Retrocedare

Moş Iordan şi-a primit pământul înapoi. Cam târziu. Nu, nu pe acela pe care îl aştepta de atâta amar de vreme, căci pe acela l-a primit de la primărie tuşa Lisăndrina, care la rândul-i n-a putut să-l primească pe cel ce fusese al moşilor ei din cauză că pe-al său construise Costică a lu Bobocel, ăla d-a fost ajutor la crâşma din sat pe vremea lu Nea Nicu, vilă nouă cu termopane albe şi ţiglă metalică roşu văpăi. Aşa că Moş Iordan a primit o bucată de pământ taman în cimitir, că altundeva nu se mai găsea. Era o bucată colo lângă fosta căsuţă a paznicului, fără gropi multe dar cu puzderie de bălării şi de flori sălbatice. “E bine şi aşa, că n-o să-mi fie prea greu să ajung din casă până la groapă după ce-oi muri. O să fie mai uşor şi cu praznicu” a zâmbit amar Moş Iordan. S-a învoit mosu şi s-a mutat acolo. Şi-a făcut grădină printre morminte. Şi-a pus şi roşii şi castraveti şi ardei şi ceapă. De toate a pus. Flori are o mulţime, că a pus flori la căpătâiul fiecărui mort. Şi la picioare le-a pus. Flori de primăvară, flori de vară, flori de toamnă… Nu-i zi fără flori. Doar iarna când începe crivăţul să taie aerul ca un stol de lame subţiri şi totul se acoperă cu pojghiţă subţire de gheaţă nu mai sunt flori…
Dar are o problemă Moş Iordan. Când muşcă din roşiile zemoase găseşte printre sâmburii lunecoşi şi umezi, ochii clipind ai ălora morţi. Şi asta n-ar fi nimic, că-i adună şi-i pune deoparte dar oriunde i-ar pune ochii îl privesc atent şi cu pofta cum înfulecă pita cu roşii şi brânză de-i stă dumicatu-n gât. Şi mai are moşu probleme şi cu lăptuca, că-i cresc frunzele lungi şi cărnoase ca limbile celor duşi de le aude noaptea cum şuşotesc şi se vaietă şi-i tulbură liniştile. Geaba le taie ziua şi le dă drumul în oala cu ciorbă că ele continuă să slobozească bolborosiri nedesluşite şi aşa tăiate-n bucăţi. Şi cu boabele de mazăre are moşu necazuri. Clănţăne în teacă ca dinţii în gură şi când le despresoară din mantia verde se împrăştie pe masă albe, taman ca măselele şi continuă să clănţăne orice le-ar face. Li-i frig şi-n miezul verii, geaba le înveleşte moşul în stergar alb cu ţesătură din fir albastru şi roşu şi le îndeasă în oala de lut. Ele tot clănţăne şi clănţăne…
Altfel o duce bine moşu. Griji n-are prea multe. Mai găseşte din când în când tibii lungi şi subţiri în traista cu scule, între tesla morocănoasă şi rindeaua rânjind ascuţit. Le adună unul câte unul şi le pune deoparte să le trimită îndărăt când s-or trezi morţii şi-or striga după ele. Şi femururi late şi rotujite cum rotunjite şi tari fuseseră odată coapsele ce le-nveliseră găseşte moşul printre bălării. Zâmbeşte şăgalnic când aduceri aminte se-nvolbură năvalnice să-i zgândăre pacea. Pe acelea le şterge cu năframă subţire şi le aşează în cutii de lemn tapisate cu fir moale din mătasa porumbului şi le stivuieşte pe prispă drept lângă uşă să-i fie aproape când s-or trezi neliniştile într-însul.
Cu toate se descurcă Moş Iordan, cu toate. Doar cu somnu-i mai greu. Că-n pat, la scăpătat de soare se-ndeamnă a se întinde domol şi Ion a Petrii şi Pavel Ciobotaru şi Pintilie şi Bodringă din Drumzăreşti şi Malca şi Panaghia şi Onofrei Nicodim şi Chira lu moş Nichifor şi Ilisafta şi Amfilofie răspopitul şi mulţi alţii şi încep a sporovăi cu glasuri şoptite, mde d-ale morţilor, unii de bine, alţii de rău, da toţi nemulţămiţi că li se închid în nas uşile prin care înainte treceau să-şi ţeasă cu ac însufleţit poveştile vieţii. Aşa că Moş Iordan îşi mângâie gânditor barba aspră şi se ghemotoceşte să doarmă, că-i iarnă, că-i vară, pe cuptor lângă mâţă…

Bǎnuţul de cositor (Daruri de Moş Nicolae)

(Madelitei, cǎreia i-am promis o poveste de sǎrbǎtori şi tuturor prietenilor mei ce n-au găsit nimic în încălţări)

A fost odată ca niciodatǎ, cǎci a fost, fǎrǎ nicio urmǎ de îndoialǎ, altfel n-am fi avut azi ce povesti, a fost odatǎ cum spuneam un împǎrat. Şi avea împǎratul nostru, ca orice împǎrat care nu are trei bǎieţi, avea deci împǎratul nostru trei fete cucuiete, una mai frumoasǎ decât cealaltǎ şi toate trei mai frumoase decât soarele şi mai cuminţi decât luna. Eiii, asta cu cuminţenia nu e chiar aşa, am spus-o doar de dragul poveştii. În realitate fata cea mare a împǎratului era neaştâmpǎratǎ şi iute la mânie precum uliul ce scarmǎnǎ mǎnuşa ce-l sprijinǎ. Îşi cam repezea pǎrinţii când îi mai spuneau sǎ facǎ una alta prin palat, mde, treburi d-ale odraslelor de împǎrat, se îmbufna una douǎ şi pufnea când era certatǎ, iar în plus nici nu-şi lǎsa niciodatǎ surorile sǎ se atingǎ de lucrurile ei. Fata cea mijlocie, nu prea era nici ea balsam de pus la ranǎ cum şi-ar fi dorit pǎrinţii, cǎci avea mereu impresia cǎ tot ce au ceilalţi e mai bun decât ce are ea. Din cauza asta se iscau dese certuri cu sora mai mare sau cu ceilalţi prinţişori şi prinţese din împǎrǎţie, ba chiar a ajuns de câteva ori sǎ smulgǎ codiţele blonde ale prinţeselor şi sǎ zgârie cu unghiile-i subţiri pielea finǎ a prinţilor. Doar fata cea micǎ era o grǎmǎjoarǎ de om, sfioasǎ şi tǎcutǎ ca un pui de vrabie. Unde o puneai, acolo ar fi stat zi întreagǎ, privind oamenii care se rǎscoleau în jurul sǎu, frunzele clipocinde ale copacilor, iarba unduind uşor în bǎtaia vântului, pǎsǎrile vânturând cerul cu aripile sau norii jucǎuşi inventând întruna desene magice.
Într-o bunǎ zi, la amiazǎ, împǎrǎteasa a intrat în palat, şi-a chemat odraslele şi a început sǎ le povesteascǎ:
- Astǎzi când mǎ plimbam prin pǎdure m-am întâlnit pe potecǎ cu un moşneag. Era tare bǎtrân moşneagul, şi slab, şi obosit. Abia îşi târa picioarele. Ba la un moment dat a alunecat şi a cǎzut. Atunci eu i-am întins braţul şi l-am ajutat sǎ se ridice. Moşul mi-a mulţumit şi mi-a spus cǎ-mi poate dǎrui în schimbul ajutorului meu, cel mai preţ dar pe care îl doresc. N-am ştiut ce sǎ-i cer şi atunci moşul a vrut sǎ-mi dǎruiascǎ fericirea. Dar eu i-am spus cǎ nu am nevoie cǎci fericitǎ este fiecare zi trǎitǎ lângǎ împǎrat, tatǎl vostru, pe care îl iubesc. Atunci el a spus cǎ îmi poate dǎrui îndestularea sufletului, dar eu i-am spus cǎ nimic nu îmi poate îndestula sufletul mai mult decât o fac glasurile voastre vesele. Vǎzând cǎ nici asta nu-mi este de trebuinţǎ moşul a vrut sǎ-mi dǎruiascǎ bogǎţia dar i-am spus cǎ locuiesc între oamenii care mi-s dragi şi nicio altǎ bogǎţie nu poate fi mai de preţ. În cele din urmǎ m-am învoit ca moşul sǎ vǎ dǎruiascǎ vouǎ lucrul acela de preţ ce mi se cuvenea. Eu m-am întors repejor acasǎ dar moşul abia vine în urma mea cǎ-i tare bǎtrân şi amǎrât. Şi când are sǎ ajungǎ, voi sǎ fiţi pregǎtite sǎ-i spuneţi tot ce vǎ doriţi, iar moşul are sǎ vǎ îndeplineascǎ dorinţa. Iar de nu va veni pânǎ la asfinţitul soarelui eu vǎ zic sǎ închideţi ochii şi sǎ-i trimiteţi dorintele voastre prin vis. Şi fiindcǎ nu va avea cum sǎ intre în casǎ, sǎ vǎ lǎsaţi la uşǎ pantofiorii ca sǎ aibǎ moşul unde sǎ-şi lase darurile cerute.
Tare s-au mai bucurat fetele împǎratului când au auzit una ca asta. “Darul cel mai de preţ”… Tiii… ce de planuri au început a ţese, ce de liste au aşternut pe hârtie, câte vise cu ochii deschişi nu au fǎptuit surorile cele mari. Doar cea micǎ şedea într-un colţ şi admira cu coatele sprijite pe pervazul fereştii alunecarea pâinii rotunde a soarelui dincolo de culmile arzânde. Şi fiindcǎ darurile cele nesfârşite se cereau a fi acceptate cu egalǎ deschidere, au început fetele cele mari ale împǎratului a-şi scoate în pragul uşii toate încǎlţǎrile pe care le cǎpǎtaserǎ în scurgerea timpului. Pantofiori, sǎndǎţute, papucei, ghetuţe, cizmuliţe… toate, toate erau acolo aliniate frumos ca soldaţii la pǎradǎ. Treizeci şi cinci de perechi aliniase sora cea mare şi douǎzeci şi nouǎ sora cea mijlocie. Doar cea micǎ şi-a scos pantofiorii din picioare înainte de a se aşeza în pat, i-a şters frumos şi i-a aşezat pe prag. Abia se vedeau pantofiorii mezinei, mici de tot prin mulţimea de încǎlţǎri ale celor douǎ surori mai mari. Dar strǎluceau ca doi ochi de vulpe în inima pǎdurii.
Dimineaţa urmǎtoare întreaga bucurie a fetelor s-a prǎbuşit în mâhnire, în vaiete şi plânsete amare. Cǎci imediat ce s-au trezit fetele au dat fuga afarǎ vǎ vadǎ ce le-a adus moşul. Şi când s-au uitat în pantofi n-au gǎsit nimic… Doar fata cea micǎ a scuturat perechea ei şi a gǎsit un bǎnuţ de cositor. Iar cele mari, dupǎ îndelungi scotociri, au gǎsit şi ele tot câte un bǎnuţ de cositor.
- Ce-i asta?! Şi-a bǎtut joc de noi! – a decretat soara cea mare. Eu aşteptam sǎ-mi aducǎ rochii şi bluze de mǎtase şi fuste de borangic şi veste ţesute cu fir de aur şi pantofi de lac bǎtuţi cu pietre preţioase, nǎframe subţiri ca zborul de fluture, inele cu rubine, cercei cu safire, coliere de smarald… Şi când colo! Ce mi-a adus?! Un bǎnuţ de tinichea. Nici o plǎcintǎ nu poţi cumpǎra cu el.
- Da, da – i-a ţinut isonul sora mijlocie – şi-a bǎtut joc de noi. Pǎi de-un bǎnuţ aveam eu nevoie?! Şi ǎla vechi şi îndoit, cǎ nici nu ştiu dacǎ îl primeşte cineva la schimb. Eu aveam nevoie de pǎpuşi şi de haine pentru pǎpuşi şi bomboane şi îngheţatǎ şi tort de ciocolatǎ – completǎ mijlocia lingându-şi buzele la gândul bunǎtǎţilor care-i scǎpaserǎ printre buze.
Pǎrinţii au aruncat unul spre altul feţe nedumerite şi au ridicat neputincioşi din umeri. Doar mezina a prins bǎnuţul între degetele ei mici şi l-a vârât în tǎşcuţa primitǎ cadou de la buna ei bǎtrǎnǎ.
Şi au trecut aşa multe zile ce s-ar fi risipit ca aripile fluturilor dacǎ întâmplǎrile ce aveau sǎ urmeze nu s-ar fi înfiripat într-o poveste demnǎ de a fi încrustatǎ în piatrǎ. Nu zburaserǎ mai mult de trei zile de la vizita moşului şi mezina împǎratului întâlni într-o zi în calea-i un copil sǎrman zgribulindu-se la uşa prǎvǎliei cu dulcegǎrii. Copilul zgâia ochii la o felie de plǎcintǎ din fereastrǎ şi înghiţea în sec la fiecare clipire a ochilor. Fetiţa îşi aminti de bǎnuţul de cositor din tǎşcuţǎ şi fǎrǎ sǎ se gândeascǎ prea mult îl întinse copilului.
- Uite aici un bǎnuţ, nu-i prea mare dar ţi-o ajunge de-o înghiţiturǎ dacǎ nu de toatǎ felia – spuse ea şi întinse bǎnuţul bǎiatului. Acesta îl înşfǎcǎ şi cu el strâns în pumn intrǎ în prǎvǎlie. Gospodarul privi bǎnuţul, o privi prin fereastrǎ pe mica prinţesǎ şi întinse copilului felia la care rǎvnea de atâta amar de vreme.
Iar aceasta nu fu singura minune a bǎnuţului de cositor, cǎci dupǎ încǎ trei zile fetiţa întâlni în cale o femeie sǎrmanǎ ce abia îşi ducea zilele. Tuşea şi gemea d-ai fi zis cǎ acuş acuş e gata sǎ-şi dea obştescul sfârşit. “De ce nu te duci la un doftor femeie?” a întrebat-o fetiţa, iar femeia i-a rǎspuns cǎ nu are suficiente parale sǎ plǎteascǎ doftorului. “Ti-aş fi dat eu o pǎrǎluţǎ, dar am dat-o mai deunǎzi unui copil sǎrac” spuse fetiţa oftând şi desfǎcu tǎşcuta sa îi arate femeii ca e goalǎ. Nu micǎ îi fu însǎ mirarea când constatǎ ca în locul bǎnuţului primit şedeau acum doi bǎnuţi. Fetiţa zâmbi şi îi întinse veselǎ femeii.
Şi poate credeţi cǎ asta a fost tot. Ei bine nu, cǎci la trei zile dupǎ aceastǎ pǎţanie fetiţa întâlni da data aceasta un om bǎtrân necǎjit tare. “De ce eşti necǎjit moşule?” întrebǎ fetiţa. “Cum sǎ nu fiu necǎjit, bǎtrâneţile mele – spuse moşneagul – dacǎ tavanul casei s-a spart şi eu nu am parale sǎ-l repar. Şi când vin ploile apa îmi curge exact în pat.” Atunci fetita a deschis tǎşcuţa, a cotrobǎit înǎuntru şi cu mirare a descoperit cǎ nu era goalǎ aşa cum credea, ci acum erau înǎuntru patru bǎnuţi. Tare s-a minunat fetiţa, dar i-a adunat şi i-a dǎruit moşneagului. Însǎ oricâtǎ plǎcere îi fǎcea sǎ ajute pe altii, gândurile fetiţei erau mǎcinate de o întrebare. Cum de nu se terminǎ banii din tǎşcuţǎ?! Cine îi punea la loc?! Aşa cǎ a dat fuga sǎ-l caute pe moşneagul care îi adusese în dar bǎnuţul iar acesta i-a explicat:
- De fiecare datǎ când ai fǎcut o faptǎ bunǎ, pe lângǎ bǎnuţul pe care l-ai pus în tǎşcuţǎ se întorc şi aceia ce au fost dǎruiţi. Cǎci bunǎtatea cu bunatate e rǎsplǎtitǎ şi aşa va fi în vecii vecilor.
Tare bucuroasǎ a fost fetiţa când a auzit vorbele moşului căci astfel îi putea ajuta pe toţi cei care aveau nevoie. După un timp însă surorile cele mari au aflat şi ele că bănuţul primit de la moşul care aduce daruri face pui mai ceva decât cloşca cea bătrână. Şi atunci s-au dat binişor pe lângă surioara lor mai mică şi au început a-i cere câţiva bănuţi pentru una, apoi pentru alta şi mai târziu pentru multecele. Iar fata cea mică a împăratului le dăruia cu zâmbetul pe buze şi cu bucurie în suflet. Văzând cum merge treaba cu bănuţul magic, fetele cele mari şi-au amintit că şi ele au primit un bănuţ asemănător dar l-au aruncat de cum l-au primit. Şi au răscolit ele camerele, au aruncat în sus păturile, covoarele, au răscolit hainele, perdelele şi în cele din urmă au găsit bănuţii sub pat. Dar în zadar au mângâit ele bănuţul, în zadar l-au frecat ca să strălucească, în zadar l-au pus în cuibarul găinii, bănuţii lor nu făceau pui cu niciun chip.
Şi uite aşa a trecut un an întreg şi a venit iar ziua în care moşul care aduce daruri a ajuns din nou la palatul împăratului. Fetele cele mari cum l-au văzut l-au oprit degrabă şi au început a-l certa.
- Păi de ce moşule ai dăruit surorii noastre mai mici, cea care nu şi-a dorit nimic, un bănuţ care face pui mai ceva decât cloşca cea bătrână, iar nouă care aveam atâta nevoie nu ne-ai dat. Ea are acum toată fericirea şi toată bogăţia din lume iar noi suntem două sărmane. Mama te-a ajutat şi ai promis c-ai să ne bucuri cu darul cel mai de preţ, dar când colo ne-ai amăgit căci bănuţii pe care ni i-ai dăruit nu sunt buni de nimic. Nici o plăcintă nu poţi lua cu ei.
Moşul şi-a scărpinat un moment ceafa, şi-a mângâiat barba albă şi le-a răspuns cu glas molcom:
- Eu nu am dăruit nici uneia dintre voi fericire şi nici avere. Eu v-am dăruit doar un altoi pe care crească, să se dezvolte şi să înflorească ceea ce e înlăuntrul fiecăreia. Ceea ce s-a şi întâmplat – a mai adăugat moşul şi s-a făcut nevăzut ca şi când n-ar fi existat niciodată.

Şi ca povestea să aibă un final fericit ca mai toate poveştile care se spun seara la capătul patului copiilor cuminţi am să adaug doar că cele trei fete de împărat au trăit fericite împreună până la adânci bătrâneţi. Ei nu, nuuu, nici chiar aşa… Să fim seriosi. Cum să trăiscă toate trei prinţesele împreună până la adânci bătrâneţi?! Şi prinţii?! Nu! Adevărul adevărat e că fetele împăratului s-au făcut mari, au cunoscut trei prinţi frumoşi şi viteji pe care i-au luat de bărbat. Iar fata cea mică a rupt în două bănuţul magic la nunta surorilor celor mari şi le-a dăruit câte o jumătate fiecăreia drept cadou de nuntă. Acummm… rămâne să stabiliţi dumneavoastră dacă fetele cele mari au folosit jumătatea de bănuţ ca să-şi împlinească toate poftele sau dacă o jumătate de bănuţ nu e în stare niciodată, dar absolut niciodată să facă ceea ce e în stare un bănuţ întreg şi să încheiaţi povestea.
Căci eu aici am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea.
Şi-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus o poveste mai adineauri inventată.

reţetă

maică-mea spunea că n-ar trebui să amestec gătitul cu poezia
dar fata cu coapse transparente mi-a luat minţile
şi le-a întins peste focul de vreascuri să facă o pisto
“tu citeşte-mi, citeşte-mi din poemele tale - îmi spunea fără să întoarcă privirea -
iar eu am să-ţi pregătesc ceva delicios”
era goală şi subţire, doar coapsele iţiseră alint de curburi pentru a opri nesfârşirea picioarelor
eu înghiţeam în sec cu gândul la pisto fierbinte
la sosul aromat ce avea să-mi curgă pe barbă
şi la frunzele de busuioc proaspăt ce urmau să mi se lipească de buze
dar ea mesteca într-una cu lingura mare de lemn “tu citeşte, citeşte înainte”
mă afundam tot mai mult în citit
cuvintele se dezveleau rotund ca şi coaja cartofului sub mângâierea lamei vibrânde
şi cădeau în oală lângă ardeii graşi, dovleceii şi vinetele tăiate-n bucăţi potrivite
“ah, citeşte, citeşte…” îmi răspundea ea tot mai agitat
pesemne de la mirosul de usturoi tăiat mărunt care e musai să se pună la pisto
altfel se duce naibii toată savoarea
eu rostogoleam cuvintele îngrămădite de-a valma
asemeni lighioanelor înfricoşate de apropierea flăcării
căci sânii ei alunecau peste uleiul de măsline ca zvârluga de păstrăv în apa de cleştar
şi mă-mbătam cu miresmele ce începuseră să mă-mpresoare
“ah, acum, acum…” striga fata cu coapse transparente
privind pofticios peste umăr şi strângându-mi cu putere degetele
avea pulpele pătate cu roşii şi sucul lor aluneca încet spre genunchi
doar două seminţe albe se opriseră sub pelvis
şi priveau mirate de-acolo
“acum, acum - gâfâia fata lângă oala cu pisto clocotită – înc-un pic
şi e gataaa…”

apoi s-a făcut linişte

Crenguţa de stejar

(inspirat de povestea lui cleo)

Fetiţa se opri brusc. La câţiva paşi în faţă se profila trupul ghemuit al unui băieţel. Nu arăta a avea mai mult de patru cinci ani. Aşa ghemuit pe vine cum era, părea să fie exact cât o minge de fotbal. Fetiţa se apropie cu paşi mărunţi şi tainici. Iscodi cu privirea gesturile băiatului încercând să afle ce face, dar băiatul o simţi, întoarse brusc capul şi o privi drept în ochi. Nu-i spuse nimic. Apucă apoi din nou crenguţa de stejar şi continuă să zgândăre pământul cu vârful ei ascuţit. Fetiţa se încruntă. Deşi mersese pe vârfuri tocmai pentru a nu fi auzită, băiatul o aflase degrabă. Şi apoi nici privirea aceea cu care o sfredelise parcă până în suflet nu-i plăcuse. “Nu-i politicos să-i priveşti pe oameni drept în ochi dacă nu-i cunoşti” – îi spusese maică-sa şi pentru prima dată simţi în trup adevărul din spusele ei. Privirea băiatului trecând dincolo de pupilele ochilor, în jos pe tuburile privirii, până în miezul sufletului, i se păruse indecent de isoditoare, precum o mână întinsă care în loc să se oprească în palma celuilalt se surge uşor printre degete, intră în piele şi se pierde în sânge răscolind întreg trupul. Şi nici tăcerea răsucită cu faţa spre nord ca muşchiul crescut pe scoarţa unui copac bătrân nu-i plăcuse. Ar fi putut să-i spună măcar “Bună ziua” dacă nu “Ce frumoşi pantofi de lac ai!” gândi fetiţa privind spre vârful pantofilor roşii de lac nou-nouţi.
- Ce faci aici? – îl întrebă ea arţăgos ca şi cum băiatul ar fi sărit gardul moşiei dumisale în scop de furtişag şi ar fi fost prins de proprietăreasă asupra faptului, cu mâna în sacul cu rotunjiri sufleteşti şi cu buzunarele peticite pline de şterpelitele zâmbete.
Băiatul murmură ceva fără să-şi ridice ochii dar fetiţa nu înţelese ce. O irita comportarea băiatului. Îşi drese glasul şi trăgând aer în piept rosti apăsat silabisind rar:
- Ce-faci-tu-a-ici?
Dar înainte ca băiatul să aibă vreo reacţie, fetiţa rămase surprinsă de comportamentul ciudat al sunetelor. Trupul băiatului acţiona ca un fel de magnet pentru sunete. Literele ieşite din gura fetei nu se rostogleau în cercuri concentrice umplând dejurîmprejurul de clinghet suav ci păreau a se îndrepta ca din puşcă către urechea sa. Fraza se încheia brusc ca şi cum s-ar fi lovit de un perete imaginar, “baaaang” şi s-ar fi topit imediat.
- Ce faci tu a ici? – repetă fetiţa de data aceasta şi mai rar, dar efectul fu exact acelaşi. Băiatul cu crenguţă de stejar scormonind ţărâna absorbea sunetele ca un burete.
- Tu absorbi sunetele? – întrebă fetiţa doar de dragul de a mai da de-a dura câteva cuvinte şi a le urmări mişcarea unduitoare. Sunetele plecară drept şi fără să se abată spre dreapta sau spre stânga se îndesară ca un buştean în joagăr în urechea băiatului. Vââââj… T şi U şi A şi B şi toate celelalte intrară unul după altul fiind înghiţite complet, doar un abur alb repederisipit ieşind pe partea cealaltă. Ca într-o cupolă de sticlă păreau că se află băiatul şi fata, izolaţi de restul lumii de capacitatea neobişnuită a celui dintâi de a absorbi sunetele. Dar privind mai atent fetiţa constată şi altceva uluitor. Că băiatul nu absoarbe numai cuvintele ei ci şi alte unduiri rotinde prin aerul dens. Verdele frunzei, cântecul mierlei, scânteierea răzvrătită a apei, mirosul teilor, vibraţia aripilor gâzelor, toate alergau către ochii, nasul şi urechile copilului ca şi cum sfârşitul lumii ar fi pândit după colţ şi doar acolo şi-ar fi găsit adăpost şi tihnă…
Şi mai constată ceva fetiţa. Că pe măsură ce dejurîmprejurul se scutură de sunete, miresme şi culori în ochii, în urechile şi în nările băiatului acesta se făcea din ce în ce mai mare. Deja mingea de fotbal rămăsese mică, pantalonii deveniseră scurţi până la genunchi iar cămaşa nu-l mai încăpea defel jumulindu-i nasturii unul câte unul precum vântul cupele de păpădie.
- Tu eşti pământean sau ai aterizat aici de pe altă planetă?! – chicoti fetiţa urmărind şirul de litere cum dansează vesele coborând un traseu bine stabilit, pentru a intra apoi prin ureche şi a se aşeza cuminţi lângă celelalte ca într-un hambar plin cu grâne. Ba mai mult, privind cu şi mai mare atenţie, fetiţa constată cum unele litere încep să încolţească, da, da, să încolţească precum boabele de fasole puse în pat de vată umezită pe pervaz lângă sobă şi dau a le creşte vrejuri subţiri şi frunzuliţe mici ca petalele lăcrămioarelor.
Băiatul nu-i răspunse nici de data aceasta, dar dacă ar fi făcut-o lunca ar fi fost traversată de glasul şovăielnic al unui adolescent cu braţe subţiri, cu trup firav dar cu ochi strălucitori şi vii ca florile albe de nufăr risipite pe întinderea întunecată a lacului.
Încântată de minunăţia ce i se înfăţişa înaintea ochilor fetiţa se aşeză jos lângă băiat pe o brazdă de iarbă şi începu să povestească. O fascina dansul acela al cuvintelor, şerpuirea lor ca al unei libelule lungi şi elastice, cuminţenia în a urma acelaşi traseu şi de a se aşeza disciplinate unul lângă altul precum picăturile rotunde de ploaie pe geamul aburind. Îi povesti despre bunica, despre Nicolae, câinele cu zulufi albi şi lungi până în pământ ca o rochie de doamnă, despre surorile Gica, două gâşte trupeşe care toată ziua sporovăie ca două ţaţe gureşe în poarta casei, despre echipa de fotbal cum le spunea bunicul, adică cele unsprezece găini albe cu coadă neagră care arau toată ziua bătătura în sus şi-n jos ca nişte sportivi neobosiţi, despre Mălin cireşul din fundul curţii care făcea nişte cirese mai mari decât căpşuna sau despre fraţii Petreuş doi vişini pitici şi bătrâni ale căror plete aurite erau prinse de bunicul cu agrafe de lemn uriaşe ce le răsfira ca o umbrelă deasupra pământului. Ooo… despre toate cele îi povestea fetiţa, opintindu-se ici colo pentru a-şi mai trage puţin răsuflarea. Apoi, dintr-o dată, total neaşteptat, băiatul întoarse capul spre ea şi îi zâmbi. Fetiţa tresări. Nu mai era nicidecum băiatul mic pe care îl întâlnise, era un tânăr voinic, cu părul castaniu fluturând în adierea vântului, cu braţe vânjoase şi picioare zdravene bine înfipte în pământ. Doar degetele îi rămăseseră subţiri, la fel de subţiri ca şi crenguţa de stejar cu care continua să scarmene pământul.
- Ai obosit?! – îl întrebă fetiţa, mulţumită de data aceasta de atenţia ce i se acorda. Şi fără să mai aştepte vre-un răspuns continuă să povestească vrute şi nevrute, întâmplări alandala, unele pe care le trăise, altele inventate pe de-a-ntregul, iar altele aduse din condei abia-abia sau dimpotriva, pentru a face plăcere străinului. Asfinţitul îi găsi unul lângă altul, spate în spate, cu fetiţa povestind în continuare iar bărbatul sorbindu-i cuvintele. Şi erau atât absorbiţi în ceea ce făceau încât nici unul nu observă cum bărbatului încept să-i crească din degete frunze şi din braţe ramuri, cum încet încet trupul i se îngroaşă iar pielea i se zbârceşte şi i se întăreşte exact ca o scoarţă de copac. Când soarele abia mai pâlpâia deasupra orizontului cu greu desenând conturul uni copac rămuros şi pe cel al unei fetiţe învelite în coroana sa, rostolirea repezită a vântulu rupse vraja. Copila se ridică brusc amintindu-şi de casa. Privi spre înalt copacul, îi îmbrăţişă trunchiul şi porni cu paşi grăbiţi către vatră. Dar chiar când să facă primul pas pantofiorul cel roşu se lovi de crenguţa de stejar. Fetiţa se aplecă şi o ridică în palme.
- Mergem?! – întrebă aceasta şi fetiţa avu impresia că una din frunzele care o priveau ca un buchet de ochi de pe crenguţa de stejar, clipeşte strengăreşte…

Necunoscutul din sufragerie

Prima reacţie când am văzut elefantul din sufragerie a fost să-mi strâng pleoapele cu putere şi apoi să le întredeschid uşor şi cu teamă, ca şi cum un meteorit incandescent apărut din înalturi mi-ar fi forfecat privirea rătăcită printre cele lumeşti maimai să-mi pârlească sprâncenele şi să-mi rumenească obrajii. Mi-am prins buza de sus între lopătarii din faţă, dintre care unul are un colţ rupt într-o căzătură pe cimentul din baie pe vremea când eram puşti şi reparat mult mai târziu odată cu o carie adâncă la premolarul din stânga, pentru a fi ulterior rereparat dincolo de ocean din cauză că înghiţisem colţul pus în ţară, căci mde’ un vârf de lopătar nu e acelaşi lucru cu o plombă în premolar, şi-am muşcat. Nici vorbă să visez. Lopătarii cuminţi au executat manevra solicitată fiind gatagata să se unească unul cu celălalt fără să ţină cont de carnea rămasă între marginile lor subţiri, însă ţipătul meu scurt şi ascuţit i-a oprit la timp. Elefantul nu m-a băgat în seamă înţepenit aşa în rama uşii cum eram, confundându-mă probabil cu un palmier uscat, lipsit de frunze şi de farmec şi a continuat să înfulece o yucca pe care o scosese tacticos din ghiveciul propriu şi personal şi pe care o ţinea cu trompa ca pe o sfeclă furajată gata a fi aruncată în troaca de porci. Privind mai atent constat că e a doua, şi ultima de altfel, căci un alt ghiveci gol se rostogoleşte spre picioarele mele, urmă indubitabilă a crimei care se produsese cu puţin timp înainte să intru. Nu apuc să fac doi paşi şi yucca, două sute cinzeci de mii, trei braţe, înaltă de vreo juma de metru, dispare în gura mizerabilului. Pus în faţa faptului împlinit, primul gând care-mi străbate freza e să pun repede mâna pe hârdăul în care sălăşuieşte colocasia ce ca prin minune a scăpat primului atac şi să-l târşâi pe parchet (o Doamne, ce papară o să-mi iau pentru asta) până în hol. Strâng apoi în grabă şi ghivecele mai mici, cel cu trandafirul japonez ce face nişte flori crem de-ţi vine să le mănânci, două ghivece cu violete de parma mov şi roz, bonzaiul primit cadou de la naşu acu doi ani, ghiveciul cu Maranta Leuconeura Somnoroasa, cele trei cu puii de pakistakis şi odată încheiat planul „ardeţi holdele, otrăviţi fântânile” mă rezem cu spatele de perete să-mi trag sufletul. Încă nu-mi pot crede ochilor. În sufrageria mea este un elefant în carne şi oase. Caut repede din ochi o gaură mare în zid cam aşaaaa... cât de-o betonieră scăpată de sub control şi izbită cu furie de zidul casei, dar nu găsesc. Pesemne că a fost introdus pachet şi a fost umflat la faţa locului. Apoi dintr-o dată mi se înmoaie picoarele, dar cu ele înmuiate aşa reuşesc eroic să mă târâi până la geam şi să trag perdelele. Am câţiva vecini foarte amabili şi săritori, care ar fi gata oricând să-mi dea o mână de ajutor pentru a face cunoscut întregii lumi ceea ce se întâmplă dincoace de ferestrele mele. Cum musafirul este cu totul şi cu totul impunător şi perdelele cam străvezii, alerg degrabă în dormitor, smulg din şifonier câteva cearceafuri (hmm... mai are cineva şifonier ca mine, sau toată lumea are dressing?) şi mă întorc degrabă. Îl găsesc pe hămesit lingând ceva cu trompa din fructiera de argint a nevesti-mii în timp ce paharele de şampanie, alea primite cadou din partea casei în noaptea dintre milenii, zac pe podea făcute ţăndări. Dar nu am timp de fineţuri. Arunc cearceafurile peste galerie şi încerc cât pot să le întind pentru a masca preumblarea uriaşei arătări prin apartamentul meu minuscul. Nu apuc bine să termin şi un ac fierbinte îmi sfredeleşte inima. Nu stau eu prea sus, stau doar la etajul întâi, dar tot am un vecin sub mine, mai bine zis o vecină, iar tanti Vetuţa e foarte sensibilă la orice se întâmplă împrejurul dumisale, de parca auzul şi văzul i s-ar fi ascuţit cu trecerea vremii, nu i s-ar fi atrofiat aşa cum mi se întâmplă mie. Bineee... mie mi s-au ascuţit altele, dar asta e altă poveste. Mă uit la măsura tălpii pachidermului, îi măsor din ochi statura... Nici vorbă să-i gasesc nişte papuci de-ai mei potriviţi. Aşa că ori îl conving să şadă locului, ori trebuie să-i meşteresc nişte încălţări la comandă, căci dacă începe să tropăie pe parchetul meu imitaţie de stejar, în realitate hârtie presată cu abiţibild deasupra, s-a dus pe apa sâmbetei liniştea albastră. Prima variantă îmi pare mai la îndemână aşa că ies în hol şi mă întorc cu violetele de parma. Astea se prind repede. Rupi nişte frunzuliţe, le pui într-un pahar de plastic cu apă şi imediat le dau mustăţi. Aşa că sacrificarea lor de bună voie nu-mi sfâşie decât jumătate de suflet. Îl proptesc pe nepoftit în colţ între canapea şi fotoliu şi-i întind plantele. Le haleşte ca pe seminţe şi apoi începe să plescăie bălos dând dovadă de o proastă creştere incalificabilă. I-o fi sete bag seama. Alerg în baie, scot mopul din găleată, o umplu ochi cu apă de la cadă şi o aduc degrabă. Proastă idee! Pachidermul îşi bagă trompa, suge încântat ca un aspirator proaspăt scos din cutie şi când îmi spun satisfăcut că am fost cu un pas înaintea dorinţelor sale, începe s-o împroaşte peste oglinda de cristal unu jumate pe doi, cu margini aurii reliefate ondulând de jur împrejur ca nişte porumbei în zbor, pe care o avem cadou de nuntă de la mama soacră. Apoi, până să apuc eu s-o înhaţ îşi mai vâră o dată trompa în găleată şi absoarbe tot ca un burete de vase d-ăla de-i fac reclamă la teveu, na c-am uitat cum îi zice şi o împroaşcă cu mare satisfacţie peste mine umplându-mă de apă din cap până-n picioare. Lucrurile scapă încet încet de sub control dacă e să mă ţin după coada lui, e adevărat mică şi îmbârligată. Deşi îmi tremură braţele de nervi şi măselele scrâşnesc ca pietrele de moară, încerc să mă calmez şi să privesc totul la rece. Nici prea mult nu pot să privesc fără să acţionez căci mai e o oră şi vine nevastă-mea. Şi uite că nici nu ştiu cum o fi mai bine să tratez problema. Să o pun faţă în faţă cu realitatea crudă sau să încerc să rezolv totul până soseşte şi să o scap de o imagine inimaginabilă?! Remedierile n-ar lua prea mult timp, poate doar zgârieturile alea din parchet să-mi dea ceva bătăi de cap. În schimb, abordarea directă a realităţii m-ar scuti de câteva minciuni gogonate, dar ar aduce câteva întrebări la care nici Papa n-ar şti cu siguranţă să răspundă cu toate conexiunile sale sus puse, ceea ce ar crea în interiorul căminului conjugal o stare de nestare care ar expanda fără tăgadă ca o ciupercă atomică în cenuşiu, fum şi chiar ceva radiaţii. Aşa că fără să stau prea mult pe gânduri am decis să scap de gângania uriaşă. Cum cu Baygon ştiam de la început că n-am nicio şansă având în vedere volumul de substanţă elefăntoasă necesar a fi făcută să dispară, am decis să scap de el prin metode naturale, fără chimicale. Primul impuls a fost să-l scot pe balcon între butoiul cu varză murată, uneltele de pescuit şi borcanele cu gogonele, dar recunosc că oricât aş fi încercat să-l îndes pe uşă nu l-aş fi putut trece în partea cealaltă nici mort. Aşa că ideea a picat din start. O altă soluţie ar fi fost să-l îndes uşor în dormitor, să dărâm peretele ce dă spre balcon şi să-l scot astfel afară. Dar dacă tot trebuia să dau jos un perete mi-am zis că e mai bine să-l dărâm direct pe cel din sufragerie. Astfel se crea un spaţiu deschis care ar fi putut fi utilizat de pachiderm pentru a plonja până în grădină. Deschizând însă fereastra am constatat că cei 4-5 metri până jos ar fi creat mari greutăţi gleznelor butucănoase ale musafirului nepoftit şi că aterizarea s-ar fi produs fără niciun dubiu pe burtă, în timp ce trenul de aterizare ar fi suferit stricăciuni serioase. Aşa că, milos din fire, dau iar fuga în dormitor şi caut aşternuturile cele bune din raftul de sus. Sunt din mătase şi ştiu că din chestia asta se fac cele mai straşnice paraşute. Mai însfac ghemul de sfoară, rola de chingă, foarfecii şi mă apuc de lucru. Nici nu ştiu când a trecut timpul dar paraşuta e gata. E o nebunie. Patru cearceafuri cusute unul de altul, frânghii de legătură şi pătura cea groasă făcută ham pentru pachiderm formează cea mai teribilă păraşută a tuturor timpurilor. O strâng fericit sub braţ, adun cu grijă chingile în jurul meu şi fug în sufragerie. Deschid uşa.... Stupoare. Nimic. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Cum dracu poate să dispară un elefant dintr-o sufragerie?! Doar nu e un băţ de chibrit! Mă gândesc că s-a ascuns după canapea, dau la o parte fotoliul, deschid uşile de la comodă. Nimic, nimic. Cum poate să se facă nevăzut ditamai animalul?! Deschid furios fereastra şi caut din ochi printre trandafiri şi scaieţi. Nici vorbă. Nu se vede nici mai departe, în parcare sau dincolo de şosea...
Deodată aud zgomot pe hol. S-a pitit de mine al naibii. Hoţomanuuul.... Ciulesc urechile mai bine şi pasul îmi pare totuşi mult mai uşor. Nu e al lui ci al nevesti-mii. Ora aia se scursese fără s-o bag de seamă şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. În fineeee... nu s-a întâmplat chiar cum trebuia să se întâmple căci nevastă-mea are în faţa ochilor cu adevărat o imagine inimaginabilă. Eu în dreptul ferestrei deschise, ud tot, cu paraşuta făcută din cele patru cearceafuri de mătase în braţe, două ghivece din care lipseşte frumuseţe de yucca rostogolite pe podea, cele cu violete de parma asijderea, paharele de şampanie cu înscrisul „La mulţi ani 2000!” făcute ţăndări pe parchet, oglinda de cristal primită cadou de nuntă de la soacră-mea împroşcată cu apă şi nu în ultimul rând o grămadă de zgârieturi pe podea ca urma pe cer a unui autobuz d-ăsta ceresc ce tocmai se dezintegrează în atmosfera terestră...
Şi zău că în faţa acestei înspăimântătoare realităţi n-am nicio replică!

Şah

Mă priveşte fix, cu buzele subţiri sfâşiindu-se una pe alta aşa cum se sfâşie ziua cu noaptea la răsăritul sau la apusul soarelui şi cu ochii împăienjeniţi de mânie precum ceaţa deasă acunzând privirii călătorului strălucirea oraşului. De fiecare dată când ne certăm se comportă la fel, îşi pecetluieşte buzele, mă sfârtecă cu privirea şi îşi scoate tacticos tabla de şah începând să înşire piesele ca pe o armată de soldaţi hotărâţi să schimbe lumea. Orice aş încerca să fac se ascunde înapoia privirii sale ca şi cum împrejmuirea cu cai, nebuni, turnuri şi regine l-ar izola de lume precum o cupolă de sticlă atât de rar înfloritul titanium amorphophallusul.
- Tu nu înţelegi că nu se poate să desfaci lumea până în cele mai mici bucăţele şi să-i pipăi măruntaiele calde aşa cum încerci tu?! – mă strădui să îi explic în timp ce el aranjează tacticos pe tablă în pătratele egale piesele de şah, ca un fachir cuiele pe patul de lemn, fără să mă bage în seamă. Lumea trebuie privită de sus dacă vrei s-o înţelegi, aplecându-te pierzi privirea de ansamblu, pierzi contextul, fundalul. Te înneci în detalii.
Nu mă priveşte, cuvintele mele trec pe lângă dânsul ca o ploaie de vară peste zgribulitele vrăbii. Nici o tresărire a feţei nu indică faptul că ar auzi ceea ce-i spun. A terminat de aranjat piesele şi dă drumul jocului. Deschide din stânga agresiv dar demodat cu Gambitul Evans. Sacrifică conştient pionul de la B sperând să acapareze mijlocul tablei de unde să controleze jocul ca un far intrarea în port.
- Pui prea multă patimă – îi spun privindu-l cum stă îngândurat, cu mâna sub falcă, calculând opţiuni, analizând posibilităţi, adulmecând următoarea serie de mutări. Niciodată nu se gândeşte la mutarea pe care vrea să o facă la următorul pas, aceea e deja stăbilită. Încearcă să-şi imagineze ce gândeşte adversarul şi filtrează multitudinea de variante pe care le are în funcţie de ceea ce ştie despre adversar şi despre felul lui de a gândi, stabilind următoarea serie de şapte opt mutări cel puţin.
Acceptă cu dreapta pionul otrăvit de la B şi încearcă să prevină cedarea centrului teatrului de luptă. Retrage nebunul la A5 şi caută să-şi dezvolte piesele ţinute prizoniere de un nenecesar învârtit în jurul cozii.
- Nu există alb şi negru, înţelegi?! – îi spun, apoi îmi muşc buza. Să-i explic că nu există alb şi negru e ca şi cum aş vorbi de funie în casa spânzuratului. Dar nu am ce face, trebuie să-mi duc pledoaria până la capăt, deşi am un minus din start şi el ştie asta foarte bine căci contabilizeaza fiecare mişcare greşită a mea.
- Lumea e gri. Nu putem să o despicăm în alb şi în negru, în bun şi în rău, în frumos şi în urât. Dejurîmprejurul e un tot, trebuie să-l iei aşa cum e şi să sădeşti sămânţă de alb acolo unde crezi că va încolţi. Nu încerca să găseşti pajişti de alb căci nu există, ştii foarte bine.
Stânga a acaparat centrul ca un general care şi-a aşezat trupele pe dealuri şi aşteaptă ca duşmanul să-i cadă în plasă la prima mişcare greşită. Dreapta, deşi are un uşor avantaj numeric nu reuşeşte să se desfăşoare, e prizonierul propriei neputinţi. Are idei, are forţă dar nu mai are timpul necesar. E într-o continuă alergare fără să-şi poată controla mişcările şi viitorul.
A început să se enerveze. O venă subţire pe tâmpla stângă zvâcneşte impulsiv ca şi cum ar încerca să pompeze pe acolo ultimele rezerve de energie. E încrâncenat. Nu-şi ridică ochii de pe tablă, nimic nu mai există în jur, nici măcar eu. E singur. El, piesele negre din dreapta şi piesele negre din stânga. Nu joacă niciodată cu albele. Nici pătrate albe nu sunt, doar negre.
Ca din senin, venind de niciunde, o adiere de vânt se înteţeşte rostogolindu-se de-a dura peste vârful teilor şi se transformă ca un zmeu într-o rafală scurtă. Apucă obraznică, fără nicio încuviinţare, tabla de-un colţ şi o azvârle cât colo împrăştiind piesele de jur împrejur. El mă priveşte îngrozit ca şi cum dezvelirea de piese l-ar fi lăsat stingher pe muchia ascuţită a lumii într-un echilibru instabil.
Nu ştiu ce să-i spun ca să-l liniştesc... Chiar nu ştiu... Dar îi voi aduce mâine altă placă de şah şi un set nou de piese!

Colegul cel nou

L-am gǎsit acolo luni dimineaţǎ. Lucra la biroul lui Georgescu care era în concediu la mare pentru douǎ sǎptǎmâni. Când am intrat eu mai erau în birou doar Mariana şi Corneluş, cǎ Mariana oricum vine prima cǎ dǎ de mâncare la nişte mâţe aciuate în faţa clǎdirii şi nu vrea s-o ştie lumea şi sǎ-i iasǎ vorbe. Cu bǎieţii de la pazǎ are un şmen şi le mai dǎ pǎ ture câte un kil de telemea de la fermǎ de la ai ei când vin o datǎ la douǎ luni cu Aro de-o aduce în piaţǎ la Obor. Pân’ la nouǎ jumate aşa s-a strâns toatǎ lumea. Da nimeni nu-l cunoştea. Mai schimbam câte o ocheadǎ, mai ridicam din sprâncene, mai dǎdeam din cap înspre el, nimic. Nimeni n-avea nicio idee cine-i. Avea în faţǎ un morman de hârtii şi muncea conştiincios de-ai fi zis cǎ-i de pe la ǎştia de la multinaţionale cǎ prea nu ridica nasu din dosare. Din când în când mai ieşeam câte doi afarǎ sǎ-l mai bârfim, ne fǎceam damblaua şi intram înapoi. Nici la doişpe nu s-a ridicat de la masǎ. A rǎmas singur în birou. Cǎnd m-am întors eu cu cafeaua şi cu pizza el se întindea. Şi-a mai risipit ochii pe fereastrǎ pentru vreo câteva minute, apoi s-a apucat iar de treabǎ. „Bǎ ǎsta o fi de laaaa...” a zis Astafiei când am ieşit cu toţii pe culoar sǎ vedem ce-i de fǎcut cu individul, da Ionescu i-a luat vorba din gurǎ „Puşche pe limbǎ. Ar fi prea de tot. Tocmai la noi?!”. Era la vreo cincizeci de ani, sobru, cǎlcat, scrobit, la costum, pǎr scurt grizonat, nevopsit, ochelari de aproape. Ar fi putut fi! Luni cred cǎ n-am muncit mai nimic, cǎ din cinci în cinci minute trebuia sǎ ieşim pe culoar sǎ mai vorbim una alta. Doar nu era sǎ discutǎm de faţǎ cu el....
Marţi când am urcat scǎrile îmi era inima cât un purice. Fǎceam pariuri cu mine însumi. O mai fi acolo... n-o mai fi acolo. Când am deschis uşa mâna îmi tremura pe clanţǎ. Apoi a îngheţat. Era tot acolo. Nici n-am mai intrat. Mi-am lǎsat lucrurile şi am ieşit pe culoar sǎ-l aştept pe Astafiei şi pe ǎilalţi sǎ punem ţara la cale. Omu nimic de zis politicos „bunǎ ziua – buna ziua”, „la revedere – la revedere”. Marţi avea cǎmaşǎ nouǎ. Se vedea dupǎ gulerul alb impecabil, nu ca a lu alde Mârâitu care le schimbǎ o datǎ pe sǎptǎmânǎ de i se face guleru una cu gâtu.
„Bǎ o fi lǎsat Georgescu pe cineva în loc, cǎ şi aşa e în urmǎ cu lucrǎrile” a zis Nǎstǎsie şi toatǎ lumea a râs, da Nicoleta a luat-o în serios. „Râdeţi voi, râdeţi, da eu îl sun, ce mǎ costǎ?! Poate lǎmurim misterul”. Şi Nicoleta a pus mâna pe celular, a sunat, l-a pus pe spiker sǎ auzim toţi şi a aşteptat. Dupǎ vreo zece apeluri s-a auzit glasul lui Georgescu vesel nevoie mare: „Dacǎ eşti Lucica vezi cǎ mai gǎseşti nişte bani în “Rǎzboi şi pace” între paginile 168 şi 169 şi 372 şi 373, dacǎ eşti vecinu Costicǎ “nu vǎ fǎceţi griji vecinu, mâine sosim” dacǎ sunteţi de la servici apǎsaţi “Abort” mai dǎ-vǎ dracu de golani”. Şi apoi un hohot de râs. Mda... nu era adus de Georgescu, asta era limpede ca lumina zilei.
„Da ce-aţi zice sǎ-l întrebǎm direct?!” insistǎ Nicoleta. „Ce sǎ-l întrebǎm fatǎ, dacǎ-i de laaaa...?! Tu te-ai ţicnit zǎu aşa! - i-a tǎiat macaroana Ionescu - mai bine hai la şefu, dacǎ nici el nu ştie e nǎşpǎu mare”. Şi ne-am dus toţi grǎmadǎ. Secretara a crezut întâi cǎ venim la mǎrire şi cum avea consemn de la şefu cǎ dacǎ mai întreabǎ cineva de bani sǎ-i dea afarǎ, dupǎ primii trei a trǎntit uşa exact în bârnǎul deja strâmb al lui Corneluş. Când a înţeles cum stǎ treaba ne-a lǎsat sǎ intrǎm cu toţii în secretariat urmând ca numai Ionescu sǎ intre sǎ vorbeascǎ cu şeful. Da pe urmǎ Mariana a zis cǎ dacǎ Antoanela nu ştie nimic n-are cum sǎ ştie nici şefu, cǎ vorba aia întâi aflǎ secretara şi pe urmǎ şeful. Aşa cǎ am fǎcut cale întoarsǎ cu coada între picioare. Dupǎ nici zece minute a apǎrut însuşi şefu. El care nu intra la noi decât o datǎ pe lunǎ sǎ ţipe „iar nu v-aţi fǎcut pontajele şi ǎia care le-aţi fǎcut le-aţi fǎcut cu picioarele; da bani ştiţi sǎ cereţi” şi sǎ ne arunce pe masa lu Angelica care-i lângǎ uşǎ toate pontajele mâzgǎlite cu roşu. A dat o turǎ prin încǎpere, l-a privit cu coada ochiului pe individ, apoi s-a oprit cu nişte hârtii în faţa mea. „Ăsta-i?” – m-a întrebat enigmatic de ziceai cǎ-i James Bond şi io agentu de spǎlare. „Ăsta-i” rǎspund eu printre dinţi. „Şi de când e aici?”. „De ieri”. Dupǎ care a mai aruncat o privire peste umǎr şi a trântit uşa în urmǎ.
Mǎ înmuiasem ca un cub de gheaţǎ în ceaiu de tei. Adicǎ nici şefu sǎ nu ştieee?! Asta însemna cǎ-i şi mai de sus, de sus de tot, şi dacǎ era sǎ iasǎ nasol aveam sǎ ne radem toţi, de la Director în jos, pe la şefu, trecând pe la noi şi hǎt pânǎ la ultima femeie de servici. Cǎ de-aia i-am şi zis lu Tanti Vasilica: „Tanti vezi ce faci cu mǎtura aia, cǎ avem pe unu de laaa... Trebuie sǎ luceascǎ toate câteva zile. Şi nu mai ţine şi mata gǎleata cu mopul chiar lǎngǎ mǎsuţa de cafea, cǎ dǎ rǎu, pe bune”.
De trei zile de când a venit ǎsta sefu iese cu noi pe balcon la fumat. Asta, c-aşa vine vorba. De fapt nu s-a apucat de fumat, tot nefumator a rǎmas, da iese şi stǎ într-un colt de-şi roade unghiile. E nervos. Tot îmi zice „Gata, azi mǎ duc sǎ vorbsesc cu Directoru, mǎcar dacǎ am greşit sǎ-mi spunǎ în faţǎ nu sǎ mǎ ia cu d-astea pe la spate”. Da nu s-a dus nici azi. Îi e fricǎ.
Dupǎ masǎ când individu s-a dus la veceu Rǎduţ a zis sǎ-i cǎutǎm în geantǎ, doar-doar dǎm de ceva dovezi. Nicoleta a zis cǎ ţine ea de şase, cǎ-i mai potrivitǎ şi dacǎ vine ǎla grǎbit îşi ridicǎ un genunchi cât sǎ iasǎ un pic de sub marginea rochiei şi-l mai ţine aşa pânǎ punem noi totul la loc. Zis şi fǎcut. I-am rǎstunat geanta, am împǎrţit ce era înǎuntru şi le-am analizat minuţios. Niciun rezultat notabil. Portofelul era mai gol ca poarta lui Ricǎ Rǎducanu, n-avea înǎuntru decât douǎ hârtii de cinci lei şi o cartelǎ de metrou consumatǎ, buletinu, carnetu de conducere şi talonu de Dacia. Nicio legitimaţie, niciun ecuson, nimic. În rest prostii, o carte, un senviş cu brânzǎ şi roşii, tocul de la ochelari... I-am zis lu Nicoleta sǎ intre cǎ stǎtea degeaba la uşǎ. Apoi îi fac semn întrebǎtor din barbǎ lu Costeluş. „Nimic” face el înspre mine din sprâncene. „Cum nimic mǎ?” mǎ rǎstesc la el la capǎtul rǎbdǎrii. „Nimic, nimic, nu-s d-ale noastre. Nici n-am înţeles ce dracu scrie acolo, da nu-s d-ale noastre” explicǎ pe îndelete Costeluş care a fost responsabil cu analiza documentelor la care lucreazǎ extraterestrul. „Singura chestie mai importantǎ mi se pare asta. Am gǎsit-o pe masǎ” zice cu juma de gurǎ Costeluş dupǎ ce-şi frânge mâinile ca pe o cârpǎ murdarǎ cu care a spǎlat pe jos şi întinde sub ochii tuturor un şerveţel alb de hârtie cu care individul s-a şters pe la gurǎ şi pe degete dupǎ ce a mâncat piersica mai devreme. „Ei, ce-i cu şervetu?” întreabǎ nerǎbdǎtor Rǎduţ care a fost cu ideea studierii genţii individului. Costeluş netezeşte şerveţelul cu dosul palmei şi atunci apar ca prin minune literele înşirate frumuşel B-U-R-S-U-C-U-L, scrise de mânǎ, mare, cu majuscule şi tǎiate de o linie subţire şi apǎsatǎ ca tǎişul unui cuţit, de ieşise pe partea ailaltǎ a şerveţelului.
„Haiti, am feştelit-o!” s-a înverzit Mârâitu fǎrǎ sǎ fie clar nimǎnui dacǎ exclamaţia sa fǎcea referire la propria persoanǎ sau era purtǎtorul de cuvânt al unei jelanii de grup. Cert e cǎ Mârâitu era cel mai în urmǎ cu lucrǎrile, cǎ-i şi spusese Ionescu cu câteva zile în urmǎ „Bǎ mai pune şi tu mâna p-o hârtie d-asta cu antet şi mai lasǎ dracu sudoku, mumoku şi alte tâmpenii, cǎ mâine poimâine te întreabǎ şefu de sǎnǎtate şi-ai sǎ dai din umeri” dar Mârâitu mârâise ceva intraductibil în stilu-i caracteristic şi continuase sǎ înşire cifre mici şi rotunde care sǎ se însumeze pe orizontalǎ, diagonalǎ şi verticalǎ. Nici Mariana nu se simţea mai bine cǎ dintr-o datǎ s-a fǎcut palidǎ la faţǎ şi s-a-nclinat într-o parte ca o trestie, c-aşa era ea fatǎ mai simţitoare, cǎ-i şi spusese iubitu ǎla al ei dupǎ ce se ţinuserǎ vreo cinci ani da nu şifonaserǎ aşternuturile „Mǎ fatǎ tu eşti prea simţitoare, mie îmi trebuie una mai normalǎ care sǎ simtǎ abia dupǎ ce pune mâna nu dinainte”. Şi dus a fost. Mariana nu ştie nici în ziua de azi ce-a vrut sǎ zicǎ Doru da mai plânge şi-acum dupǎ el şi mângâie în tainǎ telefonul când nu-i nimeni în preajmǎ. O speranţǎ mai avea Mariana însǎ, cǎci dacǎ ar fi fost vorba de ea ar fi trebuit sǎ scrie Bursuca şi nu Bursucul, aşa cǎ a privit îngânduratǎ spre bǎrbaţii strânşi roatǎ imaginându-şi cine ar fi putut fi bursucul care ar fi trebuit sǎ cadǎ la datorie.
„E Dacia domle şi n-are nici ecuson în geam, nimic special. Are numere vechi de când lumea, banale, niciun dubluve, nimic” a apǎrut gâfâind şi Nǎstǎsie care coborâse în parcare sǎ verifice maşina individului, da a rǎmas cu respiraţia în gât când ne-a vǎzut împietriţi aşa ca Babele lângǎ Sfinx peste şervetul întins de Costeluş. Pe urmǎ a citit şi s-a-nnegrit şi el. „La dracu, io oi fi?!”. Lu Mârâitu i-a înverzit un zâmbet în colţul gurii. „Mie-mi zicea maicǎ-mea Bursucel când eram mic!” a continuat Nǎstǎsie scǎrpinându-se dupǎ ceafǎ ca un copil prins cu praştia în mânǎ dupǎ ce s-a auzit crǎpând geamul vecinului.
„Fraţilor e groasǎ – a concluzionat Ionescu cu pragmatismu-i cunoscut – de-acu pânǎ aflǎm cine-i bursucul fiecare-i pe barba lui.” Şi gaşca s-a spart.
Mǎ uit împrejur. Parcǎ suntem o haitǎ de lupi. Fiecare îşi pǎzeşte spatele şi încearcǎ sǎ arate cât mai puţine slǎbiciuni. Mârâituri scurte şi fioroase. Gesturi ferme. Ocheade tǎioase. Sunt sigur cǎ nu existǎ decât un gând care face înconjurul biroului cu viteza sunetului „Cine-i bursucul cǎruia trebuie sǎ-i cadǎ capul?!”
Da n-a mai trecut mult şi-am aflat. Abia de zburaserǎ douǎ ceasuri peste pauza de masǎ şi hop apare în birou un nene nou. „Bunǎ ziua – bunǎ ziua” şi fǎrǎ sǎ ne bage în seamǎ se apropie de extraterestrul nostru. „Altul?!?!?” mârǎie spre mine Astafiei şi beleşte ochii la ǎla ca un broscoi la brosculiţa nudǎ. „Haide, haide fuga c-am rezolvat” îl aud pe individ, şi brusc se îndoaie peste biroul extraterestrului ajutându-l sǎ-şi strângǎ lucrurile. Vârǎ repede în geantǎ ce era de vârât şi dau sǎ iasǎ pe uşǎ. Nu mǎ pot abtine, sar din scaun ca Ben Johnson din blocstarturi şi înainte sǎ se închidǎ uşa îl prind de mânecǎ pe omu de intrase. „Parcǎ vǎ cunosc de undeva” îi zic şi nu e niciun apropo cǎci figura lui îmi pare cunoscutǎ. „Pǎi lucrez deasupra la ImpexGhimpex SRL” îmi spune el numele uneia din multele firme care au sediul în clǎdirea unde funcţionǎm şi noi. „Şi cu ce treabǎ pe la noi?” încerc eu sǎ duc cercetarea pânǎ la capǎt. Omul zâmbeşte candid şi rǎspunde în doi peri „Pǎi sǎ-l iau pe colegu”. Zece perechi de sprâncene se încruntǎ simultan. „Colegul?!” fac eu pe niznaiul. „Da domnule, nu v-a spus domnul Director?! L-am rugat sǎ-l cazeze pe colegu la dumneavoastrǎ douǎ trei zile pânǎ ne vin un birou şi un scaun noi pentru dumnealui. Eu cu domnul Director am fost colegi ştiţi...” Dintr-o datǎ s-a lǎsat o tǎcere mormântalǎ. Pânǎ şi musca care intrase la pauza de masǎ se oprise din bâzâit şi îşi scǎrpina burdihanul cu unul din picioarele din spate, proptitǎ pe azaleea Marianei. Era atât de linişte încât dacǎ strângeai un pic din urechi se putea auzi fluierul poliţistului care dirija circulaţia în rond la Universitate.

„Şi bursucu?!” se aude într-un târziu glasul baritonal al lui Mârâitu, mult dupǎ ce uşa se închisese şi cei doi dispǎruserǎ pentru totdeauna din viaţa noastrǎ şi aşa destul de agitatǎ.

Treptele

Bărbatul se opri în faţa clădirii, îşi plimbă privirea în lungul ei până în cel mai înalt punct, apoi o coborî încetişor pipăindu-i atent ferestrele şi muchiile rotunde ca nişte coapse de femeie tânără şi zâmbi încântat. Toată copilăria o visase. Auzise povestindu-se despre ea, despre grandoarea ei, despre importanţa ei, despre minunăţiile ce le ascunde. Acum putea păşi peste prag. Era bărbat, era îndreptătit s-o facă. Trase aer în piept şi înaintă. Trecu în viteză pe lângă paznicul aşezat pe un scaun aproape de uşă, îi zâmbi fetei de la informaţii care-i întoarse protocolar zâmbetul apoi păşi hotărât până în mijlocul sălii. Nu era aşa cum se aşteptase. Nu era deloc încântat. Cel mai mult îl tulbura mulţimea de oameni îmbulzindu-se, împingându-se, bulucindu-se spre niciunde sau pur şi simplu trecând grăbiţi şi nepăsători unul pe lângă altul ca trenurile lungi fâşâind în noapte, aproape atingându-se şi totuşi niciodată lăsând să se vadă prin ferestrele palid luminate înlăuntrul celuilalt. Erau atât de mulţi încât podeauna de marmură mai mult se putea ghici, decât să se vadă. Se întrebă uimit ce caută toţi oamenii aceia acolo şi urmărindu-i atent cu privirea constată că cel mai probabil nici chiar ei inşişi nu ştiau, căci păreau a se roti într-un vârtej ameţitor măturând totul de la un capăt la altul pe un traseu complet aleator.
- Dă-te domnule într-o parte dacă ai venit să caşti gura, ce te-ai priponit în mijlocul drumului?! – îl apostrofă un domn la costum ţinând într-o mână o mapă neagră subţire şi pe umăr o geantă în ton cu sacoul în care cel mai probabil îşi căra laptopul.
Bărbatul cel tânăr se grăbi să se refugieze într-un colţ continuând să descoasă cu privirea dejurîmprejurul. Nu, nu era nici pe departe ceea ce s-ar fi aşteptat să fie. Candelabrele mari făceau prea puţină lumină, oamenii prea multă gălăgie, ferestrele mici faţă de înălţimea încăperii dădeau o senzaţie de sufocare, în timp ce lipsa unor puncte de reper clare, altele decât paznicul cu cămaşa albastră de lângă uşă şi zâmbetul fetei de la informaţii, dădeau impresia că totul e doar o mişcare browniană ameţitoare şi fără nicio noimă. Strălucirea, indubitabilă de altfel, era lăptoasă ca o cremă emolientă întinsă gros pe o piele fină bronzată.
O zări într-un târziu. Era acolo în golul din stânga intrării. Era absoluit uluitoare. Îţi tăia respiraţia. Era fabuloasă. Extrem de frumoasă, impunătoare dar în acelaşi timp delicată, ca o dansatoare trecută demult de prima tinereţe, dar al cărui trup fără cap continuă să se unduie graţios cu aceeaşi pasiune înflăcărată şi învăluitor mister. Bărbatul se apropie, întinse mâna încet şi o atinse. Îi mângâie balustrada de marmură albă cu încrustaţii aurii, îi netezi cu dosul palmei alunecările ondulând spre fierul negru lucios, îi pipăi cu privirea treptele sidefii, uşor mâncate de vreme şi de paşii grăbiţi ai trecătorilor... Ridică ochii. Scara se înălţa parcă nesfârşit rostogolindu-se către cer. Nu se vedea niciun fel de final, doar sus, sus de tot, o pată mică şi rotundă cât un năsturaş brun numai bun de pus la un decolteu un pic prea îndrăzneţ. Ridică piciorul şi făcu primul pas. Bărbaţi şi femei treceau pe lângă dânsul urcând şi coborând în grabă fără să pară câtuşi de puţin marcaţi de grandoarea ei. Bărbatul nu-i băgă în seamă. Păşi hotărât şi încântat savurând la fiecare mişcare plăcerea înălţării. Când ajunse la al doilea etaj se opri, apoi se răsuci, mai coborî câteva trepte pe care le urcă din nou cu ochii închişi ca două buze rotund arcuite risipind printre încrustările noi aromele ultimei picături de îngheţată.
Nivelul al doilea nu diferea cu nimic de primul. La prima vedere părea chiar identic, aceeaşi aglomeraţie, aceeaşi lumină nenaturală păstoasă, aceeaşi gălăgie, aceeaşi strălucire mată, poate puţin mai întunecată şi mai opacă. Bărbatul străbătu totul dintr-un colţ în altul, apoi schimbă diagonala şi traversă din nou holul cel mare. Nu-l uimea nimic, nimic nu-l făcea să tresară. Un singur lucru îi răscolea înlăuntrul. Camerele. Ce-ar fi putut fi dincolo de pereţii groşi?! Ce mistere ascundeau?! Ce întâlniri de taină înveleau?! Căută din priviri o victimă. După câteva răsuciri sfredelitoare ale ochilor o găsi. O domnişoară cu fustă albă abia atingând cu marginea-i dantelată genunchiul şi bluză gălbuie ca puful puilor de găină. O urmări preţ de câteva minute prin labirintul coridoarelor şi în cele din urmă insistenţa sa dădu roade. Domnişoara de opri în faţa unei uşi înalte de mahon, cu tocuri masive lunecând parcă în mai multe învelişuri unul peste celălalt precum petalele desfăcându-se ale florii. Fata se opri o secundă, trase aer în piept, apoi ciocăni şi fără să aştepte vreo invitaţie intră. Bărbatul se furişă după dânsa şerpuind ca o reptilă prin uşa închizându-se greu. Înăuntru doar birouri şi oameni. Oameni şezând sau în picioare, zâmbitori sau încruntaţi, cu mâinile în buzunare sau dimpotrivă având braţele încărcate de hârtii, vociferau într-una ca şi cum singura lor ţintă ar fi fost să obţină un schimb cât mai avantajos de cuvinte. Bărbatul îi privi atent dar oricât se concentră asupra acţiunilor lor nu putu să înţeleagă scopul acelor dialoguri aparent sterile şi nicicuifolositoare. Ieşi dezamăgit. Căută din ochi scara impozantă de marmură şi o găsi imediat. Îşi roti apoi ochii şi constată cu surprindere că multe din feţele pe care le întâlnise jos erau şi aici. Fata de la informaţii acum cu un sacou business şi un aer sobru trecea prin dreptul unei ferestre, paznicul de la intrare acum îmbrăcat într-o salopetă verde spăla cu un mop lung marmura abia ferindu-se de picioarele călătorilor, domnul cu laptop care îl apostrofase de data aceasta îmbrăcat ca un papiţoi şi pufăind un trabuc urât mirositor stătea de vorbă cu o doamnă corpolentă cu un aer unsuros de matroană hârşită într-ale vieţii. Dar şi alte feţe pe care le văzuse la nivelul de jos îi traversau privirea, fiecare învelită în alte veşmânturi decât cele avute mai devreme. Bărbatul era nedumerit. Se încruntă, îşi scărpină ceafa şi... Trebuia să verifice. Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă hotărât înspre scară pentru a coborî din nou la nivelul unu, dar în mod surpinzător accesul către treptele care coborau era blocat de un şnur de catifea rosie pe care era prins un semn alb cu înscrisuri negre: „Arhivă. Accesul permis numai personalului autorizat”.

photo

Nedumerirea-i crescu. Cine să fi făcut asta într-un timp aşa scurt?! La nivelul anterior nu se afla nicio arhivă, doar pe acolo intrase, pe acolo urcase. Cum să fie arhivă?! Crezu că e doar o glumă proastă a vreunui personaj necopt, aşa că ridică şnurul şi trecu în partea cealaltă. Ca din pământ răsări însă un bărbat solid cu cămaşa albastră asemeni paznicului de la intrare.
- Domnul?! Nu aveţi voie acolo. Vă rog – îl apucă paznicul de braţ trăgându-l înapoi şi indicându-i cu zâmbetul pe buze să se depărteze de trepte.
- Dar vreau să cobor la parter, vreau să ies. Pe aici am venit doar... – bâigui bărbatul.
- Domnule! – ii răspunse paznicul în uniformă albastră ferm, privindu-l fix şi invitându-l cu palma întinsă să-şi continue drumul oriunde altundeva decât înapoi.
Bărbatul nu mai înţelegea nimic. Încercă să se smulgă din strânsoarea paznicului şi s-o şteargă pe scări în jos, dar paznicul nu-l slabi. Ba dimpotrivă, îi prinse şi mai tare braţul în strânsoare şi aproape târându-l îl scoase din clădire ca pe un tâlhar pe o uşă identică cu cea pe care intrase. Bărbatul rămase înlemnit. Cercetă cu privirea strada, oamenii, clădirea. Totul părea absolut real. Intră din nou în clădire. Apoi ieşi iar. Nu era nicio îndoială, era la primul nivel. Atunci....?!?!
Intră vijelios în clădire, căută o toaletă, dădu drumul jetului greu de apă şi-şi cufundă faţa în el. Prima lui temere fu legată de propria-i viaţă. Era nebun, cel mai probabil era nebun, complet nebun. Îi era teamă de sine. Se întoarse în hol. Nimic nelallocullui. Căută scara împozantă de marmură. Era acolo. Era acolo şi şnurul roşu de catifea de care atârna plăcuţa pe care stătea scris cu litere rotunde „Arhivă. Accesul permis numai personalului autorizat”. Bărbatul îşi răsuci privirea de la el şi privi în înalt. Năsturaşul brun era acolo acoperind pudic decolteul. Alergă într-un suflet sărind treptele câte două. La ultima treaptă se opri. Privi în urmă. Ridică încet piciorul şi îl puse pe noul nivel. Apoi îl ridică şi pe celălalt. Privi din nou în urmă. Scara era acolo, treptele uşor măcinate de vreme, oamenii urcând şi coborând. Se depărtă cu un pas. Apoi cu doi. Privi peste umăr. Răsuflă uşurat. Nimic nu se schimbase. Apoi un ac încins îi sfredeli inima. Încremeni. Căută din priviri în stânga locul unde la nivelul de mai jos era uşa către stradă. Nu se vedea nimic din cauza mulţimii. Înaintă cu paşi tremurânzi. Şi ceea ce părea să fie o incredibilă şi inacceptabilă poveste morbidă se confirmă. Uşa de intrare era acolo. Îşi făcu curaj şi ieşi. Trotuarul, strada, trecătorii... Privi din nou clădirea în înalt. Simţi cum îl cuprinde ameţeala. Se spriji de zid. Privirea începu să se tulbure. O doamnă între două vârste se opri lângă el, îl privi înduioşată preţ de-un minut apoi îşi continuă drumul. Bărbatul simţi cum i se înmoaie picioarele. Un fir subţire de sudoare se prelingea pe spinare lunecând uşor de-a lungul coloanei vertebrale, oprindu-se să-şi tragă răsuflarea în dreptul fiecărei vertebre, apoi continuându-şi tacticos căderea. Brusc îşi aminti ceva. Îşi adună puterile şi abia târşâind picioarele intră din nou şi se apropie de scară. Constată îngrozit că şnurul cel roşu de catifea având agăţat de el însemnul „Arhivă. Accesul permis numai personalului autorizat” era acolo. Alunecă în abis.
- Domnule, domnule – auzi ca prin vis un glas de femeie. Parfumul ei fin îl făcu să crape ochii. Două palme grele aplicate de data aceasta de un bărbat hotărât îl facură însă să caşte de-a binelea.
Era aşezat în fund pe marmura rece, cu spatele rezemat de perete.
- Ce s-a întâmplat?!
- Aţi leşinat.
Bărbatul scrâşni dinţii. Îşi aminti imediat tot. Enervat îi îndepărtă cu braţele pe cei aplecaţi asupra sa ca pe un roi de muşte aşezate pe-un trup muribund. Îşi adună toate puterile şi se ridică. Trebuia neapărat să ajungă acolo. Trebuia să ajungă cu orice preţ, chiar dacă ar fi fost nevoit s-o facă de-a buşilea sau târându-se cu ultimele puteri. Îşi scutură hainele, privi derutat împrejur şi odată găsit punctul de reper porni cu paşi domoli dar fermi. Urcă la primul etaj. Apoi imperturbabil făcu un tur care deja îi devenise familiar. Verifica uşa, trotuarul, strada, clădirea în înalt, îşi plimbă privirea printre capetele trecătorilor, apoi şnurul cu catifea roşie şi însemnul. Urcă la al doilea şi le confirmă de asemenea. Urcă apoi din ce mai obosit şi mai lipsit de putere unul câte unul toate etajele până ajunse la ultimul nivel. O scară îngustă de fier într-un colt al clădirii ducea spre ieşirea pe acoperiş. Acolo ar fi vrut întotdeauna să ajungă, să vadă lumea de la înălţime, să vadă oraşul cu străzile sale largi, cu casele sale cochete, cu parcurile verzi, cu magazinele multicolore, cu pieţele vii. Să vadă oamenii mici ca nişte furnici, să simtă vântul umflându-i hainele şi pletele, să se simtă ca o pasăre în zbor. Deschise uşa cu teamă. Dincolo de ea nimeni. Doar hornurile de ventilaţie, coşurile de fum, gurile de aer pentru aparatele de aer conditonat, antenele, drenajele pentru colectarea apei de ploaie... Niciun picior omenesc, era singur, absolut singur. Îşi mângâie îngândurat bărbia şi constată că barba i-a crescut lungă şi aspră. Zâmbi. Privind-o mai atent constată că era şi albă pe deasupra. Era obosit, tare obosit. Ar fi vrut să se culce şi să doarmă mult, să doarmă o veşnicie. Se apropie de marginea zidului care împrejmuia acoperişul. Privirea îi era tulbure. Abia când ajunse lângă margine constată că totul fusese o mare minciună. Acoperişul era la nivelul străzii. Era chiar mai jos decât intrarea în clădire peste care păşise pentru prima dată. Toate construcţiile din jur înălţându-se semeţe îi închideau orice posibilitate de a vedea oraşul chiar şi aşa de la nivelul străzii. Visul său spulberat se amesteca cu frunzele de la marginea bordurii, cu hârtiile şi chiştoacele aruncate de trecători. Închise ochii. Era ostenit tare...

S

S nu avea nimic omenesc. Sau în fineeee… aproape. Avea ca şi noi ceilalţi un trup, două mâini, două picioare, un cap. Şi cam atât. Când am cunoscut-o am fost sigur că prietenia noastră se va încheia într-o noapte de vară, undeva pe un câmp, sau într-un parc mare cu o pajişte netedă şi înverzită, când o farfurie zburătoare nici prea mare nici prea mică se va fi aplecat deasupra noastră cu luminile orbitoare decupând un petec rotund de iarbă, pentru a coborî apoi în linişte, a-şi deschide trapa şi a extrage-o dintr-o lume în care a fost pentru un scurt timp doar musafir. “Au venit ai mei să mă ia. A fost o mare bucurie pentru mine să te cunosc, dar acum trebuie să mă întorc” ar fi fost cuvintele cele din urmă pe care eram convins că S avea să le rostească la despărţirea noastră. Era extrem de frumoasă, avea acea frumuseţe naturală atât de perfectă, dacă n-ar fi fost micile imperfecţiuni ce răzbăteau privirii tocmai pentru a capta atenţia ca pe o pasăre colibri într-o colivie de sticlă. Dintr-o mie de oameni înghesuiţi într-un spaţiu oarecare, dacă ar fi fost să alegi pe cineva, oriunde ar fi fost aşezată, ai fi ales-o de o sută de ori dintr-o sută. Fără să poţi explica de ce. Avea acel ceva nepământean care o scotea în evidenţă şi o separa de ceilalţi precum Steaua Polară dintre milioane şi milioane de stele. La prima vedere era rece, avea un aer virginal, frigid chiar. Urmărind-o nu puteai spune dacă măcar vreunul din gesturile sale e controlat. Făcea totul cu acea detaşare pe care numai lunatecii, suspendaţi undeva între cer şi pământ pe o bucată subţire de streaşină, o au. Un alt simţ al echilibrului decât cel al oamenilor de rând îi controla gândurile şi mişcările, căci fiecare gest, fiecare ondulare a muşchilor feţei, fiecare clipire, părea să urmeze atât de firesc celei dinainte şi să o preceadă pe cea ce va urma, izolându-se parcă de tot dejurîmprejurul agitat, confuz şi adesea grosolan care ne împrejmuia. Nu vorbea mult, vorbea în fapt foarte puţin, întotdeauna alegându-şi cuvintele ca un străin ce încearcă să-şi traducă gândurile într-o limbă ce nu-i este familiară. Ca şi gesturile, vorbele păreau mărgele înşirate cu migală, una câte una salbă, atât de rotunde şi atât de delicat lucrate încât ar fi putut sta colier celei mai pretenţioase prinţese. La fiecare silabă buzele i se arcuiau uşor ca aripile păsării în zbor, desenând parcă un sărut abia profilat, ce se desprindea timid pentru a umple aerul dens dimprejur.
S nu părea a avea cunoştinţă despre nimic din ceea ce se petrece în jurul său. Când am dezbrăcat-o prima dată i-am pipăit atent ceafa, milimetru cu milimetru în speranţa că voi găsi un buton, un locaş pentru cheie sau măcar o muchie subţire care să dezvelească capacul spre ceea ce ar fi putut fi mecanismul principal ce-i punea în mişcare gândurile şi trupul. Dar oricât i-am pipăit ceafa cu buricele degetelor şi mai apoi fiecare centimetru de piele cu buzele înfierbântate, n-am descoperit nimic care s-o incrimineze, nimic care ar fi putut fi considerat o cât de mică dovadă în sprijinul gândului dintâi. „Ce bărbaţi îţi plac? Îţi place X?” o întrebam într-o doară încercând să pătrund dincolo de tăcerile-i înflorate cu care se învelea ca un boboc de trandafir ascunzându-şi rostogolirea de gânduri. „Cine-i X?” mă întreba de fiecare dată candid cu acel aer mirat al aterizatului din cer, ca şi cum i se părea absolut firesc să nu cunoască pe niciunul dintre actorii celebri ai momentului cu excepţia lui Brad Pitt despre care îmi spunea chicotind că e „funny”. „Doar tu îmi placi” îmi răspundea de fiecare dată strângându-mă de gât şi umplându-mi obrajii cu săruturi năvalnice precum se umplu copacii cântători cu vrăbiile gureşe.
Nu părea să ştie mai nimic despre oamenii care îi populează dejurîmprejurul şi totuşi ştia atât de multe. Avea propriul set de reguli clare şi nu iesea din ele în nicio condiţie. „Închide ochii şi dormi” îi spuneam când mă trezeam în miez de noapte şi o descopeream cu ochii aplecaţi peste trupul meu ca un cercetător închis în laboratorul său în încercarea disperată de a descifra misterele vietii desfăcând realitatea în frânturi mici, din ce în ce mai mici până când ar fi redus-o la simpli biţi de 0 şi 1. „Nu mi-e somn - răspundea invariabil - ştii doar că nu pot să dorm. Doua trei ore îmi ajung”. „Ai să mori într-o zi. Ai să te stingi ca o lumânare dacă nu te odihneşti”. Şi ea începea să râdă dezvelindu-şi sufletul, atât de sincer şi atât de simplu, ca şi cum fiecare clinchet ar fi fost un cuvânt, iar înşiruirea lor n-ar fi fost altceva decât um mod de a vorbi, de a comunica într-o limbă necunoscută nouă pământenilor.
Prima noastră noapte de dragoste a fost un dezastru. „Ştii cum se face?” am întrebat-o confuz după îndelungi încercări de a ne armoniza trăirile şi de a găsi rotunjimi în rostogolirea dorinţelor noastre. Ea a început dintr-o dată să plângă, aşa cum era, în poziţia aceea incomodă, cu bărbia în piept şi cu trupul chircit ca un fetus grăbindu-se să părăsească prea devreme uterul. Eu am ieşit să fumez o ţigară, iar ea a plâns în tăcere până şi-a isprăvit lacrimile pe care le păstra întotdeauna în cantităţi mici într-un colţ al privirii, ca un fel de mostră din cele ce se oferă când cercetezi parfumurile scumpe înspre a te decide să ceri. De la a două suta treizeci şi şaptea încercare încolo totul a fost perfect, ne ghiceam fiecare gând, fiecare dorinţă. Fiecare mişcare pornea înainte ca gândul să apuce s-o definească, fiecare atingere nu era decât o completare a unui simţ deja sfârtecat de plăcere. Ireal!
Din ce cuvintele noastre fuseseră puţine şi mici, cu timpul deveniseră atât de mărunte şi neînsemnate încât noroc cu săruturile altfel buzele noastre uscate nu s-ar fi dezlipit cu lunile. „Eşti foarte frumoasă” îi spuneam admirându-i trupul gol pe care încerca să-l acopere pudic mai degrabă dezvelindu-l de fiecare dată când ochii mei se prăvăleau peste dânsul ca o ploaie de bolovani într-o trecătoare îngustă. „Vorbeşti prosti” îmi răspundea întotdeauna clipind uşor din gene ca un flutur.
Nu ştiu dacă atingerile ne-au făcut sa schimbăm între noi mai mult decât gânduri şi sentimente, ne-au făcut să schimbăm celule, sau mai mult decât atât, bucăţi întregi din noi înşine, cert este că după un timp mă copiase cu totul şi mă reconstruise într-un loc înalt inaccesibil pământenilor ca pe un fel de hologramă miraculoasă şi ciudată. „De ce te încrunţi? Nu ştii că n-ai voie?!” o auzeam la telefon dojenindu-mă exact în mometul când norii îmi încărcau cu frunze tomnatice cerul crăpat de riduri adânci. Eu închideam degrabă telefonul şi dădeam fuga s-o caut în dormitor sub pat, în baie, în şifonier, să-i devoalez şotiile de copil nebunatic, căci nu puteam accepta cum altfel decât fiindu-mi pe-aproape ar fi putut să-mi descifreze gândurile şi gesturile. Apoi negăsind-o o sunam înapoi „Gata, mă dau bătut ieşi de unde eşti”. „Sunt la Bucureşti în gară, vrei să auzi?!” „Trenul cursă de persoane în direcţia Feteşti, Medgidia, Constanţa se află garat şi va pleca de la linia a doua...”
Multă vreme mi-a fost teamă că am învăţat-o atât de multe despre oameni şi despre metehnele lor încât odată întoarsă acasă nu se va mai putea descurca printre ai ei. Dar ea analiza rece tot ceea ce-i spuneam şi arunca îndărăt mare parte din vorbele spuse cu buzele sau cu atingerea palmelor. Părea că-şi face doar un rezumat care să-i dea doar o vagă idee despre ceea ce întâmplă dacă se va fi întors vreodată, păstrând frumos încopciate şi îndosariate doar trăirile cu adevărat importante. „Doar tu mă interesezi aici pe Pământ şi nimic altceva” îmi spunea chicotind şi ciugulindu-mi până la sânge lobul urechii.
Plecarea ei, într-o noapte oarecare de vară, nu m-a mirat câtuşi de puţin, era aşteptată şi previzilă, ceea ce m-a mirat a fost singurătatea în care m-a lăsat, singuratate devastatoare pe care n-aş fi bănuit-o niciodată, despre care n-aş fi avut nici cel mai mic habar dacă ea nu s-ar oprit într-o zi pe Pământ să mi-o indice cu degetul arătător întins mustrător...

C

(soniei, lui catherine, lui nemo, lui dan, tapirului...; ooo... si bineinteles digodanei cea care a adus... obiectul)

Mă sună C. Vrea să treacă neapărat pe la mine. Scurt! Ciudat, de obicei se întâmplă invers, eu vreau să trec neapărat pe la ea. Tot scurt.
Deschid temător. Îi tremură picioarele. Niciodată n-am văzut-o atât de departe de sine. Trece în viteză pe lângă mine, îşi aruncă geanta pe fotoliu şi se trânteşte pe canapea.
- M-a făcut proastă – ţâşneşte scurt dar rotund, ca o finalizare într-un act îndelung rostogolit şi intenţionat întârziat.
- Puţoiul dracului – vine apoi ca un scuipat pe podeaua de marmură în două nuanţe de grena de la Rex.
Tremură. Geanta prăvălită dincolo pe fotoliu se desface singură, dizgraţios, ca o pereche de picioare obosite arătându-şi toate ascunzişurile. A alunecat uşor spre margine, ca într-un film vechi care se derulează încetinit, cadru cu cadru. S-a agăţat în cusătura tare şi s-a oprit. Pic, poc… întâi pudriera, apoi rujul, creionul, mascara, telefonul, bricheta, un card, o pereche de chei, câteva monezi, pachetul de gumă mototolit. O cartelă de metrou se opreşte chiar în buză ca o limbă de câine ondulându-se între fălcile însetate. Două bancnote făcute sul, ca două amigdale umflate se văd undeva mai în spate.
C îşi desface sandalele, le aruncă şi îşi strânge picioarele sub fund. Şi-a aşezat o mâna pe genunchi. Are unghiile frumoase, lungi, cu manichiura perfectă. Au o culoare aparte, o combinaţie între roşu şi portocaliu, mi-a mai spus o dată cum se numeşte dar am uitat. Mâna îi tremură vizibil. C îşi priveşte degetele ca şi cum ar fi ale unui străin, se încruntă şi încearcă să le oprească tremurul. Mai sus pe braţ o venă dormitând începe să se umfle ca un şarpe răsărind din nisip gata să se repeadă asupra prăzii.
- Căcat.
Mâna i se opreşte din tremurat. Se ridică brusc, apucă geanta de-un braţ şi îşi caută nervoasă ţigările. Mă aplec, ridic bricheta şi i-o întind. Şi-o aprinde singură. Trage adânc.
- Ţară de căcat. Dacă pentru un salariu de mizerie trebuie să scarmene-n mine toţi rahaţii cu tuleie-n barbă, care s-au născut alaltăieri, e vai de mama noastră…
Priveşte afară pe fereastră dar vede undeva departe, dincolo de ceea ce se descoperă privirii. Ochii îi par pironiţi dar centrul pupilei prăvăleşte culoare. Buza de jos îi tremură uşor. Vorbeşte în gând. Deodată se opreşte din alergare. A întâlnit pe cineva, cineva cunoscut a cărui prezenţă îi face mare plăcere.
- Mă car. Definitiv!
Se întoarce şi mă sfredeleşte cu privirea ca şi cum ar fi ultimele ei cuvinte înainte de o inevitabilă şi dureroasă despărţire. Tot trupul i s-a înmuiat, nu mai e încordat. Şi privirea i-a devenit galeşă.
- Mă car la Jim. Dacă vrea să mă ţină şi să ne-o tragem măcar o vreme ok, dacă nu, mă fac chelneriţă. Oricum va fi mai bine ca aici. Ăia măcar sunt civilizaţi.
Trage din nou adânc în piept, apoi suflă uşor, cu buzele ţuguiate, ca şi cum ar încerca să înşire rocoalele de fum pe un fir imaginar.
- Aici ce dracu să fac?!
Nu e nici pe departe convinsă că e gata să facă ceea ce spune. N-ar pleca. O zice la necaz.
- Fă un copil!
Pentru o clipă rămâne blocată, încovoiată, ca şi cum lumea ar cuprinde-o între fălci de creştet şi de tălpi şi ar strivi-o încet ca o menghină uriaşă. Apoi brusc se destinde şi începe să râdă năvalnic dezvelindu-si dinţii albi şi lungi. Fusta scurtă i s-a ridicat pe coapsă şi i-a dezvelit şoldul bronzat sfâşiat de o dungă albă subţire. Mă priveşte ca pe un copil neîndemânatic care încearcă să-şi împartă jucăriile cu cei ai vecinilor pentru un dram de atenţie.
- Cu cine, cu tine?!
- De ce nu?! Ar ieşi frumos… Mmm… nu foarte. Dar suficient de deştept…
Râde din tot sufletul. E teribilă când râde. Nu mai e ea. E un alt om, eliberat de tot înlăuntrul învolburat, ca o floare căreia îi smulgi petală cu petală tot dejurîmprejurul până când rămâne ea însăşi, singură şi perfectă. Perfectă într-o lume în care perfecţiunea nu mai are sens căci are un singur locatar, ea, floarea.
Nu mai râde, doar zâmbeşte. N-are să plece. Are să meargă la alt interviu, apoi la altul şi la altul. Are să-i drăcuie, să-i porcăiască, să-i înjure de toţi sfinţii, dar n-are să plece. Are să-şi scrâşnească maxilarele, are să zâmbească, are să-şi dezvelească dinţii albi strălucitori, coapsa bronzată, sfâşiată de o dungă albă abia perceptibilă, dar nu va abandona...
Iar Jim… Jim va rămâne doar un vis frumos aşa cum a fost mereu…

Despre păsări cu aripile crescute înăuntru

Într-o zi bărbatul ridică ochii şi o zări. O văzuse şi cu o zi înainte, şi cu o zi înaintea zilei dinainte, şi în fiecare din zilele care trecuseră, dar în acea zi avea ceva deosebit. În fiecare zi avea ceva deosebit, mereu altceva. Bărbatul o privi cu atenţie şi descoperi perechea de aripi. Pentru o secundă crezu că este în faţa unui înger, că a murit şi că a ajuns în rai. Şi fu pentru o clipă fericit. Se întrebase mereu dacă există o viaţă de apoi şi cu toate că era sceptic în privinţa existenţei acesteia, se pregătise tot timpul pentru ea. Şi se bucură în sinea sa că efortul său nu fusese în zadar. Apoi, privind mai atent fata, bărbatul observă că uriaşele aripe întinse nu vin de pe spatele său, ci de la pasărea pe care o ţinea pe umeri. Nu remarcase pasărea. Era clar că nu putea fi vorba despre un vis şi bărbatul se întrebă cum de nu zărise pasărea până atunci. “Oare cum or fi lăsat-o să intre cu ea?” – se întrebă el, rămas pironit cu ochii la pasărea fetei şi întinse brusc mâna în direcţia ei cu degetele răsfirate ca şi cum ar fi vrut să ascundă de ochii celorlalţi şi fata şi pasărea. O făcuse instinctiv. Abia în secunda următoare îşi înţelese gestul şi aproape că se ruşină. Aruncă ochii împrejur. Nimeni nu părea mirat că fata intrase cu pasărea, nici măcar nu părea că ar fi observat-o. Bărbatul se ridică şi se apropie. Nu ştia de ce. Era pasărea de vină, era fata…?! Făcu câţiva paşi şi crăpă buzele uşor s-o întrebe ceva. Nu ştia ce. Era pasărea, era fata …?! Deşi se apropiase până la o aruncătură de priviri, fata nu remarcase că bărbatul se oprise în faţa sa şi îşi vedea în continuare netulburată de ale sale. Bărbatul tuşi scurt încercând să-i atragă atenţia. Abia atunci fata îşi ridică ochii şi-l străpunse cu privirea. Era ciudat felul în care îl privea fata. Nu avea o privire ca orişicare, ci îl fixa drept în ochi, iar prin ochi direct în suflet. Îi simţea privirile cum i se furişează printre gene, cum îşi fac loc prin orbite, cum se strecoară îndărăt prin tuburi încolacite şi îi coboară până jos în suflet. Bărbatul ar fi vrut să-şi răsucească privirile, dar îi plăcea felul în care îl privea fata, aşa că mai aşteptă. Nimeni nu-l mai privise aşa vreodată. Aţinti privirea fetei şi brusc închise ochii speriat ca şi cum privirile sale s-ar fi încurcat în privirile ei. Îi deschise din nou, de data aceasta timid, cu multă grijă. Nu, nu visa. Se putea vedea în ochii fetei ca într-o oglindă. Şi ceea ce vedea îl minună peste măsură. Era un cap de bărbat, fără îndoială capul său! Şi doi umeri de bărbat, fără îndoială umerii săi! Şi pe umărul drept o pasăre. Bărbatul încercă să înţeleagă cum ajunsese pasărea pe umărul său, dar nu reuşi. Se simtea depăşit de ceea ce i se întâmplă. “Numai fata este de vină, ea şi pasărea ei. Ce-o să zică acum lumea?” – se întrebă bărbatul. Şi privi îngrijorat în jur. Nimeni nu părea să se sinchisească însă de pasărea de pe umărul său. Bărbatul se mai linişti şi-şi întoarse din nou privirile către fată. Dar fata dispăruse. Rămăsese doar pasărea ei. Fata se pierduse cu totul înapoia privirilor sale împletite. Doar pasărea ei… Şi pasărea lui… Căci pasărea de pe umărul său, atrasă probabil de singurătatea celeilalte coborâse de pe umăr şi îşi întinsese aripile mari în faţa ei, fluturându-le aprig. Apoi începură să danseze acel dans al perechilor pe care păsările mari, cu penaje bogate, îl desfăşoară ca pe un ritual păgân, ca un zbor rostogolit pe pământ. Păsările dansau ca nişte bacante dezlănţuite, neobosite şi bărbatul simţi cum îl cuprinde o dintr-o dată o căldură, o fierbinţeală neaşteptată… Simţea cum se descompune, cum devine un abur, un gând. Jos, lumea părea din ce în ce mai mică. Sus, păsările rostogolindu-se-n zbor, ca şi cum ar fi croşetat cu aripile un spaţiu numai al lor, un timp numai al lor… Fata nu mai exista. Nici bărbatul nu mai exista. Doar pasărea ei şi pasărea lui…

La un pas de eternitate

Bărbatul întinse degetele încercând să-i atingă coapsa. Femeia se feri şi se îndepărtă câţiva paşi lipindu-se cu spatele de perete. Decepţionată privirea bărbatului se prelinse pe podea, se târî lehamite înapoi pentru a se face ghemotoc între picioarele ei precum o limbă arcuită de cameleon ratându-şi prada.
- Hai vinooo... – se jeli bărbatul.
Femeia îl privi cu coada ochiului fără să-l bage în seamă. Era uscăţiv, anost, curat dar cu hainele atârnând pe dânsul ca pe umeraş, lipsit de strălucire ca o caroserie de Dacie ţinută în faţa blocului în plin soare. Şedea pe marginea patului ca un căţel cuminte aşteptând mângâierile stăpânului.
- De ce-aş veni?! – murmură femeia mai mult pentru sine încercând să găsească argumente pentru a umple talerele balanţei când într-o parte când în cealaltă.
- Eşti uluitor de frumoasă. N-am întâlnit în viaţa mea o femeie cu un trup ca al tău.
Dintr-o dată talerul din dreapta se aplecă puternic până aproape să atingă pământul ca şi cum un deget nevăzut s-ar fi agăţat de el, modificând inechitabil şi perfid echilibrul de forţe. Privirile bărbatului începură sa unduie viu prin semiobscuritatea încăperii lunecând ca doi peşti tocmai eliberaţi din strânsoarea minciogului.
- De ce-aş veni?! – repetă femeia de data aceasta cu glas tare. Habar n-am cine eşti, nu ştiu unde sunt şi ce e şi mai grav nu ştiu nici măcar cum am ajuns aici.
- Ce contează cine sunt, ce contează cine eşti?! N-am să te mint nici măcar că te iubesc, dar mă înnebuneşte trupul tău de pasăre-n zbor. Te doresc pur şi simplu. Te doresc aşa cum prora corăbiei doreşte atingerea mării.
Ochii femeii prinseră a clipoci ca flacăra lumânărilor răsucite de vânt. Buzele îi rămaseră însă nedesfăcute ca şi cum ceara privirii s-ar fi scurs peste dânsele pecetluindu-le.
- Îţi pot oferi tot ceea ce îţi doreşti, absolut orice îţi doreşti. Şi mai presus de toate îţi pot oferi eternitatea.
- Eternitatea?! – pufni femeia privindu-l strâmb şi roluindu-şi vârful nasului spre pleoape.
- Orice! Şi de-ai s-accepţi să facem dragoste chiar eternitatea – întări bărbatul scoţând de la spate un buchet uriaş de trandafiri roşii cu văpăi de galben şerpuind înspre cer.
Femeia rămase complet surprinsă. „De unde l-o fi scos” – se miră ea, măturând cu privirea aşternutul. Îl cercetă migălos, de data aceasta cu mare atenţie. Era un bărbat absolut oarecare. Nu avea nimic ieşit din comun. Şi totuşi vorbea ca un mag. Femeia numără trandafirii şi constată surprinsă că erau atâţia cât numărul anilor săi. Talerele balanţei începură a se rostogoli trosnind când într-o parte când în alta ca un ac de busolă vibrând bezmetic la intersectarea bisectoarelor Triunghiului Bermudelor. Ochii bărbatului îi încleştaseră trupul în inele grele de fier aşteptând un „Da” pentru a-l elibera şi-al învălui în adieri de vânt.
- Eternitatea?! – râse femeia. Eşti doar un şarlatan. Recunosc, unul priceput căci ştii să-ţi înfăşori marfa în cuvinte strălucitoare. Dar nimeni nu poate promite eternitatea, fără să pară cel puţin stupid.
- Crezi?! Nu ştii ce înseamnă o noapte fierbinte de dragoste în visele unui bărbat – murmură „şarlatanul” continuând să-i ţintuiască trupul.
Femeia rămase o clipă ca îngheţată apoi zâmbi larg. Era pentru prima dată când zâmbea dezvelind două şiruri de dinţi albi şi simetrici ascunsi sub buzele moi ca boabele de mazăre în teaca de verde. Dintr-o dată casa se lumină ca şi cum cineva ar fi tras într-o parte şi alta draperiile grele de brocart şi o lumină palidă lăptoasă încolăci interiorul. Femeia tresări.
- Hai spune-mi cine eşti!
- Sunt un gând, un gând trecător. Sunt o dorinţă şi atât. Sunt un fruct născut dintr-o sămânţă, zâmbetul tău – îi răspunse bărbatul ridicându-se de pe pat şi apropiindu-se de ea. Îşi strecură unul din braţe pe după mijloc în timp ce cu celălalt îi înfăşură umerii şi îi apropie buzele de ale sale. Femeia îl opri însă în ultimul moment cu un deget.
- Crezi că aş putea face dragoste cu un gând, cu un gând trecător?! - şopti femeia alunecând dintre braţele sale ca un trup feciorelnic din cămaşa de mătase.
- Cel mai fierbinte dintre gândurile ce trec – fu rândul bărbatului să zâmbescă furându-i vorbele dintre buze. Şi capul său se aplecă spre umărul femeii încercând să i-l sărute.
Dar brusc camera începu a se cutremura. Femeia înlemni. Privi uşa. I se părea atât de departe. Preţ de-o secundă îi trecu prin cap toată discuţia avută în ultima jumătate de oră. Începu să-i pară rău că nu a ascultat cuvintele bărbatului. Apoi camera se zgâlţâi din nou aruncând careîncotro lucrurile din casă. Nu era vorba despre cutremur. Camera se rostogolea ca o cutie de lemn aşezată între cocoaşele unei cămile. Femeia se repezi în braţele bărbatului, făcându-se mică la pieptul său.
- Ce se întâmplă?! Spune-mi ce naiba se întâmplă... Unde suntem?! Cine suntem?!
Privirea bărbatului era senină şi liniştită. Nu mai cerşea nimic. Nu mai aştepta nimic.
- E bărbatul. Bărbatul în al cărui vis locuim. S-a trezit. Doar câteva secunde şi vom dispărea. Cu totul. Pentru totdeauna. Şi nimeni nu-şi va mai aminti vreodată de noi.
Femeia îl privi îngrozită, cu ochii mari şi roşii injectaţi de spaimă, cu toată teama şi neputinţa strânse grămadă în pupilele acelea mici. Îl cuprinse cu ambele mâini de gulerele cămăşii şi începu să-l zgâlţâie.
- Glumeşti, nu?! Spui baliverne, nu-i aşa. Mă minţi! Cum să fim doar un gând, cum să trăim într-un vis?!
Apoi dintr-o dată auzi radioul şi mai apoi o fereastră deschizându-se şi ciripit de păsări şi foşnet de frunze...
- Ai fi putut avea clipa ta de eternitate, te-ar fi visat toată viaţa şi-ar fi gemut în somn cu gândul la tine, dar i-ai dat cu piciorul…. – murmură bărbatul în timp ce femeia îl strângea tot mai aprig în braţe. Apoi un potop de gânduri nedeşirate se prăvăli peste dânşii măturându-i pe amândoi ca o ploaie de vară petalele scuturate ale florilor...

„Bună dimineaţa România! E joi treizeci iunie două mii unsprezece. Soarele a răsărit la ora cinci şi patruzeci de minute. Se anunţă o zi extraordinară. La această oră sunt douăzeci şi cinci de grade la Bucureşti, douăzeci şi trei la Brasov, Cluj şi Constanţa, douăzeci la Miercurea Ciuc...”

Tangaj

- Se înclină, se înclină Pământul – strig disperat înspre bărbatul subţire îmbrăcat la patru ace de lângă mine încercând să-l agăţ cu o mână în timp ce cu cealaltă mă prind în ultimul moment de un stâlp ce susţine un semn de circulatie “Oprirea interzisă”. Cu coada ochiului apuc să văd şi cele două etichete lipite pe tabla rotundă, mici ca cele pe care le lipeam pe cărtile frumos învelite în coală albastră în şcoală şi pe care îmi scriam conştiincios numele, prenumele şi materia studiată. “Pierdut caniche alb. Răspunde la numele de Cuchi. Găsitorului recompensă” scria pe primul, în timp ce al doilea suna sec “Meditez matematică clasele I-VIII”. Pământul însă nu are răbdare cu mine. Se înclină puternic în faţă şi un pic stânga întocmai ca un vapor în mijlocul furtunii la limita stabilităţii. Apoi încet încet se redresează, se mai zbate între stânga şi dreapta preţ de câteva tresăriri şi în cele din urmă se potoleşte.
- Vă simtiţi bine domnule?! – mă întreabă o doamnă între două vârste cu părul alb şi ochelari, lăsând jos sacoşele cu d-ale gurii şi aplecându-se înspre mine ca un botanist asupra unei specii rare de ierburi. Arunc ochii de jur împrejur. Nimeni nu ţipă, nimeni nu se agită, eu par a fi singurul marcat de răzvrătirea aceasta a realităţii. Dar toţi au feţele îngrijorate, chiar triste şi buzele livide ca şi cum o mână nevăzută ar fi şters cu o gumă uriaşă zâmbetul de pe buzele tuturor.
Din cârciuma de lângă piaţă iese un bărbat binişor abţiguit. Are părul răvăşit, privirea confuză şi obrazul nebărbierit crăpat în bucăţele mici şi neuniforme ca un puzzle de preagrabnicele riduri. Cu o mână îşi mângâie sprânceana dreaptă din care se prelinge un firicel subţire de sânge. Se apoprie de mine, mă priveşte în ochi şi îmi aruncă cu vehemenţă.
- Ţine dom’le cârma aia bine, ce dracu facem, ne dai cu capu de toţi pereţii?!

nestăpânitele dorinţi

în seara aia ai vrut tu neapărat o pereche de aripi lungi până la stele,
ţi se pusese pata aşa pe nepusă masă
mai ţii minte baby cum mi-am pus balonzaidu şi cizmele
şi am ieşit ca un nebun să-ţi caut ţie aripi
deşi ploua precum în vremea lui noe?!
la nonstop mi-au zis că dacă mai calc vreodată pe acolo îmi rup picioarele
“drogatu dracului” a strigat după mine din uşă cucoana de la casă
care de altfel mă ştia că mai cumpăram de la ea ţigări şi bere la pet
moşul de la chioşcu de ziare a fost mai înţelegător
când m-a văzut îmbibat aşa până la piele
(îmi intrase apa şi-n cizmele alea electroizolante baby)
mi-a zis amical bătându-mă uşor peste umăr
şi invitându-mă înăuntru la o ţigară
“dă-o naibii dom’le, că-s atâtea, nu merită s-o iei razna din cauza lor”
noroc cu şoferul de taxi care mi-a explicat să-l caut pe unu bebe din griviţei
care vinde orice şi ţigări şi extasy şi dividiuri porno şi telefoane mobile
“o vinde şi pe mă-sa dacă-ţi face de trebuinţă” mi-a zis râzând şoferu de taxi
care avea dinţii din faţă mâncaţi de carii şi mi-a lăsat număru lui de telefon
mai tii minte baby, ce pereche minunată de aripi mi-a găsit bebe?!
i-am zis că-mi trebuie chiar în noaptea aia
şi s-a dat peste cap să-mi găsească unele mărimea ta
se prindeau la spate cu o bretea transparentă subţire
ca sutienu ăla sexy din care-ţi ieşeau sânii pe jumătate
io am lăsat din mână patentu, te-am lipit de faianţa rece din bucătărie
şi-am început să-ţi mângâi uşor coapsele dezvelite
dar tu mi-ai zis împingându-mă cu un deget că îngerii nu fac dragoste,
că-s asexuaţi şi n-au impulsuri animalice dezgustătoare
aşa mi-ai zis baby după ce alergasem o noapte întreagă prin ploaie
să-ţi caut ţie aripi lua-le-ar naiba de aripi
şi pe urmă ai început să strâmbi din nas şi să te vaiţi
că miros a naftalină şi-ţi fac greaţă, dar a ce-ai fi vrut să miroasă
a sfinţi?!

Sufletul vecinului D

Sufletul vecinului Dobre a bântuit pe scara II a blocului OD7 ca o fantomă vreme îndelungată. Spun ca o fantomă, pentru că sufletul lui nea Dobre era şi nu era, taman ca umbrele venite din lumea de dincolo, să îmbrace în ţesătură străvezie cu fir poveste interioarele întunecate ale caselor rămase-n paragină la despicătura dintre lumi. Despre subiectul acesta s-a vorbit dintotdeauna în cartier, dar parcă niciodată ca în anii din urmă. Nici nu se mai ştie cine a aprins vâlvătaia mirării, cert e că întâia discuţie serioasă a avut loc într-o seară de mai, când rândunele gălăgioase dădeau în viteză roată blocului smotocind cu cozile lor în formă de furculiţă aerul înmiresmat şi umed întocmai precum bucătarul spaghetele aburind în sos bolognez.
- Ia fugi mă de-acolo. Fugi mă de-acolo, n-auzi, că acuma cobor la tine – s-a auzit un glas bărbătesc de la fereastra deschisă a etajului întâi.
Puştiul a tresărit, a privit iute în direcţia de unde venea glasul, apoi a zâmbit înţelegător şi a continuat să rupă trandafiri cu mâinile goale, abia ferindu-şi pieliţa subţire a degetelor de muşcăturile aprige ale spinilor încovrigaţi ca dinţii de rechin.
N-a apucat să rupă prea mulţi căci dintr-o dată un vălătuc da apă s-a prăvălit peste dânsul înmuindu-l până la piele precum un val de mare corabia fragilă de hârtie.
- Ţi-ajunge drace sau trebuie să cobor să-ţi mai trag şi vreo două scatoalce după ceafă?! – s-a auzit iar glasul bărbătesc, glas care a fost degrabă urmat de capul lui nea Dobre iţit între cercevelele de lemn îmbătrânite de timp şi de soare.
Puştiul n-a mai aşteptat un alt avertisment şi a tulit-o peste gardul viu abia adunându-şi nădragii împrejur, lăsând în urmă şi trandafirii rupţi în grabă şi liniştea-i de pe chip.
- Bine i-a facut! – a decretat Tăsica aranjată şi cochetă ca de obicei, în faţa grupului strâns la intrarea blocului când a sosit de la servici pe la opt jumate, că ce servici o fi având şi Tăsica de ajunge acasă numa noaptea după ce se întunecă, numai Dumnezeu ştie!
- Hai Tăsico, dă-o încolo de treabă, pentru doi trandafiri acolo să-ţi baţi joc de bietul copil. Că şi câine dacă era ai avea mai mult suflet.
- Îi om bun, da-i sufletul hain – a suspinat în barbă tanti Viorica, pe care mulţi o suspectau a-i face zâmbre bărbatului, fără ca cineva să înţeleagă din cuvintele ei dacă îi ţine partea au ba.
- Fugi tu că n-are suflet deloc. I l-au scos doctorii că se înveninase şi se-nverzise, de era gata să-i scurme ca o putreziciune întregul trup. L-a văzut alde bărbat-miu într-o zi când îşi schimba cămeşa colo în grădină. Are o tăietură pe burtă de aici - arătă tanti Frusina pe undeva prin zona splinei - şi pââână aici - indică ea cu un mers şerpuit al arătătorului un punct imaginar undeva sub inimă. Mă jur pe Sfântul Duh, să mi se jupoaie pielea obrajilor de nu-i aşa – şi-a întărit tanti Frusina spusele făcând cu mişcari încete şi largi trei cruci mari peste piept şi bătându-şi apoi cu vârful degetelor obrajii rumeni.
Mulţi s-au îndoit că cercetarea medicală ar fi putut ajunge până acolo încât să detecteze sufletul pustiit şi să-l extirpe ca pe un apendice dezgustător, dar nici puţini nu erau cei ce dădură crezare vorbelor lu tanti Frusina. Discuţia s-a prelungit de altfel mult în noapte fără ca balanţa să încline într-o parte sau alta, până când madam Vasilescu şi-a amintit brusc ţipând ca din gură de şarpe de s-a auzit trei cartiere mai încolo “Valeu, Narcisa Sălbatecă”. Şi întreg auditoriul s-a facut nevăzut instantaneu, mai ceva ca o cohortă de frunze ruginii cu fustele ridicate din faţa vântului zburdalnic.
Rumorile discuţiei au continuat însă să se reverse zile în şir, neînsemnaţi fiind cei care încă mai înclinau să creadă că în trupul uscat şi încrâncenat al lui nea Dobre mai exista vreo rămăşiţă cât de maruntă de suflet.
- Nu se poate dom’le ca dragostea şi tremurul inimii să dispară cu totul, e peste poate – şi-a dat verdictul meşterul Gheonoaie care în tinereţe câştigase un concurs literar judeţean cu poezia “Mândră oştirea, viteji soldaţii” şi care avea un cuvânt greu de spus în colectiv când venea vorba despre metehnele sufletului, deşi dumnealui era meşter de maşini de spălat şi de alte de-alde d-astea de pe la casa omului.
- Da de ce nu se poate musiu Gheonoaie?! – l-a luat repede vecinu de deasupra, un domn sobru cu cioc şi ochelari rotunzi a la Kogălniceanu, tu nu vezi ce înnegurat e mereu, ce-i tună şi-i fulgeră fără zăbavă, cum se încruntă la toata lumea de parcă toţi i-am fi duşmani.
- Hai bre că-i om civilizat! Ce, ţi-a făcut ceva dumitale?! Dacă-i mohorât şi aspru e înainte de toate înăuntru şi pe urmă în afară. Dacă dragostea lui s-a… – a sărit cu gura tanti Marioara fără să mai apuce însă să termine.
- Dragostea nu moare niciodată, se atrofiază! – a grăit shakespearian meşterul Gheonoaie luând vorba din gura lu tanti Marioara şi ridicând ambele braţe cu palmele spre în afară încercând parcă să se apere de cuvintele ce se rostogoleau şi din stânga şi din dreapta, asemeni lui Christos de mânia mulţimii. Dragostea e ca aripile găinilor, chiar de nu mai poate înălţa zborul, se chirceşte împrejurul trupului şi rămâne acolo în aşteptare.
Nici argumentul meşterului Gheonoaie n-a ajutat prea mult căci puţine erau semnele care să arate că dincolo de chipul încremenit şi sumbru ar fi putut exista un licăr cât de mic de bucurie şi mulţumire. Faptul că nu era însurat, că nu avea copii şi că trăia singur ca un sihastru erau alte argumente care atârnau greu în balanţă pe talerul dezumanizării. Nimeni nu ştia dacă a fost vreodată căsătorit dar Lilica poştăriţa le confirmase că pe buletinul strecurat prin crăpătura uşii în ziua de pensie scria limpede ca lumina zilei “necăsătorit”, asta deşi umbla vorba, nimeni nu ştie de cine iscodită şi de unde răsărită, că undeva pe bufetul din bucătărie exista o fotografie îngălbenita de vreme care înfăţişa un bărbat, o femeie şi un copil, toţi trei zâmbitori şi frumoşi. Şi poate chiar şi mai greu atârna în balanţă ţipătul acela ascuţit ca de fiară, atât de ascuţit încât ar fi putut străpunge orice inimă dezvelită, pe care îl scoatea de fiecare dată când pe şosea se auzea scrâşnet năprasnic de roţi. “Aiiii…” ţipa bărbatul lung şi îşi acoperea ochii cu dosul braţelor ca şi cum ar fi încercat să se apere de schijele împrăştiate de jur împrejur în urma unei ipotetice dar inevitabile ciocniri.
- Toată dragostea lui s-a scurs din trup taman în călcâi – a venit într-o zi cu ideea aia mică a lu Doroftei de-avea zece pe linie la şcoală şi-i scosese din minţi pe profesori cu judecata ei de om mare şi cu încrengăturile pe care le făcea între lucruri aparent fără atingere, de-i ieşeau paseri albe cu aripe largi din două oase uscate de găină, câteva fire de paie şi mult, mult puf de păpădie. La fel ca la Achilles, acolo-i adunată toată slăbiciunea lui – le-a povestit ea într-o seară babelor adunate să clevetească pe băncuţa din faţa scării blocului.
- Da de unde ştii tu mătăluţă drăguţo că-i strânsă toată în călcâi, ba eu uite zic că nu-i deloc – s-a potrivit o babă ochioasă să-i cate pricină.
- Păi n-ai văzut şi dumneata mamaie cum schioapătă cu dreptu?! Cu teamă, de parcă la fiecare pas i-ar fi de grijă să n-o strivească sub călcâi – i-a făcut ştrengăreşte cu ochiul micuţa domnişoară cu gândul la metafora lui Nechita.
Babele s-au uitat una la alta şi i-au dat dreptate fetei, căci era evident pentru toată lumea cum la fiecare călcătură pe stângul nea Dobre se oprea gândindu-se parcă de-ar putea încerca şi pentru altă variantă decât să-şi lase trupul pe dreptul, şi cum nu găsea niciodată dădea drumul piciorului uşor lunecându-l, ca şi cum ar fi mângâiat cu talpa-i obrazul pământului.
Ăi mari însă n-au vrut să accepte nici în ruptul capului explicaţia Larisei, mai toţi fiind de acord că târşâitul piciorului nu se datora nicidecum dragostei adunate ghemotoc în călcâi ca un boţ de vată pentru pantoful un număr prea mare, ci mai degrabă unui defect din naştere sau unui accident suferit peste ani pe care îl ascundea cu sfinţenie.
- L-o născut mumă-sa pe piatră seacă cu dinţii strânşi şi cu unghiile înfipte în carne, asta e – a ieşit în faţă coana Leopoldina care fusese moaşă în tinereţe şi nu-i erau multe secrete întru zămislirea pruncilor. Da, da, aşa să ştiţi de la mine, pruncul ăsta n-a fost născut pe pat moale cu aşternuturi albe ci în miez de munte, pe piatră aspră. Aţi văzut cum i se încreţesc buzele, mai ales a de sus, de stă aşa ca o armonică sub nasul ăla borcănat. Şi fruntea la fel, şade încreţită de zici că-i hârtie uitată-n ploaie şi netezită în grabă cu dosu palmei.
Acuma cu nasu borcănat n-avea dreptate coana Leopoldina, că nasul lui nea Dobre era unul cât se poate de normal, dar cu buzele şi cu fruntea le zisese bine, căci nu numai ele ci întreg trupul parcă stătea ghemuit în el însuşi, comprimat ca un arc sub o greutate nedezvelită ochiului de rând.
Clevetirile au continuat să se răsfire zile şi nopţi de-a rândul ca o clipoceală domoală a firelor de apă desprinse din tigva pământului, dar ele au fost curmate brusc într-o joi pe la şapte. Era o seară de toamnă târzie. Nea Dobre îşi făcea de lucru pe bucata lui de grădină din spatele blocului împrejmuită cu bucăţi de sârmă şi fiare jumulite numai el ştie de unde, când dintr-o dată, pooooc… s-a auzit bubuind în scara blocului. Nea Dobre a lăsat din mână sapa, a intrat tiptil în scara blocului taman la ţanc cât să prindă duşmanul asupra faptului
- Tâlharule, te-am prins.
- N-am vrut domnule, n-am vrut – s-a bâlbâit micul tâlhar.
- Ce n-ai vrut mă tâlharule, ce n-ai vrut?! - şi jap o palmă grea ateriză peste ceafa incumbentului.
Abia atunci copilul a întors spre el o faţă cu ochi blajini şi plansi şi nea Dobre a încremenit. Parcă dintr-o dată toată viaţa s-a scurs dintr-ânsul ca sângele din trupul de miel agăţat de picioarele dinapoi. Buzele bărbatului au început să tremure iar ochii au prins a se umezi. Omul a înghiţit de câteva ori înnecându-se şi abia respirând, pentru a izbucni în cele din urmă în lacrimi.
- Mă iartă copile, mă iartă… - a bâiguit bărbatul încercând să atingă cu palma obrazul băiatului, dar retrăgând-o de fiecare dată ca şi cum mâna întinsă i-ar fi fost cuprinsă de fiecare dată de vâlvâtaile iadului. Mă iartă copile… - a continuat să murmure el încercând să-şi ferească privirea de ochii băiatului. Mă iartă copile…
Şi bărbatul încrâncenat şi aspru a început a plânge în hohote, cu lacrimile vălurind pe obraji, icnind şi gâfâind de-ai fi zis că bucăţi de trup dinlăuntru se rup dintr-ânsul şi fărâmate în boabe mărunte îi ies prin orbite şi prin buze… A străbătut în grabă holul blocului, apoi s-a ascuns în grădina de spate, cu braţul rezemat de ghena de gunoi continuând să plângă zbucuimat cu icnete grave şi cu trupul cutremurându-se de-ai fi zis că-i gata să se destrame. Ascuns e un fel a spune, căci în câteva minute ochii curioşi ai locatarilor au umplut ferestrele blocului, iar sub ei buzele au rămas încremenite.
- Iartă-mă copile… Şi tu Anico iertaţi-mă… Mă mai puteţi ierta?! - suspină bătrânul căzut în genunchi şi cerând îndurare cuiva ce nu se putea afla altundeva decât în ceruri…