără o măsură a a spaţiului sau a timpului. Cobor şi aştept ca dintr-un lateral zidul să se desfacă şi să mă scuipe iar în real, mereu alt real, cu alt trotuar, alte personaje, alte întâmplări. Ea spune ceva despre nişte culori, dar eu nu o mai aud, căci e mică, mică de tot cât vârful de ac. Cobor din ce în ce mai repede deşi mie nici nu-mi pare că păşesc, totul e doar inerţie. Poate chiar nu păsesc ci tot turnul acesta conic urcă precum un lift ultrasilenţios iar eu nu sunt decât un pasager trecător. Iar când mă aştept mai puţin spirala se cascaă brusc într-un tobogan lucitor şi mă aruncă drept în stradă. Mă ridic, mă scutur de praf şi... şi abia atunci îmi dau seama ce a vrut ea să-mi spună de sus din vârful ei de con, căci privindu-mi picioarele descopăr deasupra pantofilor negri eleganţi, şosetele roz.