sâmbătă, 28 mai 2011

părere

nu trebuie să te scuzi că nu exişti; mi-ar fi mult mai uşor să înţeleg de ce n-ai venit!

miercuri, 25 mai 2011

răzgândac

m-am răzgândit; nu mai închid jurnalul fericitului; ce-o fi o fi…

Îngreunată privire

Fiindcă eu aveam de lucru am trimis jumătatea rătăcită din mine să pipăie marea.
- Ei, cum e marea!? – am întrebat nerăbdător.
- Nu văd nicio mare – mi-a răspuns jumătatea după o clipă de ezitare.
- Cum să n-o vezi, e chiar acolo sub ochii tăi!
- Nu văd decât un deşert nesfârşit, sfâşiat ici colo de cactuşi pitici cu formă de păsări.
- Nu se poate! Întinde uşor vârful piciorului până când are să ţi se umezească rădăcinile lacrimilor – am insistat eu. Simţi ceva!?
- Nu, nu simt decât o necuprinsă răceală – mi-a spus ea şi marea a început să-mi pară dintr-o dată tot mai iluzorie.
- Deschide bine urechile şi zi-mi ce auzi. Nu te inundă rostogolirea de valuri?!
- Nu aud decât clopotele bătând de vecernie.
- Nu este cu putinţă, atunci destupă-ţi plămânii şi spune-mi te rog, nu se umplu cu alge, cu peşte şi cu o crudă nesfârşire?!
Atunci ea a făcut o pauză lungă iar răspunsul s-a întors ca un ecou izbindu-se de toate zidurile oraşului.
- Sfârşire, sfârşire, sfârşire…

luni, 23 mai 2011

Măseaua de minte

Azi dimineaţă când mă spălam pe dinţi am descoperit o gaură într-o măsea, într-una din cele mici şi aparent neînsemnate, premolar parcă-i zice. Eu nu prea mă uit în gură. De frică. Am plombe în toate măselele şi mi-e teamă să nu descopăr din întâmplare iar cine ştie ce defecţiune de neînlăturat. Nu m-aş fi uitat nici azi dimineaţă la gaura aia din măsea, dar s-a înşurubat în mine o temere subţire şi lungă de care n-am putut să mă scutur. Era aşa, într-o parte, un punct negru mic cât un vârf de ac. Abia dacă-l remarcai. La început nici nu i-am dat atenţie, dar mi-a rămas ca o împunsătură fierbinte pe creier. Cât am stat la birou am tot dat cu limba pe acolo şi mi s-a părut că gaura aia mică se măreşte. Aşa că după o vreme m-am dus la baie să verific. Nici vorbă să se mărească, dar când m-am uitat mai atent mi s-a părut că marginile din jurul punctului ăluia mic mic cât un vârf de ac, erau cam cenuşii. Am scobit un pic cu unghia şi gaura s-a lărgit imediat. Mi s-au înmuiat genunchi, era mâncată mai rău decât aş fi crezut. Brrr… m-a luat cu frisoane. Iar zgomotul ăla de polizor, iar căngile alea prin carnea mea, iar injecţii, iar anestezic şi mai ales iar durerile alea insuportabile ca în camera de tortură (aici rog doamnele să nu zâmbească, se ştie doar că bărbaţilor le e frică de dentist, nu mai trebuie şi demonstrat). Am zis că e musai să uit toata povestea, aşa că am băut o gură de votcă şi m-am făcut că nu ştiu absolut nimic. Ei aş, după vreo zece minute de stat la birou iar m-a lovit peste ceafă. Am dat fuga la bucătărie, am luat o scobitoare şi am încercat să văd dacă peretele ăla al dintelui mai e bun de ceva. A intrat ca-n brânză prin el. Doar că scobitoarea era dreaptă şi nu se putea curba în jos prin măsea. Aşa că am căutat prin cămară o bucată subţire de sârmă, din cea pe care o mai pun pe la siguranţe. Sârma a intrat fără probleme prin gaură, apoi răsucind-o cu grijă am făcut-o să alunece în jos spre rădăcina măselei. Şi a alunecat, că nerv nu mai am demult. Toată. Adică aşaaa cam cât o siguranţă pe lung plus câte un centrimetru de îndoit la capăt sub capac. Asta mi-a dat de gândit, era clar că toată măseaua e dusă. Mă întrebam dacă n-o fi şi osul mandibulei mâncat de stricăciune. Ar fi trebuit să mă întorc la birou şi să-mi văd de hârtii, dar dacă mi-a pus dracu mâna în cap nu m-a mai lăsat. Am răscolit prin trusa de scule şi am găsit o sârmă de cupru ceva mai lungă, cam de vreo juma de metru; am îndreptat-o, am dezizolat-o şi am început s-o vâr uşor uşor în jos pe canal, aşa cum introduceam vara când eram copil sfoară în găurile de pe câmp să prindem coropişniţe. A mers fără probleme până când am simţit că începe să mă înţepe undeva jos, în stomac. Chestia asta m-a dat peste cap cu totul. Însemna că putreziciunea se intinde mai departe şi că măseaua e doar moţul buboiului. Am început să mă agit ca un nebun. Simţeam cum încep să mă doară dintr-o dată şi pieptul şi umerii şi braţele. M-am simţit brusc vlăguit ca un bolnav ce abia îşi târâie trupul uscat spre leacul miraculos. Trebuia să cercetez mai în adâncime dar sârma aia era tot ce mai aveam prin casă. Mi-am tot storcit creierii încercând să-mi dau seama unde pot să găsesc una mai lungă şi nimic. Apoi dintr-o dată “evrikaaaa”. Am luat degrabă o cheie de doişpe şi am desfăcut cablul de frână de la bicicletă. Avea aproape doi metri. Ca un înghiţitor de săbii l-am îndesat cu grijă prin gaura de la măsea până când i-am simţit moţul proptindu-se în călcâi. Oooh… asta a fost peste puterile mele. Tremuram tot căci am înţeles uimit peste poate că înlăuntrul întreg mi-e doar putreziciune fărâmiţabilă la orice atingere, chestie pe care n-aş fi bănuit-o nici în ruptul capului până azi dimineaţă când m-am uitat în oglindă…
Acum stau şi mă gândesc, nu puteam eu să nu bag în seamă gaura aia mică cât un vârf de ac, aproape invizibilă, din premolarul ăla nenorocit?!. Uite acu, mi-e şi frică să mă mai aşez pe scaunul de la birou, căci s-ar putea să se ducă dracului şi pojghiţa asta subţire ca un balon care mă mai ţine laolaltă…

Aaa… mă-ntrebaţi ce-i cu măseaua de minte din titlu?! Ei, aia-i bine merci, e singura care mi-a rămas întreagă, că cealaltă (două au fost cu totul) a trebuit s-o scot acu cinci ani căci era cariată…

duminică, 22 mai 2011

Narcisism

Într-o bună zi… sau bună noapte, nimeni nu mai ştie exact, cu muuultă, muuultă vreme în urmă, Luna s-a oprit furioasă din drum şi s-a întors încruntată spre Pământ:
- Oi fi tu cel mai arătos din galaxie, cel mai plin de viaţă, cu sângele cel mai albastru, dar să ştii că eu m-am săturat să mă tot învârt în jurul tău fără să fiu băgată în seamă. Află că nu mă mai atragi cu nimic!
Pământul s-a oprit şi el, i-a privit mirat faţa uscată, crăpată şi galbenă, pe care atunci parcă o vedea pentru prima dată, a sărutat-o uşor pe tâmplă şi a început să se învârtă fluierând în jurul propriei axe…

p.s. în mod evident Luna a continuat să-i dea târcoale…

vineri, 20 mai 2011

stare

uneori ceasurile se condensează atât de mult, încât îmi trebuie luni de zile de nemişcare apoi pentru ca timpul să mă ajungă din urmă…

joi, 19 mai 2011

echilibru

o bilă neagră de biliard încerca într-una să se caţere pe tacul lăsat de ultimul jucător la întâmplare pe masă; de sus, de pe marginea lăcuită de lemn, o bucată de cretă o privea cu ochi mari nedumerită, cum aceasta se străduie să se ridice pe tac, cum se chinuie fără speranţe să-şi păstreze măcar o secundă echilibrul pe rotunjimea şoldurilor sale, pentru a aluneca apoi în cealaltă parte ca cea mai banală bilă rotundă aşezată pe marginea la fel de banală şi rotundă a unui băţ…
- ce încerci să faci acolo? întrebă creta după ce bila de biliard repetă şi a treia oară mişcarea
- îmi caut echilibrul!
creta pufni în râs
- dar nu-i mai simplu să-ţi cauţi echilibrul pe masa dreaptă, la fel ca toate celelalte bile, îmi pare mult mai netedă decât marginea tacului?! - întrebă creta ironic
bila privi în sus înspre cretă, măsură din priviri masa şi celelalte cincisprezece bile nemişcate şi strâmbând nemulţumită din buze concluzionă
- ţi-e uşor să vorbeşti de acolo de sus şi să dai sfaturi, dar nu vezi, echilibrul ăsta de-aici ar fi unul extrem de comun…


sursa foto

sâmbătă, 14 mai 2011

A cincea dimensiune

Cercul lui e pătrat! De fapt n-a verificat niciodată că este pătrat dar ştie că păstrează o anumită simetrie, că există nişte unghiuri egale si constante şi că anumite idei îşi păstrează paralelismul acela care duce cu atât mai pregnant către infinit cu cât încerci să le încovoi mai amarnic.
O vreme a construit cercuri. Nu, n-a construit cercuri! A aşezat doar unul lângă altul atingeri egal depărtate de o idee centrală atât de simplă şi de concisă încât ar fi putut fi lesne confundă cu un punct.
N-a ajuns niciodată să închidă un cerc, pe el Cercul, dar asta nu l-a dezamăgit, ci dimpotrivă l-a ajutat să continue căci nu cercul în sine e scopul ci rotunjirea dejurîmprejurului. Cu cât se apropia mai mult însă de forma completă cu atât marginile sale deveneau mai rigide şi mai drepte. N-a ştiut niciodată ce contur capătă punctele. Abia la urmă au început să-i încolţească temeri că va fi un poligon oarecare, sau mai rău o linie frântă. Cu câteva muchii prea ascuţite pentru gustul său şi cu o mulţime de vârfuri ameninţătoare de-a dreptul.

Doarme din ce în ce mai puţin şi mai greu.Dimineţile îi sunt uscate ca o momeală lăsată peste noapte în cârligul ruginit al viselor. Nu se prinde niciodată nimic. O durere de stomac neaşteptată şi chinuitoare îi macină înlăuntrul. Ştie că acolo ajung ca într-un fel de clepsidră în care firele de nisip sunt înlocuite cu şoapte, gândurile, gândurile ne-curate precum sufletele alungate din grădina Edenului. Pe jumătatea de sus a clepsidrei scrie cu litere argintii strălucitoare “Răbdare”, iar pe cea de jos “Nimic”, chiar aşa N-I-M-I-C, deşi toată lumea ştie că opusul răbdării ar fi nerăbdarea. Şi-atunci se întreabă: “De ce?”. Aceeaşi întrebare revenind obsesiv “De ce?, De ce?, De ce?...” ca un ecou rostogolindu-se scâncit printre munţii impasibili şi drepţi. Ştie că nu va afla un răspuns niciodată. Iar dacă munţii se vor învoi să-i întoarcă cuvintele ştie că răspunsul lor va fi “Uite d-aia!”. Da, da, chiar aşa, “Uite d-aia, uite d-aia, uite d-aia!”.

De la o vreme îl interesează ferestrele şi uşile. Pivniţtele cu chepenguri ascunse şi tavanele false. Ciocăne cu o privire ascuţită zidurile. Unde pare a suna a gol scarmănă cu insistenţă în căutarea înlăuntrurilor nedezghiocate. Îl fascinează umbrele, proiecţia trupurilor pe un fundal de cuvinte, de gesturi, de zvâcniri necontrolate. Face colecţie de ferestre. Pereţi nu are, numai ferestre, ferestre lungi întinzându-se pe pământ şi rotindu-se şerpuitor ca nişte periscoape care îşi deschid ochiul înfometat aici, pentru a înşfăca imaginea de dincolo, din locuri de nimeni ştiute, din depărtări nemărginite, poate chiar inexistente.

Stă pe malul râului cu spatele rezemat de-un copac şi picioarele întinse. Soarele ridicat undeva la 45 de grade izbeşte jivina în joacă cu monezi de argint. Ca-ntr-o armură din solzi de oţel e învelit trupul balaurului. Ia o piatră şi o aruncă. Nici cât o pişcătură de viespe n-o simte. Ia alta şi alta şi alta. Bâldâbâc şi dispar, fără să lase vreo urmă, nici măcar un rid rotund mergătoriu. Şi dintr-o dată o simte. O simte cu tot trupul. Nu cu ochii, nu cu urechile, nu cu nările, ci cu trupul o simte. Îşi întoarce privirea peste umăr şi o priveşte. Tresare. Ea nu-l bagă în seamă dar nici nu se sperie de privirea lui încruntată. Se aşează cuminte alături cu picioarele încrucişate sub fund, culege o piatră rotundă şi o aruncă în apă, exact cum făcuse şi el cu câteva clipe mai devreme. La prima vedere pare un copil, are trupul subţire, părul creţ şi bogat, capul rotund, ochii mici şi nestăpâniţi. Priveşte apa cu privirea concentrată ca şi cum ar încerca să construiască între ochiul atent şi punctul unde piatra se pierde un pod. Trupul îi e înmănuşat într-un tricou simplu profilat rotund peste pieptul abia încolţit. Poartă o fustă până la genunchi cu pliuri egale, iar în picioare sandale negre cu beretă subţire încătuşând o pereche de şosete albe trei sferturi. Privind-o mai atent observă că nu e chiar un copil, ci mai degrabă o femeie, o femeie tânără. Fără să se sinchisească de apropierea bărbatului îşi sprijină bărbia în palmă şi cotul pe genunchi şi continuă să privească atent apa jucându-se cu două fire de iarbă. Habar n-are cât au stat aşa unul lângă altul, fiecare ridicând din când în când câte o piatră şi aruncând-o spre monstrul lichid. Pesemne mult căci jivina a adormit. Apoi dintr-o dată dispare. Se topeşte pur şi simplu şi dispare aşa cum a apărut, de niciunde. El îşi roteşte privirea şi o caută speriat. O descoperă undeva înapoi lipită cu spatele de scoarţa unui mesteacăn, c-un picior îndoit spre mijloc ca un cocostârc. Se ridică să o cheme înapoi, s-o aducă alături. Sau să o certe. Sau doar să o iscodească. Dar nu face niciuna. Se aşează pe partea cealaltă a scoarţei şi priveşte cerul. Lasă mâna să alunece încet îndărăt. N-o găseşte dar îi aude respiraţia uşor răscolită. Îl zvârcole sunetul acela şuierat. Întinde mâna s-o prindă dar ea dispare din nou ca o pasăre sfioasă şi reapare chiar în mijlocul unei sălcii plângătoare.
- Cum faci asta?
- N-ai să înţelegi niciodată – îi răspunde ea apăsat.
El tace, ştie că probabil n-are să înţeleagă asta niciodată. Soarele s-a mai înălţat de-un cot, iar balaurul parcă toarce. Trebuie s-o aducă înapoi, s-o atingă, să-i simtă pielea fierbinte.
- Vino te rog.
Ea dispare din inima salciei şi reapare lângă el.
- Hai să ne aşezăm.
Coboară pe pământ unul lângă altul şi privesc râul.
- De unde vii?
- Din a cincea dimensiune.
- Nu există decât patru dimensiuni.
- Ti-am spus că n-ai să înţelegi.
El dă din umeri. Ea ridică un băţ şi scormone nisipul umed.
- Să nu mai pleci, să-mi rămâi împrejur te rog.
- Eu sunt tot timpul aici dar tu nu ai ochi să mă vezi – răspunde ea surâzând pentru prima dată.
Apoi desenează pe nisip două cercuri.
- Dacă am trăi într-o lume cu două dimensiuni asta aş fi eu şi ăsta ai fi tu. Înţelegi?
El confirmă din cap că înţelege. Ea înfige băţul în nisip.
- Băţul ăsta vine dintr-o altă dimensiune. Vezi, cercul nu-l percepe decât ca pe un punct. Şi un cerc şi celălalt. Dacă ridic băţul punctul dispare. Nici el nici ea nu înţeleg cum a dispărut punctul pentru că nu concep a treia dimensiune, înălţimea. Acuma înţelegi?!
El e surprins. Tare surprins. Înţelege ce i-a explicat, dar tot nu pricepe de unde a apărut. Apoi tac amândoi. Ar vrea să o cuprindă în braţe, să-i simtă miresmele trupului şi să-i atingă uşor cu vârful buzelor dupăurechea. Dar îi e teamă ca va dispărea din nou.
El aşează palma perpendicular pe nisip.
- Dacă ai învăţa cercurile acestea cum arată cealaltă dimensiune ele ar putea urca şi coborî vertical de pe palma mea, uite aşa, ca o clătită.
Ea dă din umeri.
- Cum aflu drumul în sus spre a cincea dimensiune?
Ea chicoteşte de-a dreptul, ca un copil. Îi prinde palma în mâna sa mică şi i-o apasă uşurel peste piept.
- E aici!
Apoi dispare din nou.

Blip

Blogger taman ce facu un blip zilele ce tocmai se scursera si ne lasa deconectati de la sistem si la propriu si la figurat. Ce e mai rau e ca-si lua inapoi si o parte din comentariile la ultima mea insemnare, care fie vorba intre noi nu-i apartin, si nu-i deloc frumos din partea dumisale. Din cate se pare doar ale mele si ale colonelului Hathi lipsesc. Sorry Hathi!

luni, 9 mai 2011

schimbari

am dereticat un pic; am şters praful, am aerisit, am adus ceva mobile vechi care să se asorteze cu locatarul, două trei tablouri cu vopseaua crăpată…
poftiţi vă rog, curaj…

vineri, 6 mai 2011

Invierea (IV si ultimul)

(pentru cei ce n-au citit povestea pe măsura scrierii celor 4 episoade, citiţi-o vă rog în ordinea capitolelor, I-II-III-IV; ar fi păcat, tare păcat, să începeţi tocmai cu sfârsitul; de fapt e chiar interzis :) )

- Hai, hai, mai îndeasă două scaune acolo. Tu du-te fuga sus şi vezi că mai sunt vreo două trei pe hol. Hai mişcaţi-vă mai repede, ce vă moşmondiţi ca nişte babe – se agită directorul, un bătrâior mic şi rotunjor dar tare vioi, cu chelie lucioasă şi picioare strâmbe. Se mai roti de câteva ori în jurul încăperii fără să caute ceva anume, doar cu o grijă nedefinită ca totul să fie aranjat cu atenţie, apoi se aproprie degrabă spre cei doi bărbaţi care stăteau cu spatele rezemat de perete aşteptând ca lucrurile să se aşeze.
- E bine domle?! I-am adus pe toţi. Şi infirmierele şi îngrijitorii şi doctorii şi asistentele… Crezi c-are să vină dacă are să ne vadă pe toti strânşi grămadă aşa?
- Aşa cred – bâigui profesoul un pic speriat de desfăşurarea de forţe pusă în mişcare la cererea sa.
Directorul auzi răspunsul doar cu jumătate de ureche căci dispăru imediat începând să facă iar cercuri de jur împrejurul încăperii dând indicatii amănunţite. Apoi se opri brusc şi se aproprie iar de cei doi bărbaţi.
- Dar porţile?! N-ar trebui să deschidem porţile? Şi uşa? S-o lăsăm descuiată? S-o deschidem cu totul? Să trimit pe cineva să pună câteva făclii afară? E noapte, are să găsească drumul oare? – revărsă el puhoiul de întrebări fără să răsufle şi fără parcă să dea vre-un semn c-ar aştepta vre-un răspuns.
- Nu-i nevoie directore, dacă are să vrea să vină, are să găsească drumul şi-are să intre chiar dacă uşile sunt închise şi drumul neluminat.
- Cum adică domle, cum adică?! Adică dacă n-are nevoie de uşi deschise ca să intre înseamnă că nici n-a ieşit, înseamnă că-i înăuntru. Însemnă că suntem nişte tâmpiţi…
- Din păcate cred că în mare parte ai dreptate directore.
Bărbatul rotunjor se opri perplex din gesticulări şi îl privi drept în ochi pe profesor. Nimeni nu-i spusese vreodată că e tâmpit, el sau personalul pe care îl supraveghea. Stătea cu pumnii strânăi şi cu buzele înţepenite una într-alta ca geamu-n cercevea, neştiind dacă să-l înjure sau să-l descoasă. Căci profesorul avea un aer aparte, de vraci mai degrabă decât de simplu profesor, un aer ce impunea respect dar în acelaşi timp şi teamă, teama de un necunoscut confuz şi opac ce nu poate fi descifrat, al cărui cod de dezlegare părea să-l ştie numai el.
- Bine domle, bine… - murmură bătrânelul şi dispăru iar pentru a coordona activităţile de aranjare a sălii celei mari, fără ca vorbele sale să poată fi decodificate ca un accept sau ca o promisiune de răzbunare.
- Profesore, am senzaţia că nu mai înţeleg nimic. Absolut nimic. Esti sigur că ştii ce faci?! Nu crezi că e cazul să-mi spui şi mie ce se întâmplă?!
- Ei bine dragul meu, probabil că a venit momentul să-ţi explic tot. Ştiii… primul gând că totul e ceva mai complicat decât pare la prima vedere mi-a venit acolo, în camera doamnei M, când ieşeam pe uşă. Şalul acela aşezat rotund lângă toc… şi dezabieul aruncat neglijent peste scrin… Atunci s-a aprins pentru prima dată lămpiţa. Cele doua obiecte care se încadrau perfect în peisaj nu fuseseră lăsate acolo la întâmplare, ci dimpotriva, fuseseră aşezate cu grijă ca să transmită un mesaj. Mai ştii pe altcineva celebru care a dispărut tot aşa, fără urmă, dintr-o încăpere închisă, lăsând inapoia sa colac lângă uşă o maramă murdară şi în spate undeva, pânza ce-i acoperea trupul?
Inspectorul trecu în revistă toate cazurile sale, câteva filme celebre, poveşti scuturându-şi imaginile ca un copac frunzele în grădina toamnei şi dădu necăjit din cap…
- Pe nimeni doctore!
- Hai inspectore, nu se poate, e atât de celebru…
Inspectorul gemu şi trecu iar în revista tot ceea ce ştia despre crime şi dispariţii miraculoase. Dar tot nimic.
- Iisus inspectore, Iisus, din cripta în care fusese îngropat după răstignire. Iisus e singurul care trăieşte în două lumi şi trece fără probleme dintr-una în alta. Alegerea aceasta n-a fost deloc, dar deloc întâmplătoare, în fapt a fost aş putea spune chiar isteaţă, extraordinar de isteaţă. Persoana care a ţesut povestea asta a fost ori teribil de ageră la minte ori cu totul nebună.
Faţa inspectorului se lumină dintr-o dată.
- “A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos. Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc.” Evanghelia după Ioan. Capitolul 20. Eee… să nu crezi că ştiam asta pe dinafară. Aveam doar o vagă idee, dar am dat fuga în bibliotecă şi am răscolit puţin biblia. Au o biblioteca uluitoare. Recunosc că primul gând a fost că paralelismul acesta cu povestea lui Iisus are legătură cu noaptea de Înviere, cu sărbătorile pascale. Abia atunci cand l-am auzit pe doctor vorbind însă, mi-am dat seama că este vorba despre cu totul altceva, este vorba despre porţile dintre lumi inspectore, dintre lumea reală şi cea imaginară, lumea în care trăieşte propriul nostru eu şi care diferă extraordinar de mult faţă de cea din afară, lumea în care ne izolăm ca să scăpăm de urâtul care ne inconjoară. E o lume unică şi necunoscută altcuiva. Doctorul e explicat cum nu se poate mai bine cum stau lucrurile. Abia atunci mi-am dat seama că nu este vorba nici despre răpire pentru trafic de organe, nu este vorba nici despre o crimă din gelozie, nici despre doi pretendenţi teribil de diferiţi alergând după mâna prinţesei dându-şi peste picioare cu reteveiul, ci este vorba despre gânduri inspectore, despre vise, despre iluzii…
Profesorul tăcu. Îşi scoase din buzunarul de la piept tabachera, ridică o ţigară, o strivi uşor între degete roluînd-o înainte şi înapoi, apoi, privind peste capetele oamenilor strânşi în faţa sa, o aşeză la loc în tabacheră, închise tabachera şi o lasă să alunece îndărăt în buzunarul de la piept. Inspectorul rămase înţepenit, cu gura deschisă, cu ochii larg desfăcuţi de parcă ar fi văzut o stafie şi cu capul uşor înclinat înainte ca şi cum ar fi încercat să soarbă cu privirea cuvintele profesorului.
- Cum spuneam, abia atunci mi-am dat seama că este vorba despre cu totul altceva decât îmi imaginasem la început. Singurul lucru care trebuia lamurit însă cu adevărat era misterul acesta din jurul dispariţiei doamnei M. Recunosc că mi-au trecut prin cap o mie şi una de idei fanteziste, de la Eliade la Poe, de la Vasile Voiculescu la Borges, de la Naum la Haruki Murakami, dar nu am reuşit să pun cap la cap nimic. Abia ceasul m-a deşteptat. Ai avut curiozitatea să vezi cum arată ceasul din sala cea mare pe care amândoi bărbaţii spun că l-au privit atunci când s-a terminat şedinţa de terapie?! Ei bine, uită-te-n jur şi descrie-mi te rog ceasul!
Inspectorul îşi roti privirea prin încăpere, iscodi fiecare ungher şi dădu din umeri neputicincios.
- Ei bine da inspectore. În încăperea aceasta unde s-a desfăşurat şi ultima şedinţă de terapie la care a participat şi doamna M, nu există nici un ceas. Nici unul. De faaapt, nu mai există, pentru că m-am interesat şi am aflat că aici a existat o pendulă până acum aproximativ trei ani, care s-a stricat, a fost trimisă la reparat şi nu s-a mai întors, nimeni nu ştie de ce – adăugă profesorul târându-şi picioarele uşor într-o parte pentru a lăsa să se vadă pe parchet urmele decolorate ale tălpicilor de la pendulă. Asta m-a facut să leg toate informaţiile. M-am întors în camera doamnei M şi cercetând-o atent am descoperit… ce crezi că am descoperit inspectore?! Praf. Da, praf, din cel mai banal, care se pune pe mobile în orice casă locuită dar mai ales nelocuită. Privind mai atent însă, poţi observa şi acum inspectore că praful care s-a aşternut în camera doamnei M este perfect uniform.
- Asta înseamnă că n-a locuit acolo…. – tresări inspectorul.
- Exact. Înseamnă că n-a locuit nimeni o vreme destul de îndelungată acolo, şi nu aşa cum ni s-a spus, că doamna M lipseşte doar de cu o noapte în urmă, iar până atunci a dormit permanent acolo. Şi totuşi, de când lipseşte doamna M?! Mi-am pus întrebarea aceasta pentru că praful nu ne-a atras atenţia la prima intrare, deci nu poate fi vorba de foarte multe zile. Aşa că am fost să vorbesc cu femeia care face curat. Şi ce crezi că mi-a spus?! “Fac curăţenie acolo în fiecare joi, când doamna iese la plimbare în grădină.” Aşa mi-a spus doctore “în fiecare joi, când doamna iese la plimbare în grădină”. Îţi dai seama că asta m-a bulversat total. Aşa că iar mi-au străfulgerat prin creier milioane de idei fantasmagorice. Şi brusc mi-am amintit ce a spus doctorul. A venit dintr-o dată aşa, ca un porumbel ce se aşează pe pervazul ferestrei şi te priveşte blând prin geam ca un înger. “Empatia este esenţială în psihoterapie, empatia este o contopire a eurilor” Aşa a spus doctorul. Şi a mai spus că “doamna M a acceptat relativ repede dialogul, dar acolo, şezând pe bancă în lumea ei. N-am reuşit s-o conving să facă niciun pas către încoace.” Voila inspectore! – îşi încheie profesorul fericit pledoaria.
- Adică vrei să spui căăă…. – şopti inspectorul ca un om beat.
- Da, da, inspectore. Orice psihoterapeut încearcă să pătrundă în lumea pacientului său pentru a stabili punţi, prin care, odată închegate, încearcă să-l tragă către lumea reală. “N-am reuşit s-o conving să facă niciun pas către încoace”. Aşa a spus doctorul. Înţelegi ce s-a întâmplat inspectore, înţelegi?! – ţipa exaltat profesorul. S-a întâmplat exact invers. Doamna M a stabilit o comunicare perfectă cu doctorul dar în loc să se lase târâtă în lumea reala, l-a tras pe doctor în lumea ei, l-a sorbit cu totul. Şi nu numai pe el ci pe toţi cei cu care a intrat în contact.
- O Doamne, dumneata vorbeşti despre o psihoză colectivă. Aşa ceva nu se…
- Dumneata o numeşti cum vrei inspectore. Eu îţi explic faptele, îţi explic doar ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.
Dintr-o dată murmurul zecilor de voci care se aşternuse în încăpere, ca praful peste mobilele din camera doamnei M, încetă ca prin minune. O femeie îmbrăcată în alb îşi făcuse apariţia în încăpere. Privea timid cu spatele lipit de uşă peste mulţimea adunată, strângând în braţe cu mâinile înmănuşate umbreluţa de soare din dantelă şi bambus. Era îmbrăcată cu o rochie albă de vară simplă, strânsă pe mijloc, din care coborau ondulat valuri creţe. În sus, rochia era închisă la gât cu nasturi mărunti şi mulţi şi-i abia acoperea umerii. În picioare avea botine albe, strânse-n şiret în sus peste gleznele fine, aproape deloc dezvelind pielea piciorului. Să fi avut undeva între 30 şi 35 de ani, un chip angelic, mai degrabă şters şi speriat decât cu trăsături puternice şi un zambet continuu pe buze ca şi cum ar fi îngheţat acolo de la primul pas înăuntru. Avea faţa senină şi curată, lipsită de orice sulimeneli femeieşti.
- Şi am mai făcut ceva inspectore – şopti profesorul la urechea amicului său. Am cercetat pe furiş toate dosarele spitalului. Există un singur dosar de internare care să nu aibă şi o fişă de externare sau fără ca persoana să se mai afle şi astăzi aici. Dosarul e aproape gol. Conţine doar o filă cu câteva referiri la o poveste de dragoste sfârşită tragic şi câteva simptome tipice în asemenea cazuri…
- Şi numele?! Ce nume era scris pe dosar? Despre cine-i vorba? – şuşoti indărăt inspectorul.
- Nu era niciun nume inspectore, doar o iniţială, un M.
- Bună seara doctore, bună seara domnule director… Bună seara inspectore… profesore… - rosti femeia sfios făcând ocolul încăperii şi înclinând din cap când ajunse în dreptul infirmierului. Ce drăgut că aţi venit cu toţii să mă întâmpinaţi… Dar de unde ştiaţi c-am să vin astă seară?! – murmură ea cu obrajii înroşiţi de emoţie şi cu pleoapele clipind umed.
- “Şi fiind seară, in ziua aceea, întâia a săptămânii, duminica, şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii … a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!” Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 20 paragraful 19. Azi e duminică, întâia după inviere inspectore – şopti profesorul şi-şi scoase mândru pieptul înainte. Apoi se apropie cu paşi mărunţi de doctor şi se opri în spatele său.
- E foarte drăguţ din partea voastră că aţi venit aici cu toţii, dar ştiţi desigur că n-am să rămân. Ştiţi foarte bine că nu pot să mai rămân. Şi de altfel nici nu ştiu dacă am să mă mai întorc vreodată… De aceea am venit să vă spun tuturor că vă iubesc şi că mă voi gândi la voi oriunde voi merge… M-am simţit minunat aici alături de voi. Aţi fost cei mai buni prieteni ai mei şi aşa veţi rămâne veşnic. Vă îmbrăţişez cu drag pe toţi şi vă sărut dulce… Acum gata, plecaţi, plecati degrabă în camerele voastre căci încep să mă înece lacrimile… - hohoti femeia ai carei obraji se încărcară de lacrimi mari şi grăbite.
Doctorul sări ca ars şi făcu cu privirea semn celor doi zdrahoni cu halate albe proptiţi in dreptul uşii s-o înhaţe pe femeie, încercând să alerge el însuşi către doamna în alb. Profesorul îl prinse însă de braţ cu putere şi-l opri şoptindu-i la ureche.
- A venit ziua judecăţii doctore, iar doamna M se bizuie pe dumneata, ştii asta, eşti mâna ei dreaptă doar!
Doctorul ascultă atent cuvintele profesorului şi rămase împietrit privind cum femeia se topeşte încet, dispărând pur şi simplu dincolo de uşile masive.
- Hei profesore ce naiba e asta?! Ce se întâmplă?! Unde e doamna M? – ţipă inspectorul văzând cum întregul său caz aflat la doar o secundă de rezolvare se năruie odată cu dispariţia femeii.
- Doamna M?! Nici măcar nu ştiu dacă a existat... – răspunse profesorul calm arătând cu bărbia către uşile închise.

miercuri, 4 mai 2011

Invierea (III)

- Vă mulţumim că ne-aţi primit aici în cabinetul dumneavoastră pentru această mică discuţie, doctore. Şiii… ca să nu lungim vorba am să intru direct în subiect. Puteţi să ne spuneţi de ce suferea mai exact doamna M şi cum se manifestă boala ei?!
- Domnilor – trase aer în piept bărbatul impunător, cu umeri laţi, cu sprâncene stufoase coborând nerânduit peste pleoape, cu bărbia tăiata drept şi aspru şi privire de vultur – schizofrenia este definită în linii generale ca o pierdere treptată şi insidioasă a ambiţiei, intereselor şi iniţiativei. Doamna M are cu siguranţă toate aceste simptome dar rămâne la latitudinea dumneavoastră dacă vreţi s-o numiţi schizofrenică sau nu.
Bărbaţii se făcură mici sub tunetul cuvintelor şi tot elanul lor iscoditor se topi ca o bucată de ciocolată aşezată pe marginea încinsă a plitei. Pentru o vreme îşi căutară cuvintele fără să reuşească să înşire pe sfoară mai mult de două, trei… Punctul de vedere al doctorului le schimba total modul de abordare a problemei, căci se aşteptau ca acesta să se lanseze în explicaţii ditirambice complicate despre simptome, cauze şi tratamente ale bolilor psihice. În schimb doctorul le sugera chiar de la început că doamna M era o femeie aproape sănătoasă ceea ce inspectorul s-ar fi aşteptat să scoată de la dânsul cu şiretenie şi îndemânare abia către sfârşitul dialogului. Aşa, tot eşafodajul întrebărilor sale se prăbuşi la prima mişcare căci doctorul îi retezase de la început bârna cea solidă din centru. O vreme tăcură amândoi, doar doctorul, intuind cauza muţeniei interlocutorilor săi, reluă firul discuţiei.
- În loc să vă vorbesc despre nebuni, cămăşi de forţă şi isterii, aş prefera să vă vorbesc despre gânduri. Echilibrul oricărei fiinţe umane poate fi definit prin relaţia constructivă dintre conştient şi subconştient. Dacă realitatea este pipăită de conştient care îşi trage seva din părţile ei zemoase, subconştientul este cel care construieşte, cel care alege de aici o cărămidă, de dincolo o floare, de mai încolo o privire şi le încheagă cu seu propriu până devin un gând rotund. Alimentarea continuă cu material, adică relaţia conştient – realitate, este esenţială în crearea conştiinţei sociale, sau mai simplu spus “nu ai o relaţie cu lumea înconjurătoare – nu exişti”, în timp ce clocotirea subconştientului generează conştiinta de sine, eul propriu, sau altfel spus “exişti dar nu te vede nimeni, căci locuieşti în propria ta lume”. Subconştientul a fost legat încă de la Freud de vis, dar eu aş lărgi cercul şi i-aş spune realitate paralelă. Visul nu se manifestă doar în timpul somnului aşa cum cred mulţi şi aşa cum spun dicţionarele. Speranţa, dorinţa, majoriatea formelor de artă sunt manifestări ale visului, sau paşi rostogoliţi către cealaltă lume, lume care spre deosebire de cea reală nu este deloc definită, e ca un abur. Aşa cum spunea şi Kant, însăşi plăsmuirea vieţii de apoi este o formă a visului, născută dintr-o dorinţă de echitate nerezolvată aici pe Pământ. Bolnavul psihic are doar o singură mare problemă, şi-a tăiat legăturile cu lumea. Ca la vasectomie – râse bărbatul zgomotos.
Mmm… prima impresie nu fusese tocmai corectă. Doctorul nu spunea că doamna M este sănătoasă, ci doar că ridicase poarta peste lume şi se refugiase în sine.
- Deci sugeraţi că nu se poate spune exact în ce masură doamna M suferă de o boală psihică atâta timp cât retragerea ei în sine nu poate fi devoalată.
Doctorul zâmbi maliţios.
- Profesore, dumneata eşti un om sănătos?
- Mda, din câte ştiu da… da’ de ceee… - se bâlbâi profesorul luat pe nepregătite.
- Îţi pot demonstra în jumătate de oră că suferi de cel puţin două probleme psihice grave şi mă vei ruga la plecare să-ţi dau şi tratament – rânji doctorul. Când vorbim despre psihic linia de demarcaţie între sănătate şi boală este adesea foarte neclară. Fiecare dintre noi este un om bolnav în sensul cel mai serios al cuvântului. Să fim sinceri domnilor, de câte ori nu v-aţi surprins gândurile făcând lucruri de care v-ar fi fost ruşine dacă ceea ce numim conştient nu ar fi blocat acţiunile trupului. De câte ori gândurile dumneavoastră domnule inspector n-au cotrobăit pe sub fustele frumoaselor nelegiute sau ale dumitale profesore nu s-au întins rotund prin decolteuri crude – râse doctorul hohotit de-a dreptul obraznic. Există o parte din noi care nu se relevă realităţii, dar e acolo, mocneşte. Convenienţele sociale inhibă prin intermediul conştientului porniri primordiale, animalice. Educaţia ne dresează, ne aliniază unor standarde pe care adesea nu ni le asumăm şi atunci domeniul subconştientului se lărgeşte tot mai mult, visul cu ochii deschişi trece pragul zilei şi inundă realitatea. Şi atunci cine mai e bolnavul şi cine e cel sănătos domnilor?!
Cei doi bărbaţi rămaseră total surprinşi de explicaţiile doctorului. Se aşteptau la un cu totul alt discurs din partea sa, la discuţii seci despre tratamente şi hapuri, despre urâţenia bolii, despre greutăţile şi neplăcerile meseriei… Când colo doctorul părea mai mult preocupat de partea filozofică a problemei.
- Doctore, doamna M este o femeie frumoasă? – se răzbună profesorul.
- Este o femeie deosebit de frumoasă! – replică doctorul hotărât şi pentru o vreme fu din nou linişte.
Lovitura izbise în gol. Inspectorul încercă să-şi adune gândurile şi să revină la nelămuririle ce trebuiau clarificate în vederea rezolvării anchetei.
- Doctore, înţeleg că dumneata ai fost dintre cei din urmă care au văzut-o în viaţă pe doamna M. Ai desfăşurat o şedinţă de terapie cu câţiva bolnavi până în jurul orei nouă treizeci.
- Până fix la nouă treizeci. Da, în fiecare seară avem câte o întâlnire. Nu i-aş spune chiar şedinţă de terapie, ne strângem, discutăm diverse. Îi ajută să se liniştească şi să doarmă bine peste noapte.
- Despre ce discutaţi de obicei? Despre ce aţi discutat aseară?
- Despre iubire. Într-un fel sau altul toate problemele noastre sunt legate de iubire, mai precis de lipsa ei. Iubirea este cea care ne face să suferim cel mai mult în viaţă. Nu neapărat iubirea faţă de o persoană de sex opus, ci iubirea ca sentiment în sine. Ieri seară am vorbit despre iubirea faţă de Iisus, urma noaptea de Înviere şi mi s-a părut potrivit. Bolnavii reacţionează în general bine la textele biblice. Acţionează ca un calmant asupra lor, ca un tranchilizant.
- Doamna M s-a implicat în discuţii?
- Deplin. Se considera însuşi Iisus.
- Şi dumneata cine erai? – zâmbi inspectorul.
- Petru!
- Are vreo relevanţă aceasta alegere, a spus ceva aparte doamna M care să vă atragă atenţia, care să iasă din tipare?
- A încercat să ne convingă că a coborât pe Pământ să schimbe lumea, să o facă mai bună. Mie mi-a spus că sunt mâna ei dreaptă şi se bizuie pe mine.
- A spus şi în ce scop se bizuie pe dumneata, pentru ce?
- Da, a spus că se bizuie pe decizia mea când va veni ziua judecăţii.
- Doctore fă-mă şi pe mine să înţeleg cum funcţionează relaţia asta medic-pacient, cum reuşeşti dintr-un dialog stupid ca acesta să obţii antidotul şi să-l livrezi pacientului – interveni profesorul.
- Totul se bazează pe empatie. Empatia este esenţială în psihoterapie. Conform lui Davis empatia este o combinaţie între asumarea cognitivă a rolului celuilalt şi substituirea emoţională în stările lui sau altfel spus o contopire a eurilor. Misiunea psihoterapeutului este extrem de dificilă pentru că odată închise baierele sufletului, lumea pacientului se rezumă la broderia subconştientului şi devine opacă din exterior. Şi atunci e greu să pătrunzi acolo. Întâi pentru că aşa cum spuneam nu este bine definită. Lumile în care apare o ruptură între conştient şi subconştient se schimonosesc, se destramă, se deşiră… aşa cum se deşiră, cum se ghemotoceşte, pânza de păianjen când îi rupi una câte una ancorele, sau norii în bătaia vântului. Apoi, fiindcă e total necunoscută privitorului şi trebuie înainte de toate legate punţi. Şi în fine pentru că trebuie găsite mărgele de vis pe rotundul cărora să se brodeze concretul. Acest melanj de concret şi inefabil este extrem de volatil, e caaa… parfumul cel mai bun. Dacă îi desfaci capacul se evaporă şi se risipeşte.
- Aţi reuşit să stabiliţi punţi cu doamna M, aţi găsit bucăţi de vis pe marginea cărora să brodaţi?
- Da, doamna M a acceptat relativ repede dialogul. Dar acolo, şezând pe bancă în lumea ei. N-am reuşit s-o conving să facă niciun pas către încoace. Aceştia sunt pacienţii cei mai periculoşi. Nu ştii niciodată unde să aşezi linia sub ei.
- Dacă apare ruptura între conştient şi subconştient eul se dizolvă sau se disociază, doctore? – îi întrerupse brusc profesorul.
Bărbatul împunător şi sigur pe el căzu pe gânduri.
- Excelentă întrebare profesore. N-am un răspuns. Înţeleg unde baţi dar cred că nici una, nici alta. Se refugiază, îşi pune mantie şi mască şi… valsează… - adăugă doctorul şoptit, aproape melancolic.
Fu rândul profesorului să cadă pe gânduri. Doctorul eschiva cu abilitate la fiecare împungere, apoi îşi ducea spada la piept, saluta şi zâmbea neutru. Era un maestru al duelului şi un gentleman desăvârşit.
- Ce credeţi că s-a întâmplat cu doamna M? E posibil ca o fiinţa vie să se evapore? – reluă inspectorul dialogul.
- A fost răpită. E singura explicaţie. O femeie în starea ei nu poate lua decizii. A luat altcineva în numele ei. Când gândurile sunt închise într-un glob de cristal, trupul rămâne pradă vântului.
- Vreţi să spuneţi că profitând de starea ei de sănătate e posibil ca cineva să fi abuzat de…?
- Nu vreau să spun nimic. Nu doresc ca vorbele-mi să fie interpretate – răspunse bărbatul încruntat.
- Doctore faceţi terapie prin muzică? – schimbă vorba profesorul arătând cu bărbia spre un rastel cu discuri.
- Da, ajută foarte mult.
- Între Preludiile lui Bach şi Daphne şi Chloe de Ravel ce aţi alege pentru o şedinţă de terapie cu doamna M?
- Bach cu siguranţă.
- Iar mie ce mi-aţi recomanda?
- Dumitale… o Dimineaţă de Grieg.
Apoi bărbatii tăcură şi în liniştea lăsată se auzeau şoptit gândurile, fâşâind uşor ca o mantie învelind trup de femeie alunecând între felii de întuneric.

***

- Ei, ce zici profesore?
- Interesant individul. Inteligent. Şi ţeapăn, cu picioarele pe pământ!
- Crezi că ne-a spus adevărul?
- Nu am nici un motiv să mă îndoiesc. În mare da.
- Îmi pare îndrăgostit de pacienta dumisale până peste cap.
- Aşa şi este. Ce e interesant, că oscilează între a o declara bolnavă şi a o scoate la fel de sănătoasă ca noi. Sau ca mine cel puţin… - zâmbi profesorul. Cred că e vorba înainte de toate de o luptă internă, acolo jos în sufletul lui. Pe de o parte e doctor şi o tratează ca pe o pacientă bolnavă, pe de altă parte e îndrăgostit şi vede femeia frumoasă şi sănătoasă. Nici el nu mai ştie…
- Cam aşa este. Eiii… dar ce a fost cu întrebările alea muzicale? M-ai dat gata cu cunoştinţele dumitale muzicale.
- Ohhh… dragul meu, mi-ar fi plăcut să ştiu atâtea despre muzică. Am citit însă câteva articole privind meloterapia. Şi există o categorisire a unor bucăţi muzicale celebre în funcţie de simptomele pe care le prezintă pacientul. De exemplu Preludiile lui Bach sunt recomandate cănd vrei să-ţi calmezi pacientul, când vrei să-l faci legumă. Daphne şi Chloe de Ravel în schimb, e recomandat pentru întărirea psihicului, pentru creşterea încrederii în sine. Iar Dimineaţa de Grieg, recomandat mie, e preferat pentru combaterea stresului şi a oboselii, deci doctorul ştie foarte bine ce face…
- Vrei să spui că doctorul încearcă să…
- Nu vreau să spun nimic. Acestea sunt datele problemei, concluzia o poţi trage singur.
- Atunci am s-o trag. Să zicem că doctorul şi doamna M aveau o relaţie extrem de apropriată. Infirmierul a flat de relaţie şi gelos a ucis-o pe ea să se răzbune. De ceea tac amândoi şi nu zic nimic, fiindcă sunt implicaţi.
- Sau infirmierul care o iubeşte în taină o răpeşte aşa cum sugerează doctorul şi o ascunde undeva într-o grotă din pădure.
- Şi asta stă în picioare! Sau doctorul o lasă însărcinată şi ca să scape de ruşinea de a fi descoperit, o ucide.
- E valabil.
- Cert e că cineva i-a deschis uşa. Ce nu înţeleg însă e cum a luat cheia din dulapul cu chei şi cum i-a deschis uşa. Directorul mi-a confirmat că toate cheile erau la locul lor când a încuiat şi a luat cheia. Ce mi-a mai spus însă directorul interesant e că mai există o persoană care verifică uşile seara. Am vorbit cu ea şi mi-a confirmat că uşile erau toate încuiate. Deciiii… destul de greu pentru oricine să mai descuie uşa.
- Poate că n-a descuiat-o…
- Ce vrei să spui profesore?! Că femeia e încă acolo?!
- Într-un fel da.
- Deci e vie? Crezi c-o să apăra?
- Mda… cred c-o să apară. Diseară. În sala cea mare.

duminică, 1 mai 2011

Invierea (II)

- Dumneata ai fost ultima persoană care a văzut-o pe doamna M în viaţă, nu-i aşa!?
- Aşa se pare domnule.
- Când s-a întâmplat asta?
- Ieri seară la ora nouă şi treizeci şi cinci de minute.
- De unde ştii atât de sigur? Te-ai uitat la ceas când ai încuiat uşa la cameră?
- Nu domnule! M-am uitat la ceas când s-a terminat şedinţa de terapie. Fix la nouă treizeci. Este un ceas mare pe perete. M-am grăbit s-o duc pe doamna în camera ei pentru ca apoi s-o şterg acasă şi pe urmă la biserică.
- Drumul acesta până în cameră înseamnă fix cinci minute...
- Cam aşa domnule.
- Cheia de la camera doamnei rămâne la tine mereu?
- Nu. Seara o pun întotdeauna în dulapul în care se strâng cheile de la toate camerele. La zece dulapul se încuie iar peste noapte cheia rămâne la director.
- Deci oricine poate lua cheia de la cameră.
- Dacă are cheia de la dulap. Altfel trebuie să spargă uşa. Nu e greu dar asta s-ar vedea imediat.
Profesorul privi interogativ înspre inspector iar acesta strâmbă din nas semn că uşa nu fusese forţată.
- Eşti sigur că ai încuiat bine uşa când ai plecat? Nu ai lăsat-o deschisă cumva?!
- Ce întrebare e asta domnule?! Pentru Dumnezeu, desigur că am închis bine uşa. O controlez de fiecare dată să mă asigur.
- Iar cheia ai lăsat-o în dulap…
- Garantat.
- Ce părere ai despre doamna M? – reveni brusc inspectorul, cu privirea aţintită asupra tatuajului în formă de sirenă ce se unduia lasciv pe antebraţul interlocutorului. Nu putut să nu observe că cineva încercase să şteargă tatuajul începând de la coadă, dar fiindcă nu reuşise abandonase încercarea.
- Cum adică?! Ce părere să am?!
- Adică ce crezi despre ea… E nebună?
- Da, cred ca da. Dar nu e treaba mea să decid dacă e nebună sau nu, asta e treaba doctorilor.
- Îţi place? Ca femeie vorbesc…
- E un pacient. Nu-mi plac pacienţii de aici defel – replică bărbatul brutal.
- Mie îmi pare o femeie frumoasă – interveni profesorul.
- N-are decât să-ţi pară, să fii sănătos – se răsti bărbatul şi sirena de pe braţul său se chirci uşor de teama unui conflict.
- Miroase bine? Are trupul fierbinte?
Bărbatul scrâşni din dinţi cu capul plecat şi nu scoase niciun cuvânt.
- Miroase mai bine ca femeia pe care ai violat-o acum cinci ani?!
- Ce dracu vreţi de la mine? – ţipă bărbatul şi ţâşni drept în picioare dărâmând scaunul pe care stătea. Ce întrebări sunt astea?
Inspectorul îi prinse încheietura mâinii cu degetele sale scheletice ca într-un cleşte şi strânse privindu-l încruntat fix în ochi. Mânia bărbatului începu să se-nmoaie ca un balon înţepat cu acul, din care aerul iese puţin câte puţin. În cele din urmă se calmă, ridică scaunul şi se aşeză la loc.
- N-am mai făcut nicio prostie de mult timp domnule – reveni bărbatul cu ochii pierduţi şi sufletul răvăşit. Am devenit un om bun. Şi asta i se datorează şi ei.
- Doamnei M?! – întrebă teribil de mirat inspectorul.
- Da domnule, ei.
Profesorul şi inspectorul se priviră reciproc ridicând din sprâncene.
- În ce fel?
Bărbatul oftă şi tăcu. Nu părea dispus să-şi dezlege baierele sufletului.
- Ne poţi spune în ce fel?
- Nu se poate ca fiecare zi să fie însorită domnule. Uneori plouă, alteori bate vântul. Nu putem fugi în casă ca să ne ascundem de fiecare dată când se întâmplă asta. Trebuie să ne împrietenim cu stropii de ploaie şi cu vântul, să-i lăsăm să ne mângâie obrajii, să-i ascultăm când scâncesc. Şi stropii de ploaie vorbesc, ştiaţi asta?! Trebuie doar ascultaţi, trebuie să le învăţăm limba.
Se lăsă o tăcere apăsătoare şi lungă. Doar zumzetul gândurilor muşcând din linia zimţată a neîncrederii mai răscolea nemişcarea.
- Crezi că doctorul avea o relaţie aparte cu doamna M?
- Nu e treaba mea. Nu ştiu dacă aveau ei acolo o relaţie mai aparte, de unde să ştiu?!
- Părea că îi acordă o atenţie deosebită? O trata altfel decât pe ceilalţi pacienţi? O privea altfel?
- Nu ştiu… poate că şedinţele din cabinetul lui erau mai lungi şi mai dese decât ale altora. Atât pot să spun… Altceva n-am văzut.
- Poate că da, poate că o trata altfel… - murmură bărbatul după alte câteva clipe de gândire.
- Mulţumesc foarte mult tinere. Informaţiile dumitale ne-au fost de mare folos şi sper să ne ajute să rezolvam cazul şi să o găsim pe doamna M cât mai curând. Aaa… încă ceva. Ce crezi că s-a întâmplat cu ea? Unde crezi că a dispărut?
Bărbatul ezită în mod evident să răspundă, cuvintele îi umblau prin gură ca un pumn de buburuze într-un borcan de sticlă, i se ciocneau de obraji, îi pişcau limba, îi zgâriau cu aripile tari cerul gurii…
- Ştiţi… o să mă consideraţi şi pe mine nebun sunt sigur, dar cred că doamna M găsise o poartă către lumea de dincolo, către o altă lume. Am citit şi eu prin reviste despre chestiile astea, despre spaţiile cu mai multe dimensiuni, despre găurile de vierme. Domnilor, eu cred că noi trăim cu toţii ca nişte lighioane nevolnice pe coaja mărului, puţini au găsit poarta către miezul lui dulce…

***

- Ei, ce spui profesore?
- Până aici mi se pare cu adevărat extraordinar. O nebună încuiată într-o cameră care pur şi simplu se evaporă, un borfaş care se cuminţeşte şi devine un adept al teoriei relativităţii extinse şi un mic filozof… Da, da, e de-a dreptul fascinant…
- Sper să nu se ia boala asta – râse inspectorul zgomotos, căci e cel puţin ciudată această transformare a infirmierului. Crezi că ne-a spus adevărul? Crezi că ne-a ascuns ceva?
- Sunt sigur că ne-a spus adevărul! Singurul loc în care a evitat să ne spuna ceea ce crede cu adevărat a fost atunci când a vorbit despre doctor. E gelos. Sunt convins că este extrem de gelos pe doctor şi că îşi imaginează că doctorul are o relaţie sexuală cu doamna M. I-ai văzut privirea când ai întrebat: “Îi acorda o atenţie deosebită? O trata altfel decât pe ceilalţi pacienţi? O privea altfel?”. Lamă de cuţit nu alta ce se ascuţea pe măsură ce cuvintele curgeau…
- Şi are?!
- Nu ştiu… Nu cred… - zâmbi profesorul. Cred că dacă ar fi avut, infirmierul i-ar fi luat gâtul demult fără prea multe fasoane. Aşa rămâne doar o impresie, ce păstrează un echilibru relativ stabil între o mânie mocnită şi o linişte neputincioasă.
- Dar care este natura relaţiei dintre infirmier şi doamna M? Crezi că poate exista o relaţie de afectivitate între ei având în vedere trecutul lor şi conjunctura în care se desfăşoară povestea?! Putem numi “o relaţie” legătura dintre infirmier şi doamna M?
- Da. Mi se pare evident că există o relaţie între ei dragul meu. Şi natura relaţiei îmi pare una mai degrabă mistică decât bazată pe afectivitate. În mod poate paradoxal ea îi este icoană.
- Interesantă parere! Dar să ne întoarcem la oile noastre. Crezi că ar fi posibil ca infirmierul s-o fi sedus şi violat pe doamna M, pentru ca apoi s-o ucidă pentru a şterge toate urmele?
- Greu de crezut. Nu uita că de aici a plecat acasă şi apoi la biserică. Din informaţiile martorilor la zece treizeci ar fi fost acasă. Chiar dacă aceştia mint ca să-l acopere nu cred că ar fi putut ucide pentru ca apoi să meargă acasă şi să sărbătoreacă Învierea Domnului.
- Hmmm… Eşti naiv profesore, am văzut eu altele şi mai şi. E un om care a făcut multe la viaţa lui, o brută. Eu îl cred în stare. Ba cine a făcut-o sunt convins că a ales intenţionat această seară, pentru a-şi sterge mai uşor urmele şi a-şi crea un alibi. Şi atunci?!
- E greu de spus ce s-a întâmplat, dar sunt aproape sigur că infirmierul e implicat într-un fel sau altul. E mult preaaa… nu ştiu cum să spun… volatil… Parcă e făcut din baloane de săpun.
- Poate că discuţia cu doctorul ne va releva mai multe indicii.