vineri, 30 iulie 2010

Desfătare

Femeia rămase încremenită. Nici nu mai respira. Era toată numai dorinţă, numai poftă. Simţurile o luaseră razna, îi părăsiseră trupul şi într-o mişcare browniană supersonică şi haotică se izbeau cu viteză de pereţi, tăiau în diagonală încăperea pentru a se izbi din nou de un altul, apoi de un altul într-o încercare disperată de a-şi elibera preaplinul de energie. Dar fără izbândă. Ridică ochii spre el apoi îi coborî din nou spre boţul acela de carne roză, parcă vie şi nerăbdătoare. Încercă să ridice o mână să o apuce dar pe măsură ce mâna se înălţa îşi dădu seama că îi tremură prea tare şi el i-ar fi descoperit emoţiile. Îşi apropie buzele, o adulmecă preţ de câteva secunde cu nările despicate, apoi o atinse cu vârful limbii într-un gest obraznic, uşor pervers. Simţi fiorii plăcerii învăluindu-i buzele şi măcinându-le uşor, tremurând apoi ca un tropot de fluturi pe limbă şi alunecând în cele din urmă în stomac pentru a se prăbuşi într-o explozie de încântare. Zâmbi. Şi el zâmbea.
Nu era prima dată când o făceau în acest fel. O mai făcuseră şi alte dăţi, dar de cele mai multe ori în intimitateta căminului conjugal, seara când el sosea întotdeauna îndrăgostit şi înflăcarat de la servici, sau în weekend, la orele amiezei sau la înserat, uneori în sufragerie, alteori în bucătărie sau în grădină şi foarte, foarte rar în dormitor. Ea avea grijă ca de fiecare dată totul să fie perfect. Paharele înalte de şampanie, lumânările, muzica, petalele de trandafir…
Acum cu atâta lume în jur se simţea stânjenită şi deşi mai multe perechi de ochi iscodeau dejurîmprejurul ştia că locul pe care îl aleseseră le putea asigura discreţia, era absolut perfect.
A fost iniţiativa ei, iar el nu s-a opus niciodată. Căci îi plăcea, tare mult îi plăcea. Simţea de fiecare dată cum explodează de plăcere, cum simţurile îi înfioară carnea ce stă să crape prin pielea subţire. Cel mai mult îl bucura plăcerea din ochii ei, focul acela de artificii, explozia de încântare şi gestul senzual de la sfârşit când el îi culegea cu vârful limbii urmele dezmăţului de pe buze.
Fusese extrem de reţinută, de cumpătată în tinereţe. Nici un fel de excese, de nebunii. Voise să se păstreze pentru el. Cât mai curată, cât mai naturală, cât mai proaspătă. Şi era mulţumită. Dar acum era căsătorită şi putea să dea frâu liber desfrâului.
O privi din nou. Întinse mâna dar fără s-o atingă. Îi era teama să muşte. Simti cum gura i se umple de sevă, cum tot trupul i se umezeşte, cum milioane de gărgărite încep să îi alerge nebuneşte prin vene. Le simţea în stomac, în creier, în vârful firelor de păr, în unghiile de la picioare. Nu înţelegea ce se petrece cu ea. Nu i se mai întâmplase niciodată să se piardă într-un asemenea hal. Să tremure de plăcere, de dorinţă, să nu-şi poată stăpâni trupul. Îşi răsuci din nou capul şi îl privi în ochi. El o învălui într-o privire drăgăstoasă şi arătând cu ochii spre bucata de carne din faţa sa îi făcu semn să se înfrupte.
Ea îşi făcu curaj. Trase aer în piept, apucă cu o mână furculiţa şi cu cealaltă cuţitul şi după ce despică bucata de friptură în două îşi decupă o bucăţică mică, rotundă, cam cât o monedă. O aşeză în mijlocul gurii şi continuă să o alinte cu limba şi s-o strivească de pereţi pentru a-i descuama aromele.
- Cred că trebuia s-o ceri mai bine făcută. Ia uite, mai că nu curge sângele din ea. Parcă ai fi un vampir – începu bărbatul să râdă de plăcerea cu care tânăra sa soţie înfuleca. Ieşirile acestea la restaurant erau într-adevar o nebunie, o smulgere din realitatea vâscoasă şi cenuşie, o evadare în desfătare şi în uitare de sine. Iar micul separeu pe care îl descoperiseră era absolut încântător.

vineri, 23 iulie 2010

Bătrâna

Mergeam pe stradă pierdut, aşa cum merg deseori dacă nu am o ţintă precisă sau un ţel de atins. Îmi vâjâiau prin cap o mie de gânduri. Ce o mie… o sută de mii, un milion, ca fluturii aceia din pădurea amazoniană care atunci când se aşează pe copaci îi acoperă cu totul. Nu mai vezi nici copacii, nici iarba, nici arbuştii, nimic. Doar petece de cer se mai văd. Şi fluturii. Milioane de fluturi.
Deodată simt că mă trage cineva de mânecă. Mă răsucesc brusc. Nimeni! Absolut nimeni, strada e pustie. E o stradă îngustă cu case vechi şi dărăpănate, cu trotuare mâncate de vreme, cu pavajul din piatră cubică rânjind ştirb de sub marginea roasă a bordurii. Nu ştiu ce caut aici. Aşa m-au dus paşii. Ei trebuie să ştie. Coroanele bogate ale bătrânilor castani acopera strada ca nişte umbrele date din mână în mână de domni gentili şi sobri, uşor aduşi de spate, cu gulere scrobite, manşete albe şi pantofi negri de lac. Chiar lângă mine o casă îmbătrânită devreme dar păstrând urmele eleganţei de altă dată oftează prelung. Are un gard de fier forjat cu baza de cărămidă tencuită prin care scot capul respirând greu crinii sălbateci scăpaţi din înghesuiala înlăuntrului.
Ating poarta. E descuiată. O împing uşor ca din întâmplare. Se deschide. Intru ca şi cum ar fi un loc cunoscut. Nu ştiu de ce îmi pare aşa. Îmi fac loc printre frunzele lungi şi ascuţite ca săbiile până spre casă. Curtea e mare dar verdele rostogolit furios o face mică şi rotundă ca un balon de săpun gata să crape. O iederă hulpavă a înghiţit aproape toată casa. A împresurat-o cu braţele-i lungi ca de caracatiţă şi o înghite usor, pe-ndelete, aşa cum şarpele boa înghite pe de-a-ntregul ciuta. Zidurile vechi se scutură de zile şi din pielea crăpată curg atingeri prăfoase, albe, încet, din cută în cută, din amintire în amintire, până în pămănt. Un ochi deschis în afara şi altul înlăuntru veghează la ziua de măine ca şi cum printre buruienile înalte şi hrăpăreţe ar mai putea călca vreodată piciorul prinţesei. O terasă ascunsă privirilor clipeşte enigmatic răsuncindu-se pe coloane spiralate până la arcadele mai mult bănuite sub iedera curgătoare ca nişte sprâncene stufoase.
Eii… cineva mişcă acolo. Un cap mic de femeie răzbate prin amestecul de lumini şi de umbre. E o femeie în vârstă. Poartă o rochie neagră cu inserări argintii ca stelele cerului şi pe uneri un şal croşetat. Are părul cărunt şi lung, lung până în pământ, faţa tivită în încrustări pământii, ochii pierduţi înapoia privirii ca două luminiţe palide în capătul grotei. M-a văzut. Dau să mă întorc. Nici nu ştiu ce să fac mai degrabă, să-mi cer scuze că am dat buzna sau să o şterg mişeleşte. Nu fac nici una, nici alta. O privesc doar. E o femeie tare ciudată. Corpul, capul, pielea, părul… toate sunt ale unui om în care timpul a săpat nemilos. Dar zâmbetul nu, zâmbetul este al unei femei tinere. Zâmbetul şi viermuiala aceea strălucitoare din privire.
- Intră – îmi spune sec, ca şi cum întâlnirea noastră ar fi fost demult plănuită şi aş fi fost aşteptat.
- Eu am vrut doar săăă… eu n-am intrat decât ca săăă… - bat eu în retragere, bâiguind anemic, căci îmi pare că lucrurile au mers prea departe.
- Ştiu de ce ai intrat – îmi răspunde candid femeia şi îmi zâmbeşte din nou.
Cum o ştii ea de ce am venit când eu însumi nu ştiu, nu înţeleg! Şi recunosc că zâmbetul acesta mă stânjeneşte. Îmi pare atât de nelalocului zâmbetul ştrengăresc peste chipul îmbătrânit. Mă priveşte de sus şi vede că ezit. Îmi face semn cu mâna să poftesc.
Doar curburile treptelor îmi spun unde ar mai putea fi uşa, nimic altceva. E acoperită aproape în întregime de iederă, treptele sunt învelite în muşchi şi frunze lungi se apleacă din stânga şi din dreapta ca halebardele temnicerilor ascunzând-o vederii. Nu există sonerie. Nici nu mă aşteptam, recunosc. Un inel de fier prins într-o scoaba rotunda ca o nucă, mâncată pe trei sferturi de rugină, îi ţine locul. Ridic inelul apoi îl las să cadă greu peste uşa masivă din lemn de câteva ori. Zgomotul e surd şi înfundat ca şi cum îndărătul uşii, sunetul ar călători prin ani înapoi, ar căuta urechea potrivită, i-ar şopti vorba ce-o are de şoptit şi s-ar întoarce agale îndărăt către bătătorul în uşi. Fix la a cincea bătaie uşa se crapă uşor. În crăpătura îşi face loc un cap de bătrân. E simpatic. Are faţa mică şi rotundă terminată cu o bărbie scuţită, părul alb răzleţit de-o parte şi alta în două claie înfoiate, ochelari rotunzi şi o privire vioaie ca de vulpiţă.
- Dumneataaa… - mormăie el prin uşa întredeschisă scoţând afară doar vărful nasului.
Nu ştiu ce să-i spun. Ce caut, ce vreau... Îmi stă pe limbă să-i spun că m-a poftit bătrâna. Dar nici măcar nu ştiu cine este. O fi soţia? O fi maică-sa?
- Dumnataaaa… trebuie să vii din partea lui Horovitz – decretează el după ce mă măsoară din priviri preţ de vre-un minut şi fără să aştepte vreo confirmare îmi deschide larg uşa tocmai când eu mă pregăteam să-i spun că nu vin din partea nimănui, eventual doar a femeii din balcon..
Bătrânelul închide uşa în urmă, apoi o apucă înainte cu paşi repezi, se înfige în mijlocul sufrageriei şi în timp ce o mână se propteşte rapid în şold, cealaltă dă un ocol camerei ca o farfurie zburătoare pe deasupra măsuţei de acaju, a fotoliului de piele, a biroului sculptat, a mesei de şah, a veselor chinezeşti, a veiozei din sticlă pictată, a statuii de bronz şi aterizează în cele din urmă pe celălalt şold.
- Asta e!
Privesc de jur împrejur. E o casă veche. Veche tare. Îmbibată în timp. Lemnul ferestrelor e mâncat şi ploaia pătrunde cu siguranţă în casă printre cercevelele putrede atunci când e furtună. Vopseaua pereţilor e scorojită, tavanul s-a curbat în câteva locuri dar rezistă eroic. După praful asşzat peste tot şi pânzele de păianjen întinse în fiece unghi deschis de muchiile drepte ale pereţilor nu s-ar zice că cineva se preocupă cu dereticatul. Altfel lucrurile care există în cameră par încremenite aşa cum au fost acum o sută de ani. Ceainicul, gramofonul, ochelarii, cărţile, draperiile groase…
- Solidă – dă din cap bătrânelul cu figură de vulpiţă văzându-mă cât de atent studiez casa.
Oare crede că sunt un cumpărător?! Vrea să mi-o vândă?
La parter mai e un veceu de serviciu şi o bucătărie amenajată ulterior construcţiei casei.
- Sus mai sunt două dormitoare şi baia. Aaaa… şi bineînţeles logia. Aţi văzut logia? E o frumuseţe – îmi explică omul vioi şi începe a urca scările de lemn spre etaj sprinten ca un june prim.
- Nu, nuuu… N-aş vrea s-o deranjăm pe soţie – încerc eu timid un recul. Nu ştiu de ce, dar femeia de la balcon îmi induce stări contradictorii. Pe de o parte aş vrea să o văd, să o studiez, să o ating, pe de altă parte amestecul acela de tânăr şi bătrân mă nelinişteşte, mă înfioară. Cel mai mult mi-ar plăcea să o pot privi singur, în linişte, fără ca cineva să-mi stea în preajmă şi să-mi studieze mişcările.
- Ce soţie domnule?! Soţia mea a murit demult. De necaz şi de inimă rea domnule. Şi nici eu n-o duc prea bine – şopteste bătrănelul călcând apăsat.
- Îmi pare rău. Când am intrat văzusem femeia din logie şi am crezut că….
Bătrânul se opreşte brusc, se întoarce spre mine şi împreunându-si sprâncenele a încruntare ca două pahare ce se înclină unul spre celălalt amestecându-şi lichidele, îmi spune răstit:
- Ce femeie domnule? Dumneata ai băut?
Apoi îşi reia drumul şi-mi deschide uşile dormitoarelor şi în cele din urmă pe cea spre vestita logie. Nu numai că nu este nimeni dar urmele paşilor noştri rămăn întipărite în praful din podea. La fel şi capetele noastre în ţesătura fină a păienjenişului. Dacă într-adevăr a fost acolo ar fi trebuit să zboare. Sau să fi fost doar un duh. Căci nu e nici o urmă niciunde
Logia e cu adevărat superbă. Spaţiu mare, o privelişte frumoasă spre stradă, iedera atârnând ca perdelele de tul în bătaia văntului, arcadele, coloanele…
- Şi priveliştea e superbă – îmi explică bătrânul parcă ghicindu-mi gândurile. Se vede hăt departe până spre mahalaua calicilor – îmi arată el punând o mână streaşină la ochi, în timp ce cealaltă încercând să străbată depărtările se propteşte drept in peretele de beton al blocului de pe partea cealaltă a străzii. Privirea lui goală îmi arată că nu vede la mai mult de zece metri în faţă.
- Şi prăvălia lu Barbu şi-a lui Tănase…
Cred că am văzut destul. Coborâm. Cu coada ochiului iscodesc încercând să dau de urma bătrânei. Nici vorbă.
- Ei?! mă întreabă bătrănul proţăpit în mijlocul sufrageriei ca un mic Napoleon, cu o mână în şold, un picior uşor aruncat înainte, bărbia ridicată şi trupul dat un pic pe spate într-un gest de superioritate evidentă.
- Foarte frumoasă casă aveţi domnule – băigui încurcat.
Bătrânul mă măsoară iar din priviri.
- Nu te-a trimis Horovitz, nu-i aşa?! – mă iscodeşte el şi mă face să mă simt teribil de jenat că am fost desconspirat.
- Ştiţi, ammm….. mă pregătesc eu să-i explic c-am intrat doar la invitaţia femeii ce m-a întâmpinat la sosire.
Dar nu mă lasă să termin şi completează mormăind în barbă.
- Da, da. Nu putea să te trimită Horovitz. Horovitz cred c-a murit prin cincizecişidoi… Sau… în treişopt…?!
Aerul răcoros de primăvară îmi face bine. Privesc înapoi spre clădire. Reuşesc să mă detaşez de toată povestea şi o privesc cu alţi ochi acum. Dacă n-aş fi văzut-o pe femeie şi n-aş fi stat de vorbă cu bătrânul aş fi putut jura că este o casă părăsită.
Închid poarta în urma-mi şi ea scânceşte jalnic ca un câine care-şi plânge stăpânul la mormânt. Sunetul mi se înfige în creier ca un ac înroşit. Mă depărtez pe vârfuri ca şi cu mi-ar fi teamă să nu fiu zărit de cineva, de vreun vecin, de vreun simplu trecător. O ultimă privire înapoi. De sus, din logie, dintre pletele lungi ale iederei o bătrână cu părul lung şi cărunt şi rochie neagră cu steluţe argintii mă priveşte trist. Îmi aruncă ceea ce îmi pare a fi un zâmbet icnit, apoi îşi flutură degetele ca pe-o batistă într-un amar “la revedere”….

miercuri, 21 iulie 2010

Problemă


Se dau următoarele:
a) o piaţă agroalimentară din Constanţa
b) o doamnă în negru care vinde muşamale la metru şi “pui zburaţi”
Date suplimentare: muşamalele sunt acolo, pe un stelaj metalic. Puii nu-s!
Se cere să se afle:
a) unde-s puii
b) cât e kilu
Observaţie: răspunsul “zburaţi” nu se ia în considerare pentru că este prea evident. Dacă totuşi nu există alt răspuns valid se cere să se clarifice:
a) dacă sunt zburaţi cum îi mai recuperează doamna ca să-i vândă?!
b) nu-i mai uşor pentru client să-i culeagă fiecare de pe unde-i prinde?!
c) zburaţi, zburaţi, da nu ereau pe nicăierea, or fi şi zburaţi şi invizibili?! sau dai banu şi-ţi dă adresa unde-i găseşti?!

Oricine poate oferi un indiciu pentru rezolvarea problemei este binevenit!

Update:
aha, m-am mai gândit şi am ajuns la concluzia că “zburaţi” ar putea însemna că-s alergaţi prin curte, adicătelea encontre la ăia de stau în cutiile de chibrituri, cam ca la porcii de-i aleargă prin bătătură ca să le pună sângele în mişcare înainte să le ia gâtul ….

luni, 19 iulie 2010

Zece întrebări fără pizmă pe marginea unui răspuns dat

Ana are mere!

Cum de are Ana mere?
De ce Ana are mere şi Ioana n-are mere?
De unde are Ana mere?
Are Ana multe mere?
De când are Ana mere?
La ce-i trebui Anei mere?
Mai face Ana rost de mere?
Unde ţine Ana mere?
Are Ana mere bune?
Cu cine împarte Ana mere?

miercuri, 14 iulie 2010

Memorie vs. glagorie

Mai adineauri am intrat intr-un mic schimb de pareri cu puck si cu V pe marginea unui pasaj din Ernu “Ultimii eretici ai Imperiului”. In timp ce Puck si V ii tin partea lui Ernu cum ca noi oamenii moderni nu ne mai folosim memoria, eu cred ca dimpotriva ne suprasolicitam memoria dar cu lucruri in mare majoritate inutile sau care nu aduc plusvaloare, in schimb nu ne mai folosim aproape deloc glagoria. Si aici e buba.
Ca sa va exemplific va prezint mai jos un exemplu de supraaglomerare a memoriei si uscare a glagoriei. E un caz tipic luat la intamplare din multele posibile.

“Offf… cate am de facut. Si pe toate trebuie sa le tin minte numai eu. Intai sa vorbesc cu profesoara de pian sa reprogramam sedinta din weekend a lu asta micu ca suntem la mare. Sa-l sun pe Mark sa vad daca este astazi la sala, ca n-am mai trecut pe acolo de-o saptamana si m-o fi si uitat saracu. Sa vorbesc cu Ilie sa ne aduca si noua niste caise ca lumea si niste visine de la ei de la tara ca la Carrefour sunt numa d-alea de plastic si in piata eu nu ma duc draga ca e o imputiciuneee. Pe urma sa trec pe la service sa vedem daca a venit piesa aia, jibloru sau cum i-o zice, ca n-o merg toata viata cu taxiu. S-o sun pe urma si pe doctorita ca vitaminele alea pe care mi le-a recomandat ea n-au nici un efect, ce naiba sa-mi dea unele ca lumea sa ma energizeze un pic sa nu ma mai simt ca o carpa. Si sa-i las un semn si manichiuristei din mers ca trec luni pe la ea, ca parca luni e dupa-masa.
Pe urma trebuie sa vorbesc cu Malvina sa nu-si faca program maine seara ca vreau sa dam o tura prin oras c-am vazut niste perlute micute si dragute la astia la You&Me si o jachetica frumoasa de toamna la Dada si trebuie sa-mi caut si niste pantofiori care sa se asorteze cu fusta aia noua pe care mi-am luat-o sa se asorteze cu gentuta aia primita cadou de la Tuta c-auzise ea ca mi-a adus iepuras cureaua aia din piele de zebra. Si daca tot suntem acolo sa mai trecem si pe la Cellini sa aruncam un ochi la auretu lor c-am vazut c-au bagat niste cercelusi delicati lucratura italiana finuta rau cu bratara la fel.
Si sa nu care cumva sa uit sa vorbesc cu Luiza sa faca rost de seria a treia din Twilight, Eclipsa, c-am auzit ca e cea mai tare si frumuselu ala de Pattinson e o dulceata.
Vai si sa sa-l sun pe Mihai cu uindousu asta ca m-a innebunit de cap. Hai ca-l sun acuma ce s-o mai lungesc, ca am atatea pe cap. Alo Mihaita, ce faci tu?! Cand mai treci pe la mine mai bem o cafea, o tarie ceva. Bine draga fara cafea daca zici tu. OK hai ca-ti zic de ce te-am sunat, n-o mai lungesc. Uite cu uindousu asta draga se blocheaza mereu nu stiu ce are. Inchid tot las doar uindousu dau sa deschid ceva in uord si imi ia juma de ora pana deschide. Iepuras zice ca s-agata faiarfoxu ca s-a uitat el in tascmanager si ca ramane acolo agatat. Da nu poti tu draga sa-l ungi un pic sa nu mai ramana agatat atata, ca mai am si eu nevoie sa mai intru pe net, pe mesinger. Hai serios?! Pe cuvantul tau? Bine draga, te pup si te-astept.
Pe urma sa vorbesc cu Maria sa treaca maine pe la aia pe la gaze ca iar au trimis o factura plina. Pai ce naiba numa ce-am platit luna trecuta 4 milioane si e vara, de unde consum la gaze. Si daca tot se duce sa-i dau sa plateasca si vodafonu meu si romtelecomu fix si apa si lumina si cablu ca iar se urca pana in tavan daca le las sa se adune.
Oh, si sa nu uit sa-l iau p-ala mica de la gradinita si sa-l duc la soacra-mea, sa iau de la soacra-mea mancarea si sa-i las hainele alea patate sa le duca la curatat. Sa opresc in drum sa iau niste inghetata pentru copil si niste prajiturele pentru noi. Aoleeeeeu, da cand s-a facut draga sapte, ca la patru si un sfert trebuia sa iau copilu. Alo, iepuras ai trecut sa-l iei tu p-ala micu? Cum draga n-ai trecut! Cum nu ti-am zis, pai nu vorbiram de dimineata ca s-ar putea sa intarzii c-am niste treaba. Aaa, a trecut maica-ta c-a vazut ca nu raspundem nici unul la celular. Pai de ce nu zici draga asa de la inceput, ca ma speriasem de-mi sarise imina din piept, credeam ca iar l-am uitat acolo saracu.
Tiii… si neaparat sa nu uit ce m-a rugat sefu. Of… ce naiba m-a rugat?! Hai ca nu pot sa ma inec ca tiganu la mal si sa uit taman ce m-a rugat sefu. Ahh, gata mi-am amintit, m-a rugat sa nu mai intarzii dimineata ca daca mai intarzii imi taie din ore si pe urma ma da si afara. O s-o fac si p-asta desi nu e vine mea. Daca iepuras ajunge asa de tarziu cu aglomeratia asta... Of saracu, acu adevarul e n-ar trebui sa dau vina pe el, ca stiu cat ma asteapta dimineata cu motoru pornit pana termin eu de machiat si aranjat.”

Ei, cum e?! Pai voi credeti ca acu o suta de ani oamenii aveau atatea probleme, atatea griji, atatea lucruri de tinut minte si de urmarit?! Si mai ziceti ca nu ne folosim memoria! Cand eu va spun ca e supraincarcata... Daca o tinem tot asa o sa ne explodeze la toti… Mai nasol e cu glagoria ca se usuca…

Ciorapii de lână ai toreadorului

- Bună dimineaţa – rostesc tare şi răspicat.
E un început de zi tare plăcut. Ploaia de vară taman a stat. Aerul răcoros şi curat te îmbie la viaţă. Bărbatul pare că nu mă aude. Stă în genunchi cu capul înfipt într-o tufă de crini sălbateci. Pe aleea de beton cinci melci speriaţi oscilează între a sta pitiţi în cochilie şi a o lua la fugă (de melc) înapoi înspre ierburi.
- Mama lor de melci – şopteşte bărbatul ca pentru sine. S-a umplut de melci.
Apoi fără să mă privească mai aruncă unul peste umăr. Cochilia melcului icneşte dar nu pocneşte. E al şaselea.
- Noaptea şi când plouă ies. În rest stau ascunşi în pământ de nu-i găseşti nici cu poliţia, dar când plouă nu ştiu ce-i mănâncă în fund şi o iau la plimbare ca pe Lipscani. Uite colo îmi arată el doi metri mai în faţă un melc care se plimbă mândru, cu coarnele ca două parabolice, între un trandafir roşu aprins şi trei fire de gladiolă portocalie.
Omul şi-a scos capul din tufa de crini, dar rămâne pe vine pentru o nouă ofensivă.
- M-au înnebunit domnule. Îmi mănâncă toţi trandafirii – îmi arată el butucii de trandafir din grădiniţă.
Într-adevar, toate frunzele crude de trandafir sunt găurite de zici că le-a perforat cineva cu un aparat uriaş. Cineva cu multă, multă răbdare avănd în vedere sutele de muşcături. Apoi văzând că nu prea îmi vine să dau crezare vorbelor sale se întinde spre un trandafir tânăr, jumulit aproape complet de frunze.
- Uite domnule, uite aici - îmi arată el un melc mic care coboară leneş pe tulpină. Să nu-ţi vină să crezi de ce sunt în stare. Chestiile astea ne omoară pe noi. Astea care se tărăsc aşa, se lungesc, se strâng, se îngroapă în gândurile noastre şi staaaau acolo, stau pitite de zici că s-au dus, apoi, când ţi-e lumea mai dragă, ies iar şi încep să roadă, puţin câte puţin, plimbându-se aşa de la un gând la altul şi lăsându-ne minţile impregnate cu urmele lor băloase.
Bărbatul se ridică în picioare, se scutură pe genunchi şi mă priveşte în ochi. Nu mai spune nimic. Se uită la melci, îi numără în gând, îi împarte în categorii, apoi pe cei mai mici îi striveşte cu călcâiul pantofilor stâlciţi pe care îi poartă. Pe ceilalţi îi dezlipeşte de pe ciment şi îi aşează grămadă în mijlocul aleii pentru a le monitoriza deplasarea.
- Nu-ţi vine să crezi domnule cum se ascund. Ai zice “ce dracu, sunt melci doar, n-au prea multă minte”. Da uite domnule că au, au ai dracu. Şi foameee, o foame ca la 907 – îmi explică el cu patimă şi-mi arată mulţimea de trandafiri ciuruiţi. Da acu c-a plouat încep să scoată coarnele – şi se apleacă din nou în genunchi într-o tufă de crăciuniţe cu frunze late şi groase.
- Uite domnule, ia uite aici. Să nu zici că n-am dreptate – se întoarce el victorios şi zâmbitor, făcând-mi semn cu mâna ca un poliţai de la circulaţie să mă aplec. Într-adevăr, e o cochilie de melc cufundată pe trei sferturi în pământ şi frunze. Culoarea sa asemănătoare cu a frunzelor moarte îl camuflează de minune.
- Vezi?! Aşa stau şi gândurile noastre negre domnule. Cocoloş aşa. Nu pleacă niciodată. Chiar daca noi credem că s-au dus. Stau cocoloş aşa acolo în ţeastă şi când plouă ies din cochilie şi o pornesc la drum. Înţelegi domnule, în special când plouă – îmi explică omul zgârmând cu unghia pământul pentru a dezghioca melcul.
Are experienţă. De fiecare dată când se apleacă găseşte câte unul. Unii mari şi graşi de-ai zice că sunt numai buni de-o friptură, alţii mici şi firavi gata să se dezintegreze dacă îi prinzi între degete. Aleea s-a umplut iarăşi de melci. Bărbatul îi aliniază având grijă să-i lichideze pe cei mai slabi şi să-i ţină sub observaţie pe cei dolofani.
- Ăştia ne fac domnule viaţa amară. Ai zice că treburile astea inofensive care se întind şi se strâng aşa, care nu muşcă, nu bâzâie, nu zgârie, nu înţeapă, nu au cum să ne afecteze. Ba uite domnule că au. Al dracului mai au. Un câine te răsteşti la el, da te răsteşti la el fără teamă că dacă simte că ţi-e frică şi te trece transpiraţia abia atunci latră mai tare şi-şi arată colţii, te răsteşti la el “marş javră de-aici” şi fuge. O muscă plici-plac îi dai două pliciuri la fund şi gata ai lipit-o de geam. Cu ţânţarii la fel. Bâzâie ce bâzâie, da te iei după ei şi până la urmă îi încolţeşti într-un colţ de tavan şi pac îi striveşti cu perna. Sau dacă îs mulţi îi iei cu aspiratoru. Da cu melcii…?! Ăştia nu fac zgomot, nu muşcă, nu înţeapă, nu dau din aripi… Da te seacă la nervi domnle. Zău aşa, te seacă la nervi.
Omul a terminat vânătoarea de melci pe ziua de azi. Are recoltă bogată. Se scutură pe pantaloni, îşi curăţă pământul de sub unghii cu un băţ de chibrit, apoi scoate dintr-unul din buzunare o pungă motolită de plastic pe care scrie mare “La Anghel / Magazin nonstop” şi începe să culeagă melcii în ea. După ce-i strânge pe toţi o leagă la gură şi-o aruncă la tomberon.
- Asta-i cu melcii ăştia domnule! Te seacă la nervi, zău aşa!

marți, 13 iulie 2010

Puncte de vedere şi de revedere

- Ce frumos este soarele acesta care iese din mare!
- Oh, nuuu…. este o piersică înfiptă în ochiul unei domnişoare… - răspunse bărbatul, apoi rupse o bucată de sferă galbenă, o împături în patru şi o aşeză în buzunarul de la piept aidoma unei batiste. Restul o fărâmă între degete şi o risipi de mâncare vrăbiilor…

sâmbătă, 10 iulie 2010

Ultima mea întâlnire cu îngerul păzitor

Ultima dată când am avut nevoie de îngerul meu păzitor a fost acu vreo trei-patru zile când eram în Bucureşti. Mi se înecaseră toate corăbiile deşi apă era destulă, căci ploua cu găleata ca-n vremea lui Noe, iar şuvoaiele ţâşneau prin gurile de canal mai lungi şi mai ameninţătoare ca flăcările prin nările balaurului cu şapte capete. Oricum, nu din cauza ploii mi se înecaseră corăbiile, ci pentru că se adunaseră problemele mai ceva cum s-adună pe furiş noaptea monezile din fântâna aia italiană în care s-adapă soldaţii de marmură însetaţi împreună cu caii lor, unde-ţi pui în gând trei dorinţi şi arunci banu peste cap ca să ţi se împlinească. Şi cum mă perpeleam eu de mama focului ca un netrebnic la jăratecul iadului numa ce-mi zboară gândul la îngerul meu alb şi aducător dacă nu de soluţii miraculoase măcar de speranţă şi de împăcare cu sine.
Nu apuc să mă gândesc prea mult şi sună celularu. Răspund cu teamă căci în ultima vreme orice apel primit a însemnat şi-o lovitură sub centură.
- Alo – zic io.
- Alo, io sunt – zice el.
- Care io? – întreb io.
- Îngerul tău păzitor – zice el.
O clipă am rămas blocat. Niciodată nu mă sunase la telefon până în ziua aceea. De altfel nici nu mi-aş fi imaginat că îngerii au telefon sau că ştiu măcar să folosească unul. Eu am fost tot timpul ferm convins că îngerii sunt nişte fiinţe inefabile, lipsite de orice materialitate, care călătoresc doar prin intermediul viselor şi a gândurilor rebele, iar orice tentativă a lor de a lua înfăţişare umană sucombă brusc la deschiderea pleoapelor.
- Da Ce-i? – zic oarecum iritat.
- Păiiii… tu m-ai căutat – zice el oarecum iritat de iritarea mea aparent fără motiv.
- Da – îi răspund cât se poate de monosilabic.
- Ştii, nu pot să vin. Chiar nu pot să vin acuma. E urgent? – mă descoase el grijuliu.
- Păi cam e, nu ştiu dacă urgent, dar cel puţin grav e. Îmi vine să mă dau cu capul de toţi pereţii, sunt nervos ca naiba şi nu reuşesc deloc să mă culeg. Mă gândeam că mi-ar fi stat mai bine cu tine pe aproape – îi răspund şi îmi aduc aminte cum de fiecare dată în trecut când aveam nevoie de îngerul meu păzitor, el apărea de niciunde fără să-l chem, fâl-fâl din aripioare ca un fluturaş în zorii primăverii şi se aşeza cu grijă pe umărul meu drept.
Câteva clipe bune a fost tăcere. Stânjenitoare pentru amândoi. În cele din urmă îl aud că trage aer în piept şi-mi zice dintr-o suflare.
- Ştii ce. Dacă chiar ai nevoie ia un taxi şi vino până la ză ofis.
- Până la biroul tău? – întreb nedumerit căci dincolo e o hărmălaie teribilă şi abia se aude ce vorbeşte.
- Nu, nu… Ză ofis nu e biroul meu, e…. – şi gălăgia acoperă cuvintele lui. Îşi dă seama şi adaugă repede. Vorbeşte cu şoferul, ştie el unde să te aducă.
Mda… de ce nu mi-o fi zis aşa de prima dată. Îngerii au cu totul alte metode de comunicare decât noi oamenii. Îngerii îţi pot intra în gânduri, poftiţi sau nepoftiţi, se pot întinde la taclale fără să-i poţi da afară, îţi pot spune cuvinte pe care altfel nu le-ai accepta de la nimeni altcineva… În fine, îngerii sunt personajele care populează lumea de dincolo de graniţele acestea materiale.
Mai mult de curiozitate să văd ce-i cu biroul ăsta unde sălăşuiesc îngerii mă opresc brusc în drum ca un poliţai care şi-a pierdut fluierul şi fac semn primului taxi să oprească.
- La ofis – îi spun şoferului, un tip rotunjor, cu chelie, trecut binişor de şaizeci de ani, care se întoarce înspre mine şi-mi întinde un zâmbet mieros şi alb ca-n reclamele la pastă de dinţi. Ştiţi, înge…. - încerc eu să-i explic că îngerul meu nu mi-a dat mai multe detalii, că omul îmi şi ia vorba din gură.
- Gata şefu se faceeeee…. – concluzionează el jovial şi bagă dintr-a-ntâia direct într-a patra sau cel aşa îmi pare mie după scrâşnetul teribil al roţilor şi după casele care o iau la fugă speriate înapoi.
Nu mă rabdă inima şi după vreo două trei încercări nereuşite îmi iau până la urmă inima în dinţi şi îi zic:
- Da de unde ştiaţi că…?
- Un taximetrist bun trebuie să ştie toate alea şefu, altfel nu e taximetrist – mă opreşte fără fără să apuc măcar să-i pun întrebarea.. Trebuie să ştie străzile toate, să-i ştie p-ăia de la poliţie, să-i ştie p-ăia de la RAR, să-i ştie p-ăia de la garda financiară, p-aştia de la protecţia consumatorului…
Nu pot să înţeleg de ce cei de la poliţie, de la RAR şi de la garda finaciară sunt “ăia” în timp ce ceilalţi de la protecţia consumatorului sunt “ăştia” dar trec peste fără să-mi fac multe griji. Ciudat că nu zice nimic de îngeri. Şi trebuie să recunosc că nici nu prea ştiu ce treabă ar putea avea nenea din faţa mea cu îngerii. Cu oricine altcineva dar nu cu îngerii. Dar cum se spune “încurcate sunt căile Domnului”, aşa că renunţ să mă mai minunez şi încerc încă o dată să lămuresc care e treaba cu biroul ăla al îngerilor, de data asta tranşant şi rece ca o lovitură de topor.
- Da ce e ofisul ăsta dacă nu vă supăraţi? Că eu tot nu sunt lămurit.
Bărbatul se comportă exact ca şi cum i-aş fi dat cu toporul în cap căci întoarce spre mine fără să încetinească câtuşi de puţin un cap mirat şi dezamăgit a cărui privire arată milă şi dezgust. Doi copii o zbughesc în ultimul moment din faţa maşinii iar o bătrănică e nevoită să-şi abandoneze căruciorul cu legume în mijlocul drumului ca să nu fie călcată de jivina de fier scăpată de sub control.
- Domnul nu e din localitate – mă taxeaza şoferul preluând frâiele căruţei cu muşchi de oţel şi călcând până la podea acceleraţia ca să scăpăm de maşinile ce începuseră să se pună în mişcare din stânga şi din dreapta căci stopul nostru se pusese demult rosu…
- Nu – recunosc timid. Sunt născut aici da am plecat de ceva vreme.
- Se vede – îmi spune omul rece de parcă i-aş fi fluturat legitimaţia de opecist pe sub nas.
Nu mai zice nimic tot drumul. Abia când ajungem frânează brusc, se întoarce spre mine şi arătăndu-mi un local care abia se zăreşte printre marea de taximetre care roiesc în jurul său ca albinele la stup îmi zice cu un ton protector:
- Uite dacă vrei să ştii, ăsta-i Ză Ofis! Cincizeci de lei.
Dau să mă uit la aparatul de taxat să confirm suma, dar constat că nu a fost pornit niciodată. Ba mai mult nici nu clipoceşte vre-un beculeţ să dea semne de viaţă.
- E mort – imi confirmă omul, fără să-mi dea vre-un detaliu.
Îmi imaginez în sinea mea că preţul călătoriei până la Ză Ofis e acelaşi pentru toată lumea (la ducere, că la întoarcere sigur se dublează) aşa că scot cinci hârtii de zece lei, îi dau şi cobor.
Localul e plin. Fum, gălăgie, lumini. Un băiat sobru mă întâmpină în uşă.
- Dumneavostră?!
Mă aplec spre urechea lui ca să mă fac înţeles.
- Îl caut pe îngerul meu păzitor.
- Da sigur, pe aici vă rog – îmi răspunde el spre surprinderea mea.
Şi într-adevăr mă duce la o masă undeva mai în spate unde… Să cad din picioare şi mai multe nu. Îngerul meu a lăsat deoparte aripile mari acoperite cu pene pufoase şi şi-a tras o pereche de pantaloni albi la dungă, o cămaşă tot albă, peste care poartă un sacou casual bleumarin şi la gât abandonată o eşarfă bleumarin cu imprimeu alb. Parcă a căzut casa Armani peste el. Lângă dânsul o domnişoară îngereasa blondă, jună, fără pene deloc deloc daca mă înţelegeţi ce vreau să spun, ceva la genul 90-60-90, toată numai hlizeală de-ai fi zis că i-a şters cineva gura cu gumă şi i-a desenat în loc o potcoavă cu vârfurile în sus agăţate după urechi. Mă vede şi vine fuga spre mine.
- Ai ajuns?! Mă bucur că te-ai descurcat. N-ai avut probleme să ajungi nu?
- Nu – murmur eu fără să fi mă fi eliberat din uimirea în care care am căzut ca-ntr-o fântână secată. Mă agăţ cu mâinile de lanţ şi împingându-mă cu picioarele în zid încep să mă ridic din nou la suprafaţă. Când sunt aproape de ghizd îl aud iar.
- Îţi dai seama că nu puteam să plec – şi-mi face semn din cap spre îngereasa care soarbe liniştită ceva verde dintr-un pahar înalt în formă de prezervativ.
- Hai să bei ceva cu noi – mă trage îngerul de cot – şi să-mi povesteşti care-i problema.
Simt cum alunec înapoi şi mă izbesc cât sunt de mare cu fundul de inima pământului. Mă doare noada.
- Da ce-i cu tine cu hainele astea?! - încerc eu o împăcare cu realitatea, groaznică cum se prezintă. Parcă ţi-a căzut şifonierul lu Armani în cap.
- Eee… nu sunt Armani, că n-am eu bani de Armani, pantalonii sunt Umberto Rosetti şi sunt luaţi de la noi. Cămaşa am luat-o de la…
N-am auzit de Umberto Rosetti în viaţa mea. Io în afară de Armani n-am mai auzit de altul, aşa că îl opresc brusc.
- Da aripile unde dracu sunt?
- Şşşt…. Lasă-le încolo de aripi. Unde vezi că mai poartă vre-un înger aripi?! Nu mai poartă nici unul. Toţi s-au tras la costum. Şi ţinute ca lumea nu ca a mea. Da te rog nu mai pomeni nimic de aripi aici, nu vreau să mă fac de râs.
- Da unde-s?! – insist eu, ştiind că până acum nu s-a despărţit de ele niciodată, căci ce înger ar mai fi înger dacă s-ar dezlipi de aripi.
- M-am schimbat în taxi şi le-am lăsat în portbagaj la taximetristul care m-a adus. I-am luat numărul şi-l sun când plec. Sper să nu trebuiască să ia pe cineva de la gară cu bagaje multe că mi le face varză...
Îi spun bună ziua junei îngerese şi mă aşez. Arată bine nimic de zis, dar eu îmi imaginam ca îngerii sunt asexuaţi, adică n-au nimic acolo unde femeile au… şi bărbaţii au… mă înţelegeţi voi şi fără să fiu explicit. Şi drept urmare n-au nici nevoi. Recunosc că nu mi-am pus problema dacă se nasc aşa cu locul ăla liber şi neted ca o câmpie necultivată sau dacă sunt extirpate ulterior cum erau la junii ăia de păzeau femeile din haremurile turceşti. Nu m-am gândit la toate implicaţiile acestei probleme care acum îmi vâjâie prin cap ca başii de la boxele astea lângă care ne-am aşezat, dar am bănuit că dacă nu-i, nu-i, şi gata. Că vorba aia “de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”. Deci nu le cere îngerilor nici să invite domnişoarele la cluburi, nici să le facă avansuri, nici să le pună mâna pe picior cum face nesimţitul ăsta de înger în momentul în care se aşează lângă jună… Şi ce picior! Că dacă punea degetele oleacă mai sus nici măcar nu mai era picior…
Mă vede stânjenit şi se apleacă la urechea mea.
- Doar aici am mai găsit locuri, erau deja rezervate toate când am dat telefon. Dacă vrei poţi să treci în locul meu şi stau eu lângă boxe.
Aş trece da cu mâna aia ce facem?! Mai bine lasă. Îi fac semn din cap că nu, că e ok. Aşa că dacă e ok mă abandonează iar şi se apleacă să se hârjonească cu juna. Arunc un ochi de jur împrejur. Nu-mi place. Nu e de mine chestia asta. Nu e chiar o bodegă ordinară şi nici o speluncă de făcut lipituri, dar tot nu-mi place.
- Vrei să bei ceva? – face el pe gazda.
- Voi ce aveţi? – încerc eu să determin ce e în paharele cu lichide colorate din care unul, cel verde praz zici că e antigel şi celălalt albastru, lichid de parbriz.
Îmi explică ceva la ureche legat de băuturi dar nu înţeleg nimic. A început să cânte Lady Gaga melodia aia cu Alejandro pe care o aud toată ziua la radio de m-a înebunit şi nu se mai aude nimica. Toate gagicile au început să chiuie, să urle, să dea din mâini şi din picioare de parcă au dat dracii în ele. Îi arăt cu degetul că vreau şi eu lichid de spălat parbrizul cum are el.
- Şi ce probleme ziceai că ai?!
Asta-i bună! Cum naiba o crede el că putem discuta aici probleme de genul ăsta?! Locul e total nepotrivit. Şi apoi el e ocupat cu altceva. Cum să-ţi umble mintea la liniştea sufletului când tu mai rău o zgândări. Şi uite ce-o mai zgândără, că acu i-a pus o mână direct pe sân. Tuşesc stânjenit. El n-aude bineînţeles şi mă lasă să tuşesc, să tuşesc, să tuşesc. Mâna tot acolo e. A venit băutura. Dau să sorb. Are gust de sirop de tuse combinat cu ceai de cicoare. Îmbibate desigur în alcool. Încerc să confirm cu hârtia lucioasă de pe masă. Pare a fi “Deadly Kiss”. Şi nu pare să conţină nici sirop de tuse, nici ceai de cicoare. Are cu totul alte ingrediente.
- Am avut o zi ca dracu – încerc eu o apropiere, dar apropierea se face tot pe partea cealaltă a mesei. O apropiere până la contopire. Iau paharul şi-l dau pe gât din două înghiţituri. Brrr…..
- E mişto aici. Dacă ar fi mai multe locuri ca ăsta lumea ar fi mai puţin stresată, mai calmă, mai relaxată. Nu şi-ar mai face atâte griji, atâţia nervi… Ţi-a plăcut? – mă întreabă surprins privind spre paharul meu gol. Apoi face semn unei fete să aducă încă unul.
Simt cum îmi creşte pulsul. Urechile au început să-mi ţiuie dar e clar, nu de la başi ci de la draci. Am o căruţă de draci, mai mulţi decât în carul cu care am venit.
- Nu crezi? – aşteaptă el o confirmare a ideii geniale de tratament pe care a descoperit-o.
- Nu cred – răspund răspicat. E începutul sfârşitului. Simt că nu mai rezist. Fata cu lichidul de parbriz a venit iar. Nu o las să-l mai aşeze pe masă. I-l iau din mână şi-l dau pe gât.
- Auzi?! – mă aplec eu înspre el. N-aude. S-a aplecat iar spre prinţesă şi o sărută languros.
- Dracu să te ia de înger cu neamul tău cu tot – îmi scapă printre dinţi. Mă ridic să ies. Simt că nu mai am aer. Năuc încerc să găsesc drumul spre uşă. Nu-i uşor. Lovesc câteva persoane care dansează, apoi un ospătar. Şi încă unul.
- Ieşirea vă rog?! – cerşesc ameţit cu totul. Bărbatul îmi arată drumul. Mă uit înapoi. Au rămas îmbrăţişaţi şi se sărută cu pasiune. Nici nu şi-au dat seama că am plecat. Oh Doamne ce-au ajuns până şi îngerii în ziua de azi! S-a dus naiba spiritul ăla pur, alb, imaculat. Doar cămaşa şi pantalonii au mai rămas... Sacoul şi eşarfa le-a scos….
Mai iau un pahar la întâmplare de pe o tavă. Cred că e votcă.
- Plăteşte îngerul ăla macho de-acolo – îi spun omului care mă priveşte confuz şi ies…..

vineri, 9 iulie 2010

Vic şi Mo

- De data asta le-o facem, mama lor de bestii - izbucni vizibil excitat băiatul, scoţând din rucsacul adus în spinare diverse piese, fire, scule, componente electronice, pe care le înşiră apoi cu grijă pe catedră.
Fata începu să bată fericită din palme. Plănuiseră totul de multă vreme şi ideea i se părea excelentă. Avea şi acţiune şi mesaj şi soluţii. Tot!
Se aruncă cu fundul pe prima bancă dinspre fereastră şi îşi scoase o lamă de gumă de mestecat din buzunarul hanoracului. Hârtia o făcu ghemotoc şi îi dădu drumul pe jos, în timp ce lama de gumă o împături tacticos în două şi o vârî cu poftă între buze, ca în reclamele de la televizor.
- Ştii, am vrut s-o facem aici pentru că în banca asta am primit primul meu unu. M-a prins copiind la teza la mate. Eram varză. Nu ştiam o boabă, matematica parcă era chineză pentru mine. Da a fost vacă. Putea să se facă că nu vede. Pă tocilara aia care care lua numa zece o lăsa să copieze mereu şi pe mine nu. Cică să nu-i strice media. O proastă şi aia. S-a măritat, şi-a luat servici, a făcut deja doi plozi, pe unul îl târâie după ea cu mucii şiroaie, pă ăllalt îl plimbă în căruţ toată ziua. S-a înhămat la ăştia.
- Idioţi. Toţi umblă cu limba scoasă dupa bani. Bani, bani, bani. Case, maşini, bani. Nimeni nu se gândeşte la suflet. Sufletul e totul. Sufletul trebuie îngrijit şi crescut ca o floare. Hrănit, udat, iluminat. Restul e doar iluzie.
Fetei îii plăcea aşa excitat. Vedea sângele cum circulă prin el ca şi cum venele i-ar fi fost transparente, cum zvâcneşte la fiece curbă, cum îi rotunjeşte pieptul, cum îi face ochii fosforescenţi. Era tare frumos aşa încordat şi ancorat în ceea ce face.
- Au să ne ţină minte toţi. Şi vaca aia. Şi ailaltă, şi ailaltă, şi ailaltă.
- Toţi toţi – îi ţinu isonul băiatul frecându-şi mâinile muţumit. Şi boul ăla de la şomaj…
Fata începu să-şi bălăbăne picioarele învelite în ciorapi violeţi şi bocanci negri izbindu-le de stâlpii metalici ai băncii şi să-şi arunce ochii pe pereţi. Erau tot felul de lucrări ale copiilor de şcoală primară, flori de hârtie, desene, ţesături, lucrări cu mărgeluţe colorate şi paie. Trebuia să tacă o vreme. Ştia asta. Altfel l-ar fi încurcat la lucru, iar el s-ar fi enervat şi ar fi dat vina pe ea pentru că lucrurile nu ies cum au fost plănuite. Ea ar fi ţipat că tot timpul e scoasă ţap ispăşitor, apoi el s-ar fi enervat şi mai tare. Ar fi dat cu pumnul în masă, ar fi confruntat-o ameninţător, ar fi aruncat, ar fi spart şi cel mai probabil ar fi compromis totul.
- Auzi?! Tu ce crezi, când trupul se destramă într-un milion nouă sute nouăzeci şi nouă de mii nouă sute nouăzeci şi nouă de particule, cu sufletul ce se întâmplă? – nu mai răbdă ea.
- Dracu să-l ia, de unde să ştiu eu. Bănuiesc că se înalţă la cer – răspunse băiatul fără să-şi ridice ochii dintre dispozitivele la care meşterea. Cel de Sus îl înhaţă, îl îndeasă în alt trup, îl trimite înapoi pe pământ, ăla iar se înalţă la cer, şi Dumnezeu îl înhaţă din nou, îl vâră în alt trup, apoi în altul, şi în altul şi tot aşa până se veştejeşte.
- Ce să se veştejească? – tresări fata.
- Sufletul. Doar n-o să trăiască veşnic. Nimic nu e veşnic pe lumea asta, decât nimicul. Numai nimicul e veşnic. Sufletul oboseste şi el odată şi-odată, se sfrijeşte, se usucă.
Fata rămase tăcută. Îşi băgă degetul mare de la mâna stângă în gură şi începu să-i roadă unghia. Apoi cu teamă mai încercă o întrebare.
- Crezi că sufletele noastre sunt veştede?!
Şi fiindcă el nu se grăbi să răspundă încercă tot ea un răspuns.
- Eu cred că sunt. Eu cred că d-aia nu merge nimic, cred că d-aia nu ne mai înţelegem unii cu alţii de parcă am veni de pe planete diferite. Pentru că sufletele noastre sunt veştede. Tiii… îţi dai seama atâtea miliarde de oameni şi fiecare venind de pe altă planetă. Unii ar fi trebuit să plece de acasă tare demult ca să ajungă aici la întâlnirea cu noi ăştilalţi. Dumnezeu ar trebui să scoată o recoltă nouă de suflete. Fragede, proaspete. Astea au stat prea mult închise în trupuri ce duhneau a votcă şi a ţigări ieftine, în trupuri care puţeau, în trupuri schiloade şi reci… Tu unde crezi că stă sufletul? În piept? Sau în cap? Sau poate între picioare… Eu zic că ar trebui să stea în cap. Acolo ar fi cel mai în siguranţă. În piept sunt tot felul de fierberi, tot felul de răscoale, tot felul de arsuri, de sângerări, de schilodiri. În cap în cel mai rău caz poate fi doar ceaţă sau…. nimic. Ceea ce pentru suflet nu cred că ar fi rău deloc pentru că ar avea mai mult spaţiu. Nu cum era la maică-ta când stăteam la ea, şi cu soră-ta, cu bărbat-su, cu copiii… Dacă ar sta în cap ar putea şi să se elibereze cel mai repede. La prima scânteie ţuşti şi nu şi-ar mai pune problema cum să se salveze atunci când trupul începe să ardă ca un rug.
- Auzi, da de ce sunt un milion nouă sute nouăzeci şi nouă de mii nouă sute nouăzeci si nouă de particule? De ce nu sunt două milioane?
- Sunt două milioane, dar una e de sămânţă. Mă gândesc că orice trup care se dezintegrează are dreptul la perpetuare. Şi atunci pe una o îngrop. Să crească alt trup. Dacă e în stare bine, daca nu, nu, înseamnă că a fost prea slab şi merita să dispară. Ştii la ce mă gândeam? Că trupurile pot fi îngheţate pentru a fi reparate mai târziu. Iar dintr-o sămânţă poate creşte altul, unul nou, nou nouţ. Dar sufletele pot fi oare îngheţate pentru a fi reparate mai târziu?! Şi oare ce intrumente ar trebui folosite ca să repari un suflet defect? Nu cred că merge cu bisturiu sau cu laser şi cu atât mai puţin cu sculele tale, cu patent, cu surubelniţă, cu chei.
- Un suflet se repară cu un zâmbet. Întotdeauna un suflet poate fi reparat cu un zâmbet, asta să ştii de la mine. Dacă e un râs din stomac e şi mai bine. Dar musai să fie din stomac, uite de-aici de jos - accentuă el arăntând undeva în dreptul buricului - nu d-ăla din gâtlej, sau şi mai rău din vârful buzelor. Mai poate fi reparat şi cu o floare. Dar atenţie! Nu cumpărată, crescută în casă. Crescută cu drag. Alea cumpărate sunt otrăvite cu ochiul dracului.Un suflet se mai repară şi cu un pârâu limpede de munte. Da ştii, nu trebuie să fie nici prea lat că atunci se diluează, îşi pierde esenţa şi nici prea adânc că atunci se învolbură, se tulbură şi s-a dus naibii treaba. Şi cu o bucată de cer se mai pot repara sufletele. Neapărat cu câteva păsări înfipte în ea. Câteva păsări prinse în ea aşa cum sunt insectele prinse în bucata de chihlimbar, înţelegi?! Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Dacă ţipă e şi mai bine, e aproape perfect.
- Cine să ţipe, chihlimbarul?
- Nu, păsările!
- De ce să ţipe?
- Mmm… cum să-ţi spun, e ca la cubul ăla a lu Nichita. Dacă are un colţ spart abia atunci e perfect. Restul e vrăjeală. Unde dracu ai văzut tu lucruri perfecte. Asta e doar minciuna ăstora, dezinformarea, momeala pentru înrobire. Ţipătul păsării ar fi semnul că totul e viu, că nu e nici o păcăleală, că defectul e acolo tocmai ca să confirme perfecţiunea. E ca un cadavru cu cuţitul înfipt în inimă. Dacă nu l-ar avea înfipt în inimă ai putea considera că e doar un accident, dar aşa e un cadavru în toată regula. Înţelegi?
- Îhi – confirmă fata facănd un gest larg cu bărbia în piept, deşi nu înţelesese mai nimic.
Pentru o perioadă fu linişte. Se auzea doar ţăcănitul patentului retezând gâtul firelor neascultătoare. Fata îşi agăţa privirile printre brăţările nenumărate şi multicolore care îi atârnau pe ambele braţe, mărgele de sticlă colorată, bucăţi de piele vopsită, lanţuri metalice strălucitoare şi grele…
- Despre ce citeşti tu acolo? – încercă ea alunecându-şi obrazul şăgalnic peste umărul lui spre schiţele cu dungi subţiri şi frumos aliniate.
- Despre viviparitatea găinilor cu patru picioare – răspunse el arţăgos. Despre cum să pun drăcia asta în funcţie, despre ce vrei să citesc…
- Am crezut că are să fie mai uşor, c-ai să termini mai repede. M-am plictisit. Nu-mi mai place aici.
- Şi eu am crezut. Da nu vezi că nimic nu mai e uşor pe lumea asta, dracu să le ia. Toate sunt complicate.
Ea îşi retrase boticul iscoditor alunecând uşor înapoi peste omoplatul lui scobit ca o scorbură, asemeni unei jivine speriate de trăsnetele şi fulgerele ploii de vară ce va să vină şi se retrase îndărăt către banca de pe care coborâse. Era urâcios când se zburlea. În ultima vreme devenise din ce în ce mai urâcios. Mai ales de când rămăsese fără slujbă. Din ziua aceea devenise de-a dreptul insuportabil.
- Viviparitate, viviparitate... Îmi place cum sună – se însenină ea, bătând din nou din palme. Ce-i aia viviparitate, înseamnă ceva?
- Înseamnă, da nu ştiu exact ce. Cred că e ceva legat de înmulţire.
- O fi ceva legat de numărul de picioare, că e cu paritate. Picioarele sunt întotdeauna două, sau patru, sau şase, sau opt, sau optzeci şi opt. Ca la omizi. Da mereu sunt pereche. Un şchiop nu poate fi o viviparitate, un şchiop e o viviimparitate sau o viviinvaliditate – concluzionă fata începând să râdă nestăvilit şi spumos ca o sticlă de şampanie deschisă în înserarea mării..
- Auzi?! Da sufletele noastre crezi că mai pot fi reparate? Aşa, pe viu. Fără anestezie sau maşini complicate. De ce n-ar mai putea fi reparate acum, cu sculele alea de care vorbeşti tu?!
- Ar putea fi, dar e prea multă mizerie în jur şi nu rezistă. Varsă ăştia toate zoaiele, tot noroiul, toată mizeria, tot căcatul… Cum să reziste ceva în mlaştina asta?! Rezişti dacă eşti şi tu tot zoaie, tot noroi, tot rahat… Ar trebui după ce te tratezi să rămâi o perioadă în camera curată. Până te întremezi măcar. Apoi o iei de la capăt. Da de unde cameră curată aici, că ăştia mânjesc totul?! De sus şi până jos. Au desfiinţat camerele curate şi-au făcut bude.
- Dar sufletele noastre tu crezi că sunt stricate? Crezi că sunt defecte? – întrebă fata temător.
Băiatul se opri din meşterit, se întoarse spre ea, îi cuprinse în căuşul palmei obrazul şi îi spuse cu glas tremurând privind-o în ochi:
- Sunt bolnave. Doar bolnave şi obosite, atât.
Apoi se răsuci pe călcâie şi continuă cu meşteritul.
- Auzi, tu crezi că au să înţeleagă mesajul? Nu crezi că ar trebui să le scriem o notă, să dăm un telefon, să explicăm ce facem?!
- Ce notă, ce telefon?! Iar începi?! Ce naiba mai vrei, că eu nu te mai înţeleg?!
- Eu nu vreau să creadă că e o razbunare. Nu e deloc o răzbunare. Şi nu e nici nebunie gratuită. Pentru mine e foarte important. E un semnal de alarmă. E un mesaj pe care trebuie să-l înţeleagă şi să-l folosească mai departe. Altfel e degeaba.
Băiatul se răsuci brusc. Îşi muşca buza de jos şi-şi umfla nările ca un vas sub presiune gata să explodeze.
- Să fiu al dracului dacă vă înţeleg pe voi femeile. Stăm, vorbim, analizăm, plănuim, hotărâm totul şi acum cănd am trecut la acţiune te răsuceşti. Că nu ştiu, că mă mai gândesc… Spune dacă ţi-e frică, o dăm naibii de afacere şi gata. Marea decizie a vieţii noastre. Iluminarea. Salvarea. Mântuirea. Avem acum ocazia. Şi tu vrei să mai scrii o notă, să mai dai un telefon… Femei proaste, habar n-aveţi ce vreţi…
Băiatul se apropiase cu buzele tremurând, cu pumnii încleştaţi, cu sprâncenele coborâte ameninţător într-un V ca al unui avion de luptă în picaj.
- Ţi-e frică?! Spune, ţi-e frică, faci pe tine? Ţi-e frică să mori şi să laşi dracului viaţa asta mizeră?! La ce bun s-o mai cari în spate?! Am mai tras o dată linia amândoi şi indiferent cum ai răsuci cifrele rezultatul dă într-una cu minus. Nu ţi-e clar asta?! Câtă fericire şi câtă durere înseamnă persistarea asta în greşeală?! Câte şanse mai există să-i iluminăm, să eliberăm lumea, s-o curăţim?! Zero. Ei sunt peste tot, conduc totul, trag toate sforile. Noi doar ne prefacem că trăim pentru ca ei să poată zâmbi fericiţi la televizor şi când se trag în poza pentru ziar. Nu înţelegi?! S-a terminat!
Băiatul o apucă strâns de braţ şi o trase cu forţa spre catedră.
- Uite aici. E gata. Vezi?! Aici e declanşatorul, ăsta e timerul, asta e capsa pirotehnică şi asta… asta e salvarea.
Glasul i se înmuiase. Privirea îi devenise din neagră, bleumarin, apoi albastru închis, apoi aproape bleu. Degetele eliberaseră din strănsoare braţul fetei şi se aliniaseră cuminţi peste pielea ei fină într-o mângâiere abia perceptibilă.
- Spune DA, te rog. Timerul e setat la cinci minute. Nu trebuie să spui decât DA şi eu te voi lua în brate, te voi strânge tare la piept, apoi te voi săruta apăsat, lung şi fierbinte cum nu te-am mai sărutat niciodată. Fierbinte… fierbinte… cât nici nu poţi îndura de fierbinte… - murmură băiatul şi-i cuprinse buzele într-ale sale într-un sărut ca de sfârşit de lume.
Îi privi ochii. Două lacrimi mari îşi încurcaseră rotundul între genele lungi înnecate în rimel şi încercau să se elibereze. Tremura.
Furia începu să i se adune din nou în ochi. Strânse pumni şi unghiile se înfipseră în podul palmei perforând-o. Strânse şi mai puternic. Durerea îi înmuia furia. Apoi brusc ridică placa cu întregul montaj şi o izbi de perete. Fata tresări. Îşi privi picioarele, apoi pe el, apoi zidurile albe. Erau încă vii. Bucăţi din piesele aduse erau răspândite pretutindeni. El ieşise trântind uşa şi făcând geamurile să vibreze, fără să spună nici un cuvânt. Ea se grăbi să-l urmeze. Apoi se răsuci într-un gest disperat, îşi scoase repede hanoracul, îi înnodă mânecile şi începu să adune într-ânsul toate bucăţile împrăştiate prin cameră. Ieşi în fugă.
Renaşterea lumii se amâna.

miercuri, 7 iulie 2010

Boema

- Ia spune domnişoară, cum te numeşti?
- Maria Maria – răspunse fata fără să ridice ochii din podea.
- Maria Maria?! Pur şi simplu?! – ridică bărbatul din sprânceană. Ce fel de nume e ăsta?! Altu mai potrivit n-ai găsit? O să se încurce ca dracu numele astea, Maria şi la nume, Maria şi la prenume – mormăi el trecând numele fetei într-un carneţel cu coperţi subţiri, folosind un pix cu pastă albatru închis care se târa pe foaia de hârtie ca un melc lăsând în urma-i o dâră lungă şi lipicioasă.
- Şi de ce-ai omorât-o pe bătrână?
- N-am omorât-o domnule - tresări fetişcana ca din vis. Mă jur pe ce-am mai sfânt că n-am omorât-o. Dormea când m-am întors de la pâine. Am mai lăsat-o să doarmă până a dat să se însereze, apoi m-am dus s-o trezesc. Mi-era că doarme până târziu şi apoi are să steie trează toată noaptea. C-aşa face de multe ori. Şi-o aud pe urmă cum îmi calcă prin vise cu tălpile goale.
- Hai lasă palavrele. Răspunzi doar la ce te întreb. Că nu eşti aici la concursuri literare să mă iei pe mine cu d-astea. Ai înţeles? – o întrerupse bărbatul pe un ton tăios.
- Am înţeles domnule – replică fetişcana.
- De când eşti fată în casă la doamna Dudescu.
- Nu sunt fată în casă domnule. Doar o îngrijesc pe doamna.
- Doar o îngrijeşti?! – ridică poliţistul din nou din sprânceană.
- O îngrijesc, fac curat, îi fac de mâncare.
- Păi deci eşti fată în casă. De cât timp eşti?
- Nu sunt fată în casă domnule, v-am spus. Şi fac asta de vreooo…. şase ani. De când doamna s-a îmbolnăvit şi a avut neapărată nevoie s-o ajute cineva.
- Cum ai cunoscut-o de doamna?
- Păi o cunosc de când eram copil. Că doar stau în apartamentul de deasupra. Mă ştie de când eram în căruţ. Femeie de familie bună doamna. Da n-a arătat-o la lume. Îi era frică. Îi era frică să nu afle comuniştii că-i de familie bună şi să aibă necazuri. Era tare discretă. Înainte veneau oameni buni pe aici. A fost şi domnu Coposu, Dumnezeu să-l ierte. Că într-o zi l-am şi întâlnit la dânsa la masă. Dumnealui când m-a văzut m-a prins de bărbie, s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus: “Ştii cu cine semeni tu, cu altă Maria, cu Maria Obrenovici, fiica lui Costin Catargi. Ai auzit de ea?”. I-am răspuns că n-am auzit. Şi el a continuat zâmbind: “A fost marea iubire a lui Cuza. De Cuza ai auzit, nu!?”.
- Iar începi cu palavrele şi mă enervezi. Doar nu vrei să mă enervez aşa de dimineaţă, nu?!… De când era singură doamna Dudescu?
- Păi nu era singură domnule, că eram eu aici. Dacă avea nevoie de ceva îmi bătea în ţeavă şi eu veneam fuga.
- Nu asta te-am întrebat. De când a rămas singură, adică fără bărbat? A fost căsătorită nu?!
- Da domnule. Păi să tot fie vreooo… nouă ani. Că de-atunci a început să se şi stingă săraca. Ca un mac s-a stins.
- Ca un ce? – întrebă bărbatul răstit mestecând pixul cu mină albastru închis între buzele uscate şi crăpate.
- Ca un mac domnule. Ca un mac pe care îl culegi de pe marginea căii ferate şi îl pui acasă în glastră. Văzând cu ochii se stinge domnule. Aţi văzut vreodată un mac care se stinge privindu-l?
- Termină cu prostiile. Aici eu pun întrebările iar tu răspunzi. Ne-am înţeles?
- Da domnule.
- Cu cât te plătea doamna Dudescu?
- Nu mă plătea cu nimic domnule. Mai îmi dădea din cănd în când câte o bluză, câte un pantof, câte o ciocolată. Că i-am şi spus să nu-mi mai dea mie ciocolăţi, să le dea la copii. De altfel erau vechi şi tari domnule, cred că le ţinea în dulap de când a ieşit la pensie. Avea un dulap mare în sufragerie numai cu ciocolăţi. Pentru musafiri.
- Vre-un tablou, vreo bijuterie nu ţi-a dat niciodată? – rânji bărbatul arătându-şi măselele îmbrăcate într-un aliaj galben strălucitor şi pe-o parte şi pe cealaltă a maxilarului.
- Vai de sufletul meu! Cum să-mi dea mie tablouri sau bijuterii domnule?! De ce să-mi dea?! Nu mi-a dat niciodată domnule.
- Ia stai aşa, că să fiu al dracului dacă înţeleg. Adică tu vrei să spui că deeeee….. - şi aici făcu o pauză mică pentru a-şi răscoli prin notiţe - ah da, vrei să spui că de şase ani o îngrijeşti pe bătrână fără să primeşti nici un ban de la ea?!
- Exact domnule. La început eram doar vecini v-am spus. Mă mai trimitea mama să-i iau o pâine, o aspirină, o sticlă de lapte. Mai apoi am trecut doar din când în când să întreb dacă nu are nevoie de ceva. Mai ales de când au murit ai mei. Pe urmă de când s-a stins şi domnu am zis că-i face bine să mă ştie aproape şi treceam în fiecare zi pe la dânsa. Cel puţin o dată, cel mai adesea când veneam de la servici.
- Ai servici?!
- Da domnule, lucrez în confecţii. Cos.
- Deci nu eşti fată în casă… ?!
- Nu domnule, v-am spus doar.
- Zi mai departe.
- Şi cum v-am spus, de când a murit domnu a început să se stingă ca…
- Da ştiu, ştiu, ca un mac… - mormăi bărbatul dând din mână, semn să treacă mai repede peste partea neimportantă şi să intre mai degrabă în subiect.
- Ca un mac domnule, da. Întâi a început să meargă tot mai greu. Apoi a început să i se ducă auzul. Şi vazul… Nu mai putea face de niciunele prin casă.
- Păi şi de ce te-ai dus tocmai dumneata să faci?
- Dacă n-avea pe nimeni domnule. Pe nimeni, pe nimeni…
- Pe nimeni?! – se miră şi barbatul frecându-şi bărbia. Apoi făcu un semn scurt unui poliţist în civil, care se apropie, îşi plecă urechea la buzele bărbatului, ascultă câteva secunde, apoi salută uşor din cap şi se depărtă în grabă.
Într-o clădire din vecini se auzea muzică. Muzică clasică. Fata recunoscu bucata. Era Boema lui Puccini. Muzica era pişcată uşor ici colo de ciripitul vrăbiilor ca şi cum acestea auzind-o s-ar fi năpustit bucuroase să ciugule din învolburarea sa. Era soare. Vântul nu adia nici un pic şi se instalase zăpuşeala.
Poliţistul în civil se întoarse. Îşi coborî buzele la ureche bărbatului, îi şopti câteva cuvinte, apoi se retrase discret.
- Aha, te-am prins! Vezi cum mă minţi domnişoară?! Da cu mine nu-ţi merge, scot eu tot de la tine – strigă bărbatul ridicându-se în picioare, aplecându-se în braţe în faţa ei şi încruntându-se ameninţător. Şi dinţii îi avea galbeni bărbatul, nu numai măselele învelite în metal – constată fata. Iar dinţii erau galbeni nu de la învelişul metalic ci de la tutun. Un galben maroniu, ca de floarea floarelui la apus.
- Doamna Dudescu nu era singură domnişoară. Avea un moştenitor. Unul mai îndepărtat, foarte îndepărtat e adevărat, lucru care trebuie lămurit de altfel că s-ar putea să descoperim şi p-aici vre-un pocinog - mormăi iarăşi bărbatul. Dar avea!
- Ei domnule… Moştenitorul ăsta a apărut abia când am crezut că doamna o să moară, că se simţea tare rău la un moment dat. Am dat sfoară în ţară prin vecini, prin cunoscuţi, am întrebat pe toată lumea care o cunoştea pe doamna dacă nu ştiu pe cineva dintre rude care să-i fie aproape în ultimele clipe, să-i stea la căpătâi când o fi săăă… N-am aflat nimic. Toată lumea mi-a zis că nu are pe nimeni, că a avut nişte rude mai îndepărtate pe undeva spre Târgovişte dar că nu mai e nici unul în viaţă. Spiţă bătrână şi uscată domnule.
- Da uite că a avuuuut – rânji bărbatul hidos. Credeai că ai să-i iei tu bătrânei totul… C-o să-ţi rămână ţie şi apartamentu, şi mobilele, şi hainele, tot!
- Recunosc domnule că aşa am crezut. Că dacă n-are pe nimeni are să mi le lase mie. Ce să facă cu ele, să le ia în mormânt?! Că orişicât…
- Şi când colo a venit moştenitoruuu... Moştenitoru adevărat.
- A venit domnule. Să fie… acu o săptămână în cap. “A murit?” a întrebat când a intrat pe uşă. Şi a părut tare dezamăgit domnule când a auzit că n-a murit. M-a întrebat pe mine cât are s-o mai ducă. Da eu n-am ştiut să-i zic. I-am spus să cheme un doctor care să-l lămurească. Da eu m-am bucurat că a venit cineva care să-i steie la căpătâi. Însă domnu n-a vrut să steie la căpătâi. A zis că are treabă în oraş, multă treabă. Dar că rezolvă el tot. Mi-a lăsat o carte de vizită şi mi-a zis să-i dau un telefon dacă moare.
- Şi i-ai dat?
- Nu domnule, nu i-am dat. Numa la asta nu mi-a fost gândul când am văzut-o aşa ţeapănă şi rece. M-am speriat. Tare m-am speriat.
- Te-ai speriat pe dracu. Ai mers pe burtă ca să-ţi aranjezi afacerile.
- Ce afaceri Doamne Dumnezeule?! Că eu cu doamna nu aveam afaceri. Vă spusei doar că îi eram vecină. Vecina de deasupra.
- Asta mai vedem noi… Da ştii ce cred eu?! Eu cred că ai convins-o pe bătrână să-ţi lase apartamentul şi când ai văzut că a apărut un moştenitor te-ai speriat, ai intrat în panică şi ai omorât-o. Să nu aibă timp să schimbe testamentul.
- Doamne fereşte şi păzeşte! Cum s-o omor pe doamna?! După ce am îngrijit-o atâţia ani s-o omor?! Vorbeşti prostii domnule. Şi apoi doamna n-a fost omorâtă, a murit în somn domnule.
- Ha, ha… şi cu urmele alea de degete de pe gâtul ei ce-i?! Doar nu şi-o fi masat jugulara singură, să-i alunece mâncarea mai uşor.
Fata tăcu. Vizavi cineva se pregătea pentru un spectacol de balet. “Un doi, trei, un doi, trei… hai… şi braţele rotuuuund deasupra capului…. aşaaaa….”. Puccini răscolea aerul stătut, creând mici vârtejuri colorate în mijocul străzii, printre frunzele copacilor, peste acoperişul cu ţigle vechi acoperite de muşchi de peste drum, pe marginea ciobită a bordurii... Soarele strălucea puternic, prea puternic pentru o zi obişnuită de vară timpurie.
- Unde e testamentul? – rupse bărbatul brusc tăcerea.
- Nu ştiu nimic de nici un testament. N-am văzut nicodată vreunul, n-am vorbit niciodată despre aşa ceva cu doamna…
- Da apartamentul l-ai fi vrut, nu-i aşa?!
- Păiiii…. da domnule, n-aş fi zis nu, că orişicât….
- Înseamnă că ai convins-o să-ţi lase şi testamentul! Că altfel nu l-ai fi putut moşteni, că nu eraţi rude!
“Un, doi, trei, un, doi, trei… şi braţele rotuuund….nu, nu,nu. Stop, stop. Alea sunt braţe arcuite rotund?! Parcă sunt cozi de mătură nu braţe de balerină. Când spun rotund, înseamnă rotuuuuund, uite aşa… şi se strâng mlădios deasupra capului, ca două ramuri de măslin. Ne-am înţeles, da?! Hai, gata, de la capăt…”
- Domnişoarăăă!
- Da domnule.
- Cu dumneata vorbesc, că doar nu vorbesc la pereţi.
- Da domnule. Şi eu ce să spun?! Că orişicât…
Bărbatul rămase înţepenit, cu gura întredeschisă, cu sprâncenele strânse buluc deasupra nasului şi cu câteva cuvinte nedefinite rostogolindu-se bolovănos între măsele. Reacţia fetei îl surprinse.
- Domnişoară, situaţia dumitale e cât se poate de gravă. Îmi dau seama că nu realizezi ce se întâmplă. Doamna Dudescu a fost ucisă ieri prin strangulare. Undeva în jur de şase-şapte seara. Numai dumneata erai în casă cu ea. Numai dumneata avea chei de la casă. Numai dumneata aveai motiv s-o omori. Şi mă întrebi “eu ce să spun”???
Fetei începu să i se încreţească pielea pe braţe. Fluturi albi cu aripi subţiri şi tăioase ca lamele de bărbierit îi răscoleau pântecele. Ar fi vrut să verse. Simtea că dacă ar fi vărsat s-ar fi eliberat de toată energia negativă care se adunase în trupul său. Picioarele începuseră să se răcească. Nu le mai simţea. O coroană metalică subţire, ca cea pe care o pusese preotul pe fruntea vară-sii Margareta la cununia religioasă, îi strângea capul ca într-un dispozitiv de tortură. Devenea tot mai mică, strivindu-i fruntea, crăpându-i oasele craniului, apăsându-i creierul.
- Deci să recapitulăm – îşi suflecă bărbatul mănecile, făcând semn din cap unei fete ce aştepta cu creionul şi hârtia pregătite să se apropie.
- De când o cunoşti pe doamna Dudescu?
- De când mă ştiu domnule.
- Unde ai fost ieri între orele 18 şi 19?
- În casă la doamna.
- Care doamnă?
- Doamna Dudescu.
- Ce făceai acolo?
- Citeam o carte. “Învingătorul este întotdeauna singur”. De Paulo Coelho domnule. Şi aşteptam să se trezească. Abia ce-i luasem pâine şi nişte brânză cu smântână.
- Cine mai avea chei de la apartamentul doamnei Dudescu?
- Numai eu din câte ştiu. Şi i-o fi dat doamna şi lu moştenitoru, că a tot sperat c-o să vie să-i steie la căpătâi când i-o fi ceasu, săraca.
- E adevărat că ai aflat în ultimele zile că doamna Dudescu are un moştenitor, lucru pe care nimeni nu l-a bănuit niciodată?!
- Da domnule, e adevărat.
- E adevarat că ai pus ochii pe apartamentul doamnei Dudescu şi sperai că are să ţi-l lase ţie după ce moare?
- Nu pusesem ochii domnule, dar speram să mi-l lase. Că orişicât….
- Mulţumesc domnişoară, asta-i tot. O să ne vedem la proces – concluzionă bărbatul aşezând capacul molfăit între dinţi înapoi în vârful pixului. Un bob de albastru ca o picătură de sânge străluci o secundă apoi dispăru. Şi mai lasă-l dracului pe orişicâtul ăla, că m-ai înnebunit zău aşa.
“Şi încă o dată, rotim şi ne înălţăăăăm… ne înălţăăăăm, ne înălţăăăăăm. Ce-i asta domnişoară, nu ne mai înălţăm?! Am uitat să ne înălţăm?! Aşa repede uităm tot sau astăzi suntem cu aripile tăiate?!.... Gata, stop! Ai obosit, nu mai iese nimic. Încheiem pentru astazi. Te duci acasă, te odihneşti şi mâine o luăm de la cap. Nu se poate aşa, trebuie să te scuturi un pic….” Apoi muzica se întrerupse brusc ca şi cum o sabie uriaşă ar fi retezat dintr-o lovitură vrejul de fasole luuuung până la cer. Vântul nu adia deloc şi era cald, mult prea cald pentru o zi obişnuită de vară timpurie.

luni, 5 iulie 2010

Gogu pantofaru

- Du-l la atelier la Mielu. Scoate ăsta untu din el. Scapi şi de o gură la masă, învaţă şi ceva meserie. Pe urmă oţi mai vedea voi – îi spusese unchiu Niculae lu tac-su într-o seară între două pahare de răchie.
La Mielu a stat trei luni. În trei luni a încasat atâta bătaie cât nu încasase acasă în unşpe ani. După trei luni n-a mai suportat şi-a şters-o. S-a întors acasă. Maică-sa l-a strâns la piept şi l-a căinat dar taică-su i-a dat două palme peste ceafă şi după o noapte de plânsete şi răcnete l-a adus de ciuf înapoi la Mielu. E adevărat că bătaie n-a mai încasat cu toptanul, ci doar cu moderaţie, da nici prea bine nu i-a fost. Şi nici meserie nu s-a lipit. Cum dracu să înveţi meserie dacă toată ziua dai cu mătura, cari pieile, speli podelele. Şi poate că toate ar fi devenit mai suportabile dacă nu ar fi fost mirosul ăla de mortăciune care venea de la pieile netăbăcite. Când îi puneau câte un morman de piei în braţe trăgea aer în piept, îşi ţinea respiraţia, îşi răsucea nasul şi gura la ceafă şi mergea aşa pe orbecăite ca un somnambul. A tot aşteptat să vină altu, că aşa îi spuseseră toate calfele. “Ce să-i faci bă, aşa-i cu ăla de vine ultimu, trebe să facă de toate că nu se pricepe la nimic. Mai ai şi tu răbdare până vine unu proaspăt. Când o veni l-om lua p-ăla la şuturi. Până atunci hai mişcă-te şi mai dă o dată cu mătura pe aici că uite ce mizerie s-a strâns. Şi aruncă naiba nişte apă înainte, să nu mai faci atâta praf”. Şi ucenicul cel tot aşteptat n-a sosit. Fie că auzise cât de grea e viaţa la Mielu, fie că patronul nu avea de gând să-şi mărească trupa, cert e că timp de doi ani a rămas ultima roată la căruţă, roata mai mică şi a trebuit să-şi întărească bine spinarea ca s-o poată sprijini pe umeri.
Norocul lui a fost domnul Agopian. Nu degeaba toată lumea îi spunea în târg “Domnul Agopian” deşi nu era decât un oarecare patron de cizmărie care plecase ca şi el de la nivelul unui simplu ucenic. Era însă un om cu capul pe umeri şi cu picioarele pe pământ, care ştia deopotrivă mersul lucrurilor şi al stelelor şi care toată viaţa încercase să se strecoare printre greutăţi pentru a scoate la suprafaţă partea sa frumoasă. Domnul Agopian venea din când în când pe la atelier căci Mielu se ocupa printre altele şi cu tăbăcitul pieilor pe care în parte le folosea la încălţări, în parte le vindea unor ateliere sau fabrici mai mici. “N-ai un băiat bun să-mi dai şi mie? Nu mă interesează să ştie cine ştie ce meserie, dar vreau să fie cuminte şi muncitor” îi spusese domnul Agopian drept şi sobru, cu o mână la spate şi cu cealaltă înfiptă între nasturii al doilea şi al treilea de la haină de-ai fi zis că e general cu fireturi nenumărate ci nu şef de prăvălie. Ciulise urechile de la primele cuvinte şi sângele începuse să-i fiarbă în vene de-l simţea numa bine în urechi cum clipoceşte fierbinte “clipa-clopa, clipa-clopa”. Ştia că asta are să fie salvarea, ba chiar mai mult, ştia că are să fie mişcarea care îi va schimba viaţa. Mielu şi domnul Agopian n-au mai spus nici un cuvânt în plus. Mielu doar şi-a îndreptat bărbia înspre el indicându-l din ochi iar domnul Agopian l-a privit lung două secunde apoi a încuviinţat din cap. Trei piei de capră şi-un kil de vin de la Paris îl costase afacerea pe domnul Agopian. Atunci n-a ştiut, a aflat-o târziu, mult mai târziu…
La domnul Agopian lucrurile s-au schimbat complet. Nimeni nu ţipa în atelierul său, calfele nu-i încălecau pe ucenici, meşterii nu încălecau calfele, iar domnul Agopian în persoană era pâinea lui Dumnezeu. A avut ochi bun noul său stăpân. În doi ani a ajuns calfă, în alţi trei meşter, iar după nici şapte ani era şeful cizmăriei din urbe. A învăţat meserie mai repede decât oricare altul şi spre mirarea sa nemărginită a început să iubeasca pielea. Întâi transparent ca pe o floare peste care dai în poarta casei şi care îţi atinge ca din întâmplare manşeta pantalonului în timp ce miresmele sale îţi mângâie delicat obrajii, apoi mai dens, mai puternic, ca pe o iubită care îţi face trupul să tremure şi simţurile să explodeze şi în cele din urmă cald şi aşezat ca pe o amantă pe care nu ai văzut-o niciodată dar care ştii că te aşteaptă cuminte şi dornică undeva în apropiere gata să-ţi îndeplinească cele mai fierbinţi şi nestăvilite dorinţi. Şi asa era. Toţi cei care îl înconjurau ştiau asta şi-şi dădeau coate când el îşi alegea o piele fină, proaspăt tăbăcită, pentru a începe să lucreze la o pereche nouă de botine. Înainte să o ridice şi să se apuce de muncă o abiaatingea cu buricele degetelor ca şi cum ar fi încercat să-i simtă respiraţia uşor agitată, îşi întindea podul palmei pe suprafaţa ei ca peste o hartă invizibilă de-ai fi zis că urmăreşte sângele lunecând liniştit prin pielea încă nemoartă. Apoi întotdeauna, dar absolut întotdeauna o ridica, o privea în lumină şi o lipea de obraz. “O ascultă acuma, să-i spună ce-are să iasă” glumeau şugubeţii hlizindu-se. Dar el chiar asta făcea, închidea ochii, îşi ţinea respiraţia, tăia orice legătură cu lumea şi asculta ce îi spune pielea. Şi pielea îi spunea “Vreau să fiu botină înaltă, până dincolo de glezne, cu vârf ascuţit şi toc înalt, cu cataramă mică aurie pe exterior şi nasturi de lemn înveliţi în cămaşă de piele pe interior”. Sau altădată pielea îi spunea “Vreau să fiu pantof cu vârf rotunjit, cu fundă albastră şi toc potrivit numa bun de mers la şosea”. Nimeni nu ştie să spună exact dacă pielea i-a spus întotdeauna aşa sau s-a întâmplat să o cotească la un moment dat, dar ea îi spunea întotdeauna să facă încălţari pentru dame. Nu a fost niciodată căsătorit, nu şi-a culcat capul pe umărul niciunei femei, nu a iubit niciuna. A fost căsătorit doar cu cizmăria. Ea i-a adus toate satisfacţiile, dar şi toate necazurile, ea i-a bântuit gândurile şi visurile, ea l-a împlinit ca om. După moartea domnului Agopian a moştenit tot, atelierul şi magazinul din urbe, alte două magazine în oraşele din apropiere, precum şi magazinul din capitală pe care îl deschiseseră cu mare pompă pe Calea Victoriei cu numai câteva luni înainte să înceapă războiul. Apoi a venit dezastrul. Războiul, nemţii, ruşii, comunismul... Totul a fost naţionalizat. N-a apucat să-şi salveze decât pieile pe care le-a cărat singur cu sudoarea şiroindu-i pe tâmple de la atelier până la casa în care locuia două străzi mai încolo. A vrut să se sinucidă, dar a strâns din dinţi şi a continuat să lucreze. Meseria l-a ajutat din nou. A continuat să ţină şi după război un atelier mic în Bucuresti pe Vasile Lascăr, lîngă Piaţa Rosetti, care apoi a crescut şi a devenit unul din cele mai căutate ateliere de încălţăminte din capitală. Şi n-a iubit doar munca deşi a doua sa iubire era mai puţin cunoscută decât prima, mai ascunsă privirilor lumeşti, dar nu mai puţin năvalnică. A iubit şi gambele frumos arcuite ale femeilor, gleznele lor subţiri, degetele lungi şi tălpile uşoare. Când perechea de încălţări era terminată o aşeza el însuşi în vitrină găsindu-i cea mai bună poziţie, pentru ca mai apoi, tot cu mâinile sale să o ridice din învelişul de velur ca pe o coroană a reginei şi să o aşeze pe piciorul mic al unei domniţe zâmbitoare cu zulufi blonzi sau al unei doamne cu gene lungi şi buze cărnoase şi fremătătoare. Se aşeza de fiecare dată cu un genunchi în pământ ca şi cum ar fi îngenuncheat să jure credinţă veşnică prinţesei, lua în palmă piciorul domniţei, îi desprindea uşor din învelişul de piele piciorul mic pe care îl aşeza apoi în podul palmei ca pe un pui gălbui timid şi dezorientat, pentru ca în cele din urmă să-l îmbrace din nou în cămaşă de gală. Nimeni nu a avut însă a se plânge de purtări necuviincioase din partea sa. Dimpotrivă, doamnele şi domnişoarele ieşeau întotdeauna îmbujorate şi mulţumite pe de-a-ntregul din atelierul său iar încălţările lor erau întotdeauna motive de admiraţie şi invidie oriunde s-ar fi aflat.
În ‘89 viaţa încă îl mai rostogolea între palmele sale aşa cum rostogoleşti o gogoaşă încinsă neştiind dacă să-i dai drumul şi să-ţi pară apoi rău sau să mai rabzi încă puţin.
“A cazut Ceausescu unchiule. Suntem liberi” – strigase la el unul dintre nepoţi dând din mâini şi din picioare ca un apucat şi strângându-l în braţe gata gata să-l sufoce. Nu l-a auzit bine aşa că l-a aşteptat şi pe al doilea, de data asta cu urechile ciulite. “S-a dus dracu Nea Nicu unchiule. A fugit. A căzut comunismul” – i-a spus şi al doilea, de data ceva mai potolit. Şi al treilea şi al patrulea tot cam acelaşi lucru i-au spus. El a zâmbit, şi-a pus haina, şi-a luat pălăria şi bastonul şi a dat fuga să vadă ce-i face magazinul cel vechi din inima târgului. Era tot acolo. Îl aştepta.
Când totul s-a potolit şi oamenii au început lucrul s-a dus ca în fiecare dinimeaţă la atelier. Doar că de data asta cu mult mai devreme. Nu era nimeni să-l vadă. De altminteri nici când era cineva acolo nu prea îl vedeau căci devenise subţire şi uscat ca o umbră. A ridicat una câte una toate bucăţile de piele, le-a trecut peste obraz, le-a ascultat poveştile. “Vreau să fiu o botină înaltă până dincolo de glezne, cu vârf ascuţit şi toc înalt, cu cataramă mică aurie pe exterior şi nasturi de lemn înveliţi în cămaşă de piele pe interior” i-a spus una din ele. “Eu vreau să fiu pantof cu vârf rotunjit, cu fundă albastră şi toc potrivit numa bun de mers la şosea” i-a spus alta mai mlădioasă. El a dat din cap că a înţeles, a împins la o parte toate lucrurile de pe masa cea mare din centru, s-a întins pe spate, a pus mâinile pe piept şi a închis ochii zâmbind. Visa gambe frumos arcuite de domnişoară zglobie şi tălpi uşoare de fete cucuiete şi glezne subţiri de doamne cu gene lungi şi ochi adânci. Le simţea pielea fină în palme şi palmele îl mâncau.
- Eiii…. – pe asta cine a adus-o?! – a întrebat meşterul Dumitrescu întinzând mâna către masă, dar nimeni n-a ştiut să-i răspundă. Meşterul a măsurat-o din priviri, a ridicat-o în palme, a lipit-o de obraz şi pielea i-a spus tot ce trebuia să ştie.
Iar el… El continuă să le simtă pielea fină şi tălpile uşoare muuultă multă vreme înainte.