sâmbătă, 11 septembrie 2010

cufundare

încrâncenări răsucite, ziduri băltite, sobolani scormonind prin miresme stătute; locul ăsta n-are fereşti, e ca o pivniţă aşezată pe sol ce se afundă încet-încet în pământ; în pământ e mai rău, e întuneric şi umed mereu; nu-i ca aici un labirint în care te învârţi încurcat, acolo după fiecare colţ uşile au fost zidite; aici măcar pâlpâie un bec; are un fasung negru acoperit cu o vopsea de pereţi albă uscată, scursă neuniform, care e legat cu mâna de două fire ce spânzură din tavan în două semicercuri egale ca un laţ; majoritatea colţurilor rămân neluminate, nici nu ştii unde încep şi unde se termină; se aude apa cum picură; undeva e spartă o conductă şi apa picură ritmic într-un căuş; enervant; sau poate e apa de ploaie alunecând pe acoperiş, printr-o gaură iţită în tavan, prelingându-se pe pereţi şi sfârşind în cele din urmă în podea, ca-ntr-o baltă de sânge; e acelaşi drum pe care sufletele dezghiocate urcă în şir indian furişându-se înapoi înspre cer; fără fereşti aici nu ştii când plouă sau când e cer senin; ca un metronom se scutură picurii: pic,. pic, pic… parcă ar fi luminile de avarie de pe podeaua avionului înecat în fum către ieşirile de urgenţă; sau e ceasul de mână al călăului?! fără o lanternă sau măcar un chibrit nu te poţi avânta niciunde; depărtările vin din ce în ce mai întunecoase şi dejurîmprejurul nu mai poate fi decat pipăit; celelalte simţuri nu te mai ajută; cei mai mulţi dintre cei ce se descurcă în situaţiile astea au un simţ suplimentar, capacitatea de a le anihila pe toate celelalte; atunci nu mai simt nici mirosul respingător, nu mai simt nici nelumina, nici gustul acru obraznic care îţi umflă obrajii, nici clipocitul de apă sau fâşâitul continuu ca un tropot de şoareci; nu mai ştii pe unde să calci; nimic nu mai e solid sub picior, iar piciorul poate fi orice: antebraţ, palmă, talpă sau frunte; undeva departe, dincolo de ziduri, vuietul oraşului se aude înfundat; şi mai departe se aud şezând pe vine câmpii verzi cu margarete la butoniere şi cununi de nori pufoşi…

13 comentarii:

Cleo spunea...

Poate fi considerata ploaia, simpla ploaie daca nu vine direct din nori? Mai conteaza sursa cand picurii de apa ne intra-n oase, ne enerveaza?
"aici măcar pâlpâie un bec;"-iluzia normalitatii.

Cred ca mai degraba e descris un sistem de avarie, care a determinat adaptarea prin nesimtire, concentrarea efortului pentru supravietuire.(piramida lui Maslow in forma primitiva :)) )
Concluzie: daca te nesimtesti, supravietuiesti; daca te incanta lumina firava a becului, te pacalesti. La suprafata! ...deci

mosu spunea...

:)) sophie, ne-am mai intalnit pe undeva?! mmm… tare imi pare ca ma cunosti

Cleo spunea...

atunci stii ce am simtit cand am citit Nesting...m-am trezit cu o "oglinda" in fata (fara preaviz) si am vazut in ea "batranetea" mea, copilaria, tineretea, iubirile implinite si neimplinite, razboaiele purtate si ranile cicatrizate sau sangerande...oboseala, pfff . Nu stii tu de cate ori am recitit ce-ai scris acolo.

mosu spunea...

stiu, am retinut ce mi-ai spus atunci; si raman la parerea ca povestea aceea a fost zugravita in culori mult prea cenusii; nu vreau sa cred ca firul vietii tale a serpuit prin vremi atat de mohorate…

cristina spunea...

eu vad raiul si iadul in cufundarile astea...

mosu spunea...

:) tu esti o optimista cristino; incurabila
esti cel mai optimist dintre prietenii mei virtuali
ba chiar dintre toti prietenii mei

nemo spunea...

dar daca nu ai stii cum e acolo..nu ai mai avea termenul de comparatie. ca ultima fraza , - dupa ce renunti la cizma plina de noroi greu sa poti calca mai departe-, te scoate cu gandul intr-o campie verde , cu margarete si nori pufosi.....

mie asta imi ramane in gand.

mosu spunea...

mmm…. pestisorule auriu, stii ce cred?! cred ca pivnita asta terestra nu e decat o capcana a propriului inlauntru; zidurile (baltite ;) ) nici macar nu exista, ele sunt ca o cortina doar pentru a separa un gand de altul; nici apa picurand in stropi de metal topit, nici lumina palpainda, nici mirosul statut, nimic nu exista in realitate; e doar o holograma e realitatii, nu a celei pipaite cu cele cinci simturi, ci a celei simtite cu….. sufletul
nimic nu exista, exista doar temeririle noastre, durerile, incrancenarile, supararile, dejurimprejurul sumbru ce ne incercuie uneori ca un zid de suliti…
exista bucuriile nostre, zambetele, multumirile… caci verdele si albul si albatrul sunt mereu acolo; dincolo……; le separa doar o cortina subtire ca un gand trecator…..

nemo spunea...

cam asa ma gandeam. dar cateodata e greu sa faci pasul afara din ganduri. ca in visele urate, in care muntele se pravale peste tine si esti ca si paralizat.

valeria spunea...

puritatile si candorile care incep sa moara...Nu le lasa...

impricinatul de corn spunea...

unde te duci? cum scapi de acolo? vrei sa mai iesi? e mai bine acolo?

mosu spunea...

@valeria
nu le lasam valeria, nu le lasam… cat ne-o tine condeiu si gandul rotund om trage de ele sa le pastram drepte si vii…

mosu spunea...

@impricinatul
aistea-s capcanele sufletului impricinatule; sa nu spui ca nu te prinsesi niciodata in ele; nu se moare din asta, da nici bine nu-i; la iesit tine doar de targuirea cu tine insuti si de simturile cele cinci; cu cat is mai tocite, cu atat e mai usor; iar iesirea nu se face niciodata nici spre stanga si nici spre dreapta ci drept in sus, asa cam ca baronul munchausen care iesea din haurile fara fund tragandu-se de par…