luni, 27 februarie 2012

Cafeaua cu buze transparente

Pe Popescu îl cunoşteam de aproape douăzeci de ani. Un tip ok, la locul lui, absolut fad, fără strălucire, fără scânteiere. Corect, serios, muncitor, “idiotul util”, angajatul perfect pe care şi-l doreşte orice companie. Apoi dintr-o dată, fără niciun motiv aparent, lucrurile au început s-o ia razna. Îmi amintesc ca acum. Era vineri, patru fără un sfert şi ne pregăteam de plecare. “Mergem să bem o bere la Mama?” – îl întreb făcându-mi vânt cu dosarul de la Astoria. “Nu pot că mă aşteaptă nevastă-mea. Mergem să-i cumpăr o rochie nouă, i-am promis” – mi-a răspuns fără să ridice ochii din hârtii, grăbindu-se să termine corecturile pe care le începuse. Am zâmbit. Am crezut că a fost o glumă, deşi Popescu nu făcea niciodată glume. Am aşteptat să ridice capul şi să-mi zâmbească. N-a făcut-o. Am continuat să aştept. Popescu şi-a văzut în continuare de treabă, a terminat de verificat lucrarea, apoi s-a ridicat în picioare şi a început să-şi strângă lucrurile în geantă. “Deci mergi?” l-am întrebat din nou intrigat şi oarecum iritat. “Sorry omule, ţi-am spus, după-amiaza de azi o am rezervată pentru nevastă-mea. Altă dată cu plăcere” – mi-a răspuns el şi parcă am zărit un fir firav de zâmbet mândru în colţul buzei. Apoi şi-a aşezat cu atenţie pălăria pe cap potrivind-o exact pe mijlocul creştetului, m-a salutat înclinând uşor fruntea şi a ieşit.
Nu m-am mai dus la bere cu restul. Popescu mă dăduse peste cap. “De la prea multă muncă” mi-am zis şi am început să mă îngrijorez pentru sănătatea lui, a mea şi a celorlalţi. Mă şi vedeam într-un pat de spital din acelea vechi cu cadru din ţeavă de pe care s-a luat în mare parte vopseaua albă dată cu cincizeci de ani în urmă de atâtea mâinii care le strânseseră cu furie neputincioasă, cu un cearceaf curat dar sfâşiat într-o mulţime de locuri datorită subţierii cauzate de îmbibarea în clor, cu braţele şi picioarele legate cu chingi negre, fără a avea putinţa de a face vreo mişcare în afara rotirii uşoare a capului şi a ochilor Apoi trecând în revistă secvenţe ale ultimelor luni avândul pe Popescu în prim plan mi-am spus că nu se poate, că e ceva ce trebuie să nu fi fost înţeles corect, că mi-a scăpat esenţialul. Aşa că am aruncat cât colo gândurile negre, mi-am luat jacheta şi am dat fuga la bere. Ceilalţi erau încă acolo!

“I-ai luat-o?” – l-am întrebat a doua zi dimineaţă de cum a intrat pe uşă. El a zâmbit mulţumit cu aerul blajin al celui ce face o faptă bună şi se mulţumeste doar cu mulţumirea celorlalţi şi mi-a răspuns sec “Da”. Apoi văzând că rămân în picioare tăindu-i calea şi că îl privesc fix şi încruntat a continuat. “Nici nu-ţi imaginezi cât de mult s-a umplut de fericire faţa ei, cât a fost de mulţumită şi cât de mult i-a plăcut. E un înger. Să vezi cât de frumoasă se face atunci când râde. De fapt nu râde, nu râde niciodată cu gura până la urechi ca un neamprost, ci doar chicoteşte ca un copil încântat.” A fost o zi distrusă. Nu ştiam ce să fac, unde să mă duc, cui să cer ajutor, cui să cer o părere, să schimb o vorbă. Pe colegi nu puteam să-i implic. L-ar fi stigmatizat imediat, l-ar fi izolat şi i-ar fi dat în cap, iar căderea ar fi fost bruscă şi brutală. Izolarea, accentuarea bolii, spitalul, prăbuşirea, uitarea. Nu ştiam să aibă vreo rudă apropiată cu care să pot sta de vorbă. Nu aveam deci decât două lucruri de făcut. Primul, să-i mai verific o dată spusele, temeinic, pragmatic. Şi al doilea să îl confrunt, deşi ştiam că un asemenea demers n-ar fi avut nicio şansă de reuşită. Şi în fine, ar mai fi existat şi o a treia variantă... să fug şi să uit, ştiam însă că pe aceasta nu o pot pune în aplicare..
Prima verificare am făcut-o în aceeaşi zi. L-am pândit când a ieşit, i-am desfăcut portofelul şi am verificat în buletin. “Necăsătorit”. Era prima confirmare, dar nu neapărat şi cea mai preţioasă. A fost însă confirmarea care mi-a înfipt acul în inimă. Până să-i verific buletinul mai sperasem că poate s-a întâmplat o minune, că poate s-a ascuns atât de bine de mine, de noi, încât ne-a surprins incredibil. Dar însemnarea din buletin era absolut credibilă, deşi nu neapărat şi cea care să ne confirme adevărul. Aşa că a doua zi am purces spre oficiul stării civile. “Vreau şi eu o copie de certificat de căsătorie” “Mda, pe ce nume?” – îmi răspunde acru coţofana de dincolo de gemuleţul pus pesemne să o apere de încruntările şi murmurele de dincoace. “Popescu Alexandru”. Merge greu, merge tare greu. Îi dau un sac de informatii, apoi trebuie să-i explic că e prietenul mel cel mai bun, că e plecat în străinătate, că nu poate veni să şi-l ridice singur, că e o problemă de viaţă şi de moarte şi că o să am grijă să-i recompensez amabilitatea. Coţofana se ţine bine o vreme, apoi însă cedează, scoate un catastif mare pe care începe să-l lingă. “M-am dus până în 2000. Nu-i!” – îmi răspunde implacabil. “Eşti sigur dom’le că ăsta-i numele şi cenepeul?” – se încruntă ea privindu-mă aspru pe sub ochelari. “Sigur. Popescu Alexandru”. “Atunci ori dumneata ori cel mai bun prieten al dumitale sunteţi tâmpiţi. Următoruuuuul”.

Popescu nu mi-e cel mai bun prieten. De fapt n-am avut niciodată un cel mai bun prieten. Cel mai bun prieten al meu sunt eu însumi. Lui Popescu îi apreciam grozav calităţile într-o lume în care oameni ca el nu găseşti pe toate drumurile. Şi în plus am avut întodeauna o slăbiciune pentru oamenii introvertiţi, care nu cer deşi au nevoi şi cărora trebuie sa le oferi ca să supravieţuiască.
Recunosc că la un moment dat am crezut că am luat-o razna, că am eu vedenii. Nu mi-a mai fost clar cine e nebunul, eu sau el?! Mi-a fost teamă că el e cel sănătos şi că totul e doar născocirea mea. Afirmaţia de absolut bun simt a femeii m-a aruncat înapoi în incertitudine. Eu sau el?! Dacă totuşi eu sunt cel care vede realitatea diform?!

La nici o săptămână, după îndelungi frământari, îmi iau inima-n dinţi şi încerc să-l confrunt.
- Haide intră – mă invită el apucându-mă de braţ şi conducându-mă către interiorul apartamentului, privindu-mă continuu în ochi deşi aplecat într-o incomodă poziţie răsucită, ca şi cum ar fi încercat să citească în ei senzaţiile pe care le trăiesc şi să nu ar fi vrut să piardă nimic. Intră, intră şi aşează-te aici – mi-a spus dând la o parte o pernă pufoasă pentru a-mi face loc să şed pe canapea. Ohh... ce prost sunt, mai bine stai tu aici şi sed eu pe canapea – mă opreşte el tocmai când dădeam să mă aşez şi mă îndreaptă spre fotoliul impunător de lângă bibliotecă. E mult mai bine, fotoliul e mult mai comod. Şi uite, i se poate modifica poziţia dacă apeşi pe butoanele astea. Bei o cafea? – mă întreabă şi fără să mai aştepte răspunsul dispare în bucătăria mică de unde începe să se audă zdrăngănit de ceşti şi de ibrice. Angela ar fi făcut-o excepţională, ea face o cafea excepţională. Toţi sunt înnebuniţi după ea, după cafea zic. Dar şi după Angela – şi îl aud cum râde. E o minune de fată. Păcat că nu-i acasă să o cunoşti. Aşa s-ar fi bucurat...
Simt cum mă apucă ameţeala. Nu sunt în stare să mă controlez. E ca şi cum aş aluneca pe un tobogan rotund prin care nu răzbate niciun fel de lumină. Dar nu întunericul e problema căci sunt obişnuit cu el, ci faptul că nu se vede în afară, nu se vede nimic în afară, nici oameni, nici copaci, nici cer. Îl las pe Popescu să sporovăie, Doamne cât de vorbăreţ e acasă, iar la servici e un mofluz şi mă furişez în dormitor. Dormitor clasic matrimonial, pat dublu pe mijloc, două noptiere, două veioze, două perne, o singură pătură. Pe noptiera lui, Eliade – Noaptea de sânziene. Tresar, asta citesc şi eu. De altfel multe dintre lucrurile de aici îmi par oarecum familiare, ca şi cum n-ar fi prima dată când intru în camera aceasta. Pe a ei o cremă de mâini, una de faţă, alta de ochi, o forfecuţă mică de pieliţi, La cumparaturi cu Minnie de Sophie Kinsella, un parfum, o mască pentru somn, un ceas deşteptător, o cutie cu pastile de cap.
Ciudat, ceasul deşteptător este la ea şi nu la el, ca şi cum ea ar controla timpul amândurora. Deschid şifonierul, într-o parte hainele lui, în cealaltă ale ei, aliniate frumos. Dau să închid dar un petec de hârtie albă îmi atrage atenţia. E de fapt o etichetă de pânză. Scot umeraşul pe care este bluza roşie. E elegantă, aproape transprentă, un roşu pal cu desene florale mici negre, cu guler îngust de tunică şi lunguţă ca o rochiţă. Ridic eticheta, e eticheta de magazin. Bluza e nouă, absolut nouă. 39,50. Caut şi printre celelalte haine. Nu mai e niciuna cu etichetă, dar realizez că toate hainele sunt absolut noi. Niciuna nu a fost purtată. Se simte după material. Dau fuga spre noptieră. Desfac cremele. Aşa cum bănuiam sunt intacte. Cartea miroase a tipar.
Nu m-am mai simţit în stare să-l confrunt. Sunt prea moale, nu pot pipăi graniţa aceasta dintre real şi ireal fără să mă furnice sira spinării. “E o reacţie firească” îmi spun ca să-mi fac curaj, orice întâlnire cu extraodinarul te duce cu gândul la ordinar şi la reevaluarea lui. Căci ce e până la urmă normalul?! Noi suntem normali doar fiindcă suntem mai mulţi. Atât! Nu fiindcă suntem mai buni, mai deştepţi, mai lucizi. Ne e teamă să explorăm extraordinarul pentru că dincolo de el este irealul, ca un ocean ce desparte două continente, unul cunoscut, altul ce urmeaza a fi descoperit, unul aici, celălalt dincolo. Dar eu nu am puterea asta, nu sunt un explorator, eu sunt un cutreierător. Iar cafeaua a fost proastă, să fim sinceri. Boabe de proastă calitate, nefiartă şi mult prea dulce.

- Am o mare mare rugăminte dacă se poate – zâmbesc frumos domnişoarei de la tejghea care-mi răspunde cu un zâmbet profesional. Îmi puteţi spune dacă vă mai amintiţi cui aţi vândut bluze de genul ăsta în ultimele zile? – îi arăt eu eticheta şterpelită de la bluza roşie şi dau din cap spre manechinul pe care este expusă una din ele.
- Un moment – îmi răspunde politicos domnişoara şi îi face semn unei alte fete, apoi îi şoptesc una alteia ceva la ureche.
- Două am vândut săptămâna asta. Una unei domnişoare şi alta.... unui domn.
- Vă rog, mi-l puteţi descrie pe domnul care a cumpărat bluza?!
Fata mă priveşte cu atenţie mărită apoi cască ochii cât cepele.
Nu e nicio urmă de îndoială asupra cumpărătorului. Şi atunci cine sunt eu?!

tiiii... am uitat sa va spun ca e cu va urma!

sâmbătă, 25 februarie 2012

temeri

privind înapoi, şi împrejur, mi-e tot mai teamă că ceea ce s-a întâmplat şi ce va avea să se întâmple, se datorează animalului dinlăuntru şi nu firului de iarbă, aşa cum am crezut întotdeauna...

vineri, 24 februarie 2012

furia şi nevoia de dragoste

merg; undeva o femeie ţipă la bărbatul aşezat cu bărbia în palme “mi-ai mâncat zilele; ficaţii mi i-ai mâncat; mi-am risipit tinereţile cu tine, cei mai frumoşi ani s-au dus pe apa sâmbetei; nu eşti în stare de nimic; eşti un ratat, un sărăntoc”
“femeile au nevoie de dragoste, de tandreţe, de mângâiere - îmi şopteşte cineva din stânga; cu cât e mai acută nevoia de dragoste cu atât ţipă mai tare”; tac şi merg mai departe...

marți, 21 februarie 2012

Poveste poliţistă cu babă batrână şi povestitor ascultător (sfârşit)

Femeia suspină, îşi trase o clipă răsuflarea, apoi continuă.
- Era clar ca lumina zilei că moartea lui Istrate a fost făptuită şi nu întâmplătoare şi pregătită cu de-amănuntul după reţeta de-ai pus-o dumneata în jurnal. Nu înţelegeam însă de ce te-ar fi scărmănat pielea să te bagi în povestea asta şi ce-ai fi avut de câştigat din moartea lui Istrate. Abia când i-ai spus mătuşii “e isterică”, gândindu-te desigur la nevasta lui Istrate, mi-am dat seama că n-ai urmarit a lovi în bietul om, care nu era nimic altceva decât un blajin băutor de vise slabe, ci în nevastă-sa de care nu mai puteai să te descotoroseşti. Şi atunci ai tocmit planul. De fapt ai întins un laţ şi femeia proastă s-a prins, c-aşa-i femeia, când îi tresaltă inima îi acoperă ochii. Ai scris o poveste frumoasă dar care ascundea în realitate un îndemn. N-ai făcut altceva decât să-i explici pe îndelete Dorei cum poate să scape de bărbat-su fără să lase urme, ba mai mult, cum să dea vina la o adică, de s-ar fi descoperit că-i o crimă, pe fiică-sa vitregă. Ea a citit povestea şi conştient sau inconştient şi-a băgat în cap planul. Şi a aşteptat o zi potrivită. Iar când s-a ivit l-a pus în aplicare. A venit mai devreme de la servici, l-a cinstit pe bărbat-su cu nişte vin până l-a înmuiat bine şi apoi a aşteptat ora când fiică-sa venea de la şcoală. A privit pe fereastră şi când a văzut-o în colţul străzii l-a îmbrăcat pe bărbat, l-a scos pe scară şi i-a făcut vânt chiar când fiică-sa intra pe uşă. Apoi s-a ascuns. În vânzoleala care a urmat nimeni n-a putut să spună precis dacă ea a coborât de la etaj sau a venit de la servici cum a pretins mereu. Oricum, nimeni n-a găsit niciun sâmbure de nepotrivire în toată povestea asta şi tuturor li s-a părut firesc ca Istrate să se fi prăpădit din beţie, din greaţă de viaţă şi nicidecum să fi fost omorât. Când s-a lăsat liniştea şi lucrurile păreau să se fi aşezat, dumneata ai aprins lămpile de avertizare ş ai scris în poveste şi partea a doua, cea în care vina care părea evident a o învălui pe fată se mută fără putinţă de tăgadă către maică-sa vitregă. “Fii atentă că ştiu ce-ai făcut” i-ai transmis şi asta a speriat-o cu adevărat. Şi a încetat definitiv să te mai sâcâie. La urma urmei era liberă ca pasărea cerului şi-şi putea găsi pe oricine.
Femeia oftă adânc.
- Cam asta ar fi domnule şi uite d-aia m-am grăbit a-ţi vorbi dumitale. Căci dacă ai intrat pe gâtul sticlei geaba se lăţesc pereţii, tot înăuntru eşti şi cale de întors nu-i. Şi mai ştiu că povestea nu-i încheiată. Mai e o bucată ce trebuie a fi scrisă despre baba de la parter, aia care stă cu ochiu în geam şi vede toate cele, şi văzute şi nevăzute, şi care până la urmă e inima poveştii, nu-i aşa domnule?!
- Aşa-i tanti Ilina, pe toate le ştii, chiar pe toate, ză aşa. Mai e bucăţică mică ce trebuie scrisă, aia de-ar trebui să fie încheierea. Da io zic să intrăm şi ţi-oi spune în şir de amănunt ce am în cap şi cum s-o termina povestea – îi spun şi îi întind braţul să se sprijjine pentru a o ajuta să se ridice.
Se ridică cu greu. Are o vârstă tanti Ilina. Urcă scările încet şi se opreşte. Îşi caută cheile să descuie uşa. Eu aştept în urma dumisale. Se înserează. Chiar deasupra capului lampa aprinsă a casei scărilor. Desfac uşurel becul şi îl vâr cu grijă în buzunarul pantalonului. Apoi intru şi eu...

duminică, 19 februarie 2012

gata

au înverzit copaciicuvrăbii…

sâmbătă, 18 februarie 2012

Hainele de cleştar ale împărătesei

Am fost duminica trecută să văd marea. O mai văzusem şi când a început să îngheţe, când zvârcolirile sale erau înfrânate de ghimpii de gheaţă înfipţi în coama-i precum săgeţile vânătorului de lei. I-am admirat mişcările spasmodice de animal însângerat în alb, încete, greoaie, derulate parcă cu încetinitorul, închegate în sânge lăptos. Erau valuri cu rostogoliri vâscoase de miere, icnind nevrednic ca un urs rănit la fiece impuls venit dinlăuntru şi cerându-i să se ridice, să înfrunte vremea. Am mai fost să o văd şi îngheţată bocnă. Dar de la distanţă, de sus de pe faleză. O câmpie de gheaţă, o mantie albă întinsă parcă să o protejeze de oameni, de urgia naturii, ca o carapace de broască ţestoasă acoperind trupul cald ascuns înlăuntru-i. Nimic spectaculos. Duminică însă am văzut-o de aproape, la intrarea în Mamaia, la fosta cherhana. De data asta a fost altceva. Văzută de jos, faţă în faţă, întinderea de gheaţă mi s-a părut nesfârşită. Nu se mai vedea apă cât aruncai cu ochii, până la linia orizontului. Se zice că sunt 3-4 kilometri de gheaţă. Imens. Dar altceva m-a frapat. Mişcarea ei, a gheţii. Gheaţa a ieşit de mult din matcă. A urcat pe nisip, încet, ca o reptilă uriaşă si leneşă, mişcându-se aleator şi sacadat. A înaintat peste nisip metri buni, târându-se aparent imperceptibil, greoi şi neputincios, dar cu o forţă pe care o poţi doar bănui văzându-i solzii groşi ca blindajele de tanc care se desprind pe măsură ce se freacă de nisip în timp ce altii le iau locul împingând albul până lângă clădirile tremurânde, precum carele de luptă sub zidul cetăţii. Privită de aproape gheaţa nu mai e o carapace, e un animal viu şi puternic, o lighioană uriaşă cu trup de apă însetată de pământ.
Azi am văzut-o din nou. Doar o mantie lichidă ca o piele lepădată de şarpe…

joi, 16 februarie 2012

Poveste poliţistă cu babă batrână şi povestitor ascultător (continuare)

- Şi de ce-mi spui mie toate astea tanti Ilina? De ce nu spui la poliţie?
Femeia zâmbi cu subînţeles ca şi cum ar fi fost lucrare complicată dar cu migală şi răbdare descusută de dânsa.
- Apăi domnule n-aş fi ştiut să-ţi răspund la întrebarea asta dacă n-aş fi citit povestea dumitale “cu babă bătrână şi povestitor ascultător” coloşa pe caietul cela din televizor. Şi nici până la ea n-aş fi ajuns prea uşor dacă n-aş fi stat nopţile să despletesc la iţe şi nojiţe. Acu domnule, n-oi crede că nu ştie nimeni de ce-ţi porţi dumneata picioarele într-aici, în cartierul acesta – trase femeia aer în piept ca şi cum s-ar fi înhămat la aprigă muncă într-ale meşteritului de cuvinte. O vreme am crezut că vii să o vezi pe mătuşa, aşa cum pomeneai, dar urmărindu-te venind şi plecând mi-am dat seama că ai şi un alt motiv de trecere. Niciun nepot nu-şi aşterne zilele întregi sau nopţile lângă o babă stafidită, decât dacă se aşteaptă la vreo moştenire grăsuţă, da mătuşita-i săracă lipită şi nici nu vine cu flori, bomboane sau băuturi fine căci sacoşele acelea pe care le plimbi nu pot ascunde niciodată conţinutul pentru cine ştie să le privească atent, chiar dacă dumneata crezi altminteri. În timp scurt mi-am dat seama că paşi-ţi se petrec singuri către duduiţa Floricica de la trei, cea cu obrajii roşii ca focul şi mijloc tras prin inel. Am urmărit când ai intrat la mătuşa şi pe urmă mi-am făcut de lucru cu mătura pe scări până-ai ieşit. N-ai stat nici juma de oră. Când ai ieşit n-ai coborât, ci ai mai urcat un etaj, ai ciocănit uşor, n-ai sunat ai ciocănit doar şi uşa s-a deschis parcă singură. Acolo ai stat o zi întreagă. N-ai mai coborât decât pe la şapte să-ţi iei ţigări şi pe urmă în viu nopţii când te-ai urcat în maşină şi dus ai fost. Apăi domnule îi treaba dumitale pe unde-ţi porţi bărbăţia şi ar fi rămas aşa dacă paşii dumitale n-ar fi dezlegat ispite. Căci să fi fost mai acu vreo trei luni când ieşeam să duc gunoiul şi să trag cu ochiul pe geam la vecina de la douăşcinci de şade vizavi, că de la o vreme nu mai iese din casă şi voiam să ştiu ce-i, că tare secretoşi îs, nimic nu zic ăştia ai lu Petrache. Da cum zic, era aşa pe înserat şi eu ieşeam să duc gunoiul când deodată aud scrâşnete şi gemete în grădină, după colţ sub liliac. Dau să mă uit cu coada ochiului. Două femei. La început nu mi-am dat seama cine-i. Îşi dădeau ceva una alteia mi s-a părut mie şi una nu voia să primească şi ailaltă îi îndesa. Nu înţelegeam nimic din ceea ce se întâmpla deşi mă apropiasem tiptil, până când n-am auzit icnit “Să-i dai pace, auzi?!”. Abia atunci mi-am dat seama că-i vorba de frumuşica dumitale şi de nevasta lu Istrate. Şi asta mică se apăra îndârjit, că nu-i mai amarnincă pedeapsă decât să-i iei femeii ceea ce ea crede că i se cuvine. Fiară se face şi sfâşie şi pe mumă-sa. Şi nepotolită s-a păstra până la moarte de-a fi, sau până o lua înapoi. Am intrat pe urmă în casă şi am încercat să leg cuvintele “Să-i dai pace, auzi...” N-a fost mult de legat şi cuvintele au început a se aduna ca fluturii la câmpul cu flori. Mi-am dat seama imediat că dumneata erai cauza cerţii dintre duduiţe. Nu a fost nevoie de prea multă fantezie ca să-mi imaginez ce s-a întâmplat. Madam Istrate tot trecându-i atât de des pe sub fereastră şi fiindu-i dumneaei cam lehamite de bărbatul acela de-l are, care mai tot timpul băut îi, a pus ochii pe dumneata şi a început a-ţi face ochi dulci. O fi ştiind că dumneata şi duduiţa Floricica, mă înţeleeegi..., n-o fi ştiiiind,... nu pot spune drept, cert e că domniţele s-au pomenit amândouă în genunchi pe treptele dumitale. După asta ţi-am ţinut urma o vreme. Ai rămas pe călcâie, n-ai înclinat barca deloc şi ai ţinut-o cap compas spre Floricica. Astălaltă nu s-a lăsat nici ea cu una cu două şi a încercat să-ţi intre pe sub piele. Cum necum a aflat şi de jurnalul ăla al dumitale unde scrii poveşti. Că într-o zi mă pusesem pe bancă aicea şi stam aşa cum stau acuma cu dumneata şi o trăgeam de limbă să mai aflu una alta. Că inimii femeii de-i arunci bobi de sămânţă ea tot ciugule şi ciugile cu ciocu-n pământ ca găina şi serpuind aşa o îndrepţi unde vrei domnule. Şi aşa am aflat eu de poveste. Că mi-a zis cu gura plină toată de zâmbet “Ştii madam Ilina că eşti personaj de poveste?! Eşti baba care stă la parter şi spionează pe toată lumea”. Aşa mi-a zis. Şi io de ce să n-o cred?! Aşa c-am pus-o pe aia mică a lu Petrache într-o dimineaţă să vie să-mi pună şi mie povestea pe televizor. Şi-am citit-o. Te pricepi domnule la oameni, nu-i vorbă. Le spui bine, ai har. Aşa că atunci când muri bietu Istrate mă duse găndul imediat la povestea dumitale. Semănau lucrurile. Tare semănau. Da semănau aşa de bine că prea nu părea scrisă aşa din întâmplare. Şi atunci mi-a picat fisa. Da n-am ştiut de ce ai făcut-o. Abia acu câteva zile când ai trecut ultimă oară pe aici am înţeles. Erai în uşă şi îţi luai rămas bun de la mătuşa, ea ţi-a zis ceva ce n-am auzit, iar dumneata ai răspuns “Las-o în pace mătuşă, e isterică”. Când mi-am adus aminte asta am început să leg lucrurile şi odată începute a se înnoda, s-au înnodat până la capăt de-a ieşit fir întreg şi lung cu un cap la răsărit şi altu la apus.

(va urma)

sâmbătă, 11 februarie 2012

Poveste poliţistă cu babă batrână şi povestitor ascultător (1)

- Bună ziua domnule. În vizită la matuşa?!
- În vizită tanti Ilina, în vizită…
- Ai auzit ce nenorocire s-a întâmplat la noi în bloc, nu? Arză-le-ar focul să le arză că nu se mai termină…
- Am auzit ceva tanti Ilina. A murit nea Istrate de la patruşunu.
Femeia dă din cap amar a încuviinţare.
- A murit domnule. A căzut pe scări. Marţi se face o săptămână. Era beat, s-a împiedicat şi s-a dus năvală pe scări. L-a găsit fiică-sa într-o baltă de sânge. Praf şi pulbere s-a ales, ţărână – îmi explică femeia pe fugă. C-aşa-i cu băutura asta de-o bea bărbatul, când e cu măsură mulţămeşte femeia, când e peste măsură mulţămeşte bărbatul şi când e din cale afară de nemăsurată mulţămeşte pe popă.
- Da ştii ce cred eu?! – mă apucă ea de mânecă trăgându-mă să şedem pe băncuţa din faţa blocului ca să-mi explice pe îndelete. Eu cred că n-a murit de moarte bună. Femeia îmi observă zâmbetul înflorit în colţul buzelor şi atacă hotărât.
- Înainte de toate beţivii au îngerul lor păzitor care-i ţine de agăţătoarea de la haină de fiecare dată când se înclină periculos spre dreapta sau spre stânga şi-i aduce aşa plutind ca nişte îngeri pe drumul cel bun. Beţivii nu prea mor căzând din picioare. Asta una la mână. Apoi becul. Becul de pe scară. Becul de pe palierul de la trei, acolo unde s-a întâmplat nenorocirea, lipsea. Nu era ars, lipsea domnule. Se mai fură becuri, da nimeni nu urcă până la trei ca să ia un bec. Îl ia de la parter. Dar în seara aia cineva luase becul de la trei, cu totul îl luase. Asta mi-a atras atenţia şi m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva a fost altceva la mijloc. Şi mai e ceva domnule. Eu l-am văzut întins acolo pe jos. Era îmbrăcat cât se poate de corect domnule. Niciun nasture încheiat aiurea, niciun şiret lăsat desfăcut… Ori asta înseamnă fie că nu era atât de beat pe cât se spune că a fost şi atunci n-ar fi trebuit să se întâmple nenorocirea, fie că cineva l-a ajutat să se îmbrace şi să se încheie la haine şi la pantofi, deşi s-a zis că era singur în apartament.
- Mda… pare de bun simţ ce spui dumneata. Dar cine să fi vrut să-l omoare pe nea Istrate?!
- Asta m-am întrebat şi eu. Şi i-am luat la rând. Duşmani n-avea, la muncă se avea bine cu toţi, cu vecinii se împăca bine. Doar că bea. M-am gândit că putea să fi fost un tâlhar. Dar nu-i lipseau nici ceasul şi nici portofelul...
- Da… ei dacă e aşa trebuie să fi fost doar un accident.
- Aşa mi-am zis şi eu în primele de zile. Apoi mi-am amintit de fiică-sa, aia de-i elevă într-a doişpea. Cu o lună înainte am văzut-o tot mai speriată şi mai însingurată. Înainte era cu câte un hăndrălău în fiecare seară. Că ea e maaaai… cum să zic eu, mai aşa cu băieţii ăştia. Se pupă cu ei prin hol, se ating necuviincios. Da de vreo lună tot singură şi supărată. Ce motive ar putea să aibă o fată care e mereu înconjurată de băieţi să rămână deodată singură?
- S-o fi certat cu amicul – încerc eu marea cu degetul.
- Ei aş – replică tanti Ilina care le ştie pe toate – păi se certa cu unul şi apăreau trei. Deci altceva trebuie să fi fost, m-am gândit eu. Ceva care să-i ţină departe pe toţi hăndrălăii vreme îndelungată. Şi asta nu putea fi decât vreo boală ruşinoasă sau şi mai rău, o sarcinăa. Asta ar fi scos-o din circuit o vreme.
- Da, aici ai dreptate – recunosc eu spăşit.
- Şi fiindcă am simţit că ceva nu e în regulă am vorbit cu Marioara de la patrujdoi de-i vecină cu ei perete în perete. Şi mi-a confirmat că se certase rău în vreo două trei rânduri cu tac-su. Ba mi-a zis că aia mică avea nişte urme pe faţă de când a pocnit-o. Ei uite că totuşi am găsit pe cineva care ar fi putut fi grozav de supărat pe nea Istrate. Şi apoi povestea cu accidentul îi cam cusută cu aţă albă domnule. Că cică el căzu pe trepte taman când intră aia mică pe uşă. Păi nu te pune pe gânduri?! Aşa să fi fost oare?! Că martori nu-s, doar vorbele fetei. Da ştii cum e domnule, vorbele femeii sunt ca fructele din fructieră, abia când îţi înfigi dinţii în ele afli dacă sunt dulci şi zemoase sau sunt doar mici gheme de ceară colorată. D-aia zic domnule, io nu cred c-a căzut singur, io cred c-a fost împins.

(va urma)

marți, 7 februarie 2012

Despre anormalitate ca normalitate

Dacă toți copacii sunt strâmbi nimeni nu va ştii niciodată ce e acela un copac strâmb.

PS:
Avand în vedere interesul manifestat (mai jos) pentru ştiințele exacte iată câteva aplicații practice ale axiomei de mai sus:
a) Dacă Muma Pădurii 1 trăieşte lângă Muma Pădurii 2, lângă Muma Pădurii 3 …. lângă Muma Pădurii n unde n tinde la infinit, atunci Muma Pădurii 1 este Crăiasa Zăpezii
b) Dacă trei îți spun că eşti beat te duci să te culci indiferent dacă cei trei sunt în comă alcoolică
c) Albul e alb doar fiindcă exista negrul, altfel ar fi un gri oarecare
d) În lumea oamenilor cu cap pătrat, capul rotund este o anormalitate care trebuie corectată în menghină

sâmbătă, 4 februarie 2012

Zvârluga

E seară. Sunt singur. E timpul să mă opresc, am obosit. Nu mă întreba de ce, care este obiectul oboselii mele. Daca aş fi cârtiță aş săpa degrabă o groapă şi m-aş cufunda înnn... în gânduri cred, uite la asta nu am un răspuns pregătit. Dar nu orice fel de gânduri, ci gânduri colorate şi uşoare, ca baloanele, pe care să le răscolească vântul la prima adiere mai sănătoasă. Opresc calculatorul, închid radioul, sting veioza şi mă las pe spate în scaun. Închid ochii. Zâmbesc. Încerc deseori să pescuiesc poveşti, măcar pui de poveşti, dar rar se agață ceva în plasă. Pentru pescuit poveşti, ca şi la peşti, trebuie îndeplinite o serie de condiții aparte pe care numai pătimaşii le înțeleg. Momeala de acum e cea mai potrivită. Îmi înghit vorbele, mă ascund înapoia propriului îndărăt şi pândesc.
Nu aştept mult şi deodata uşa se deschide cu forță iar o puştoaică intră valvârtej. E subțirică, are buclişoare blonduțe rotunjite în exterior, făcute parcă cu placa aia de metal cu care se aranjează cucoanele, rochiță albă cu o mulțime de cevauri indescriptibile care pot fi la fel de bine girafe sau maşini de găurit industriale cu şpiral mare. Doamne, ce nebunii de imprimeuri mai scot chinezii ăştia... Puştoaica seamănă cu Veronica. Cum care Veronica?! Veronica şi Motanul Dănilă cel mai vajnic motan, Veornica şi şoriceii... Tot nu vă spune nimic?! Naşpa! Înseamnă că trăim în lumi diferite şi n-am ce să vă fac. Dar nu e! Veronica era mică mică chiar dacă era fără frică, în timp ce puştoaica din fața mea e ceva mai răsărită, să tot aibă vreo opt-nouă ani. Seamănă mai degrabă cu Mihaela! Cum care Mihaela?! Mihaela din desene animate. Venea la şapte şi douăzeci, stătea nouă minute, niciunul mai mult sau mai puțin şi pleca fuguța că trebuia să apară Nea Nicu. Acu s-au dus. Şi Nea Nicu şi Mihaela. În direcții diferite. Mmm... nu-i nici Mihaela. Chiar nu ştiu cine-i, o fi din vecini...
- Hello, e cineva pe aici?! – întreabă ea căscând ochii mari şi rotindu-se ca un titirez la ultimele rotocoale, în timp ce fustița se înfoaie ca o coadă de păun. Moamăăă... ce mare eeee... şi ce goală... Goalăăă... goalăăă... goalăăă... - repetă ea încântată aşteptând ca sunetul să se întoarcă din perete ca un firav pârâu de munte...
Acuma o fi mare nu zic nu, da goală nu-i, să fim serioşi. Ăsta e doar antreul, camera de oaspeți să zic aşa... Restul nu e la îndemâna oricăriu copil nebunatic. E un ansamblu fin şi complicat unde nu poți da buzna aşa, cum ți se năzare. Doamne fereşte îşi mai bagă vreunul nasul unde nu-i fierbe oala şi scapă de el sau întinde capul şi rămâne fără picioare. Sau mai rău...
- Hello - strigă puştoaica din nou ciocănind cu degetele mici în pereții moi şi începe să strâmbe din sprâncene țuguindu-şi în acelaşi timp buzele.
- Bună ziua păpuşico – îi răspund de după colț şi ea mă priveşte cu fața aia de copil dulce în timp ce îşi scoate guma din gură şi o lipeşte într-o circumvoluțiune a hipotalamusului.
- Păpuşică e maică-ta, eu sunt domnişoară - mă repede ea cu acelaşi zâmbet dulce de copil inocent pe buze.
Vaaai... ce s-au mai schimbat copiii ăştia în ultimii douăzeci de ani. Generațiile astea noi sunt pline de temperament şi energie, zău aşa.
- Ce faci? – mă ia repede, căci copiii din ziua de azi sunt adaptați la sistem, fac totul pe fugă, eficient şi cu minimă implicare.
Nu apuc să-i răspund în timp util aşa că îmi întoarce spatele continuând să cerceteze cu atenție dejurîmprejurul.
După o analiză rapidă găseşte uşa pe care scrie cu litere mici “Spațiu Tehnic” şi trage de clanță. E bineînțeles încuiată din motivele tocmai prezentate, ceea ce pare însă să-i capteze şi mai abitir atenția. Nici una nici două scoate din păr o agrafă, o desface cu dinții şi începe să mesterească la broască.
- Asta am învățat-o de la doamna Eugenia de la grădi când s-a blocat Angelica în baie şi țipa ca din gură de şarpe de zicea doamna că să tacă că ne aud vecinii şi sună ăia la 112 şi vine Smurdu lu arabu ăla cu tot calabalâcul şi ne dă pe urmă la ştiri şi află maică-sa că a rămas încuiată în baie şi ne facem de tot rahatul că nu suntem în stare să ne ținem mâinile acasă noi ăştia micii şi să aibă grijă de copii, adică de noi, ei ăia marii şi pe urmă riscă s-o mai dea şi afară, pe ea, pe doamna Eugenia şi pe noi să ne mute la altă grădiniță mai seif, de-o să stăm claie peste grămadă şi-o să mergem la veceu cu aprobare, nu ca acuma când vrea muşchii noştrii şi-o să ne iasă pe nas să mai țipăm altă dată aşa ca din gură de şarpe – turuie ea într-o fugă de abia pot să-i țin urma.
Freacă ce freacă cu agrafa şi în cinci secunde uşa e descuiată. Nu apuc să deschid gura să țip “nu intra”, că domnişorica țop, e deja înăuntru.
- Brrr.... e cam frig aici la tine moşule – îmi reproşează ea căscând ochii la mecanismul complex care i se înfățişează privirii.
- Să nu atingi nimic, te rog. Niciodată nu poți şti ce se poate întâmpla când exciți un neuron d-ăsta şi nici dacă se pune în mişcare mecanismul. Să nu deschizi uşile la dulapuri că te curentezi şi vezi să nu-ți prinzi vorbele între angrenajele mecanismului că rămâi fără ele – încerc eu s-o previn, dar nici nu apuc să închid gura că o şi văd apucând de jos un ciocan baban rămas pe acolo de la cine ştie ce reparație anterioară şi brusc zvârle cu el în roata uriaşă care domină mecanismul. “Baaaaaang” răspunde roata enervată, fără însă să se clatine.
- Moşule pune şi tu chestia asta în mişcare să ne mai încălzim şi noi că zău e aici la tine o frigăraie mai rău decât a fost la noi în clasă zilele astea – îmi reproşează ea, în timp ce eu încerc să feresc din calea-i chestiile sensibile ale înlăuntrului.
- Opaaa.... ce avem aiiici...?! - se întreabă ea teatral băgându-şi nasul în cel mai întunecos colț al gândurilor mele şi mimând minunarea, în timp ce înfăşoară pe o surubelniță găsită naiba ştie unde un ceva imaginar care însă la o privire mai atentă se dovedeşte a fi o pânză de păianjen.
- Nu prea dă nimeni cu cârpa pe aici. Ce aştepți, lăptăreasa? Sau sectoristu? – mă trage ea de urechi fără să ştie că acolo sunt amintirile. Unele prăfuite şi uitate, altele răscolite din când în când, altele... altele atinse cu inima în momentele de linişte, iar altele pur şi simplu îngropate.
Mmm... sunt eu om răbdător dar cred că trebuie să încheiem vizita asta. De fel sunt un tip onest, serios, uşor rigid înghețând în vechi canoane şi recunosc că mă inhibă comportamentul acestui copilaş năzdrăvan şi lipsit de orice inhibiții. Cum naiba să mişte ceva rotițe?! Totul îmi pare mai degrabă amenințat de încremenire, ca o aşchie întrată în carne, înghițită de piele, neutralizată si apoi uşor uşor dizolvată ca un intrus dezgustător.
- Hmm... zici că nu vrei să-ți pui mintea aia la contribuție şi să faci ceva ca sa mişte şi rotițtele alea, da?! Bineee... – mi-o întoarce ea bosumflată, făcând un botic ca un trandafir japonez cu petalele răsfrânte şi răsucindu-se cu fața la perete în timp ce râcâie uşor cu vârful pantofului podeaua.
E un copil până la urmă şi mi se face o milă teribilă când o văd cum stă ea aşa cu mâinile la spate, cu capul proptit în perete şi cu piciorul tremurându-şi vârful ca un crin pistilul în bătaia vântului. Sunt însă convins în sinea mea că e doar o diversiune, o scenă îndelung exersată.
- Ei hai n-o lua şi tu aşa. Înțelege că nu mai sunt un puşti, lucrurile nu se mai învârt ca altă dată, nu mai pot să sar în papuci cum o făceam pe vremuri. Şi nici nu mai vreau. Îmi place mai mult liniştea, îmi plac lucrurile echilibrate, calculate, tihnite – încerc eu să-i explic matur.
- Uat ză fac! – mi-o trânteşte însă repede fără să mai aştepte să termin – atunci de ce mi-ai mai făcut semn să intru, moş libidinos?! Crezi că nu stăteam bine afară la joacă, îmi trebuia mie minte colțuroasă ca asta şi uitată de vreme ca un cinci la mate în carnetul ascuns după şifonier!? Pa şi pu – îmi mai aruncă peste umăr şi iese trântind uşa care se zgâlțâie ca la cutremur. O bucată de tencuială îmi cade pe buze şi se lipeşte de cea de jos. Îmi plimb limba uşor peste ea. Mmm... s-ar putea sa nu fie totuşi tencuială ci nişte telemea de la masa de seară.

Deschid ochii. Degeaba am întins plasa. Nu s-a prins nimic. Pornesc calculatorul, firefoxul, Goolge Reader şi mă apuc să citesc ce s-a mai scurs nou din norişorul meu rețelist. Auzi, cică-i mare şi goala! Pfffu...