marți, 29 iunie 2010

cămăşi

mi-e frică să-mi scot cămaşa asta albă, cu manşetele şi colţurile gulerelor scorţoase şi agresive de mă priveste şeful cu o sprânceană ridicată de fiecare dată când mă vede; dar şi mai frică îmi e să-mi scot cămaşa astălaltă, cadrilată, pe care o port în fiecare zi dejurîmprejur; cum la fel de frică îmi e să-mi scot pijamaua verde cu dungi negre subţiri, în care mă cufund în fiece noapte ca într-un costum de scafandru etanş de nu se mai aud nici măcar valurile; sau cămaşa subţire din pânză de in pe care o port dimineaţa pe malul cerului, sau cea albastră din care privesc păsările în balconul meu aşezat un pic mai jos decât norii, sau cea vişinie din care urmăresc gambele frumos arcuite ale femeilor, sau cea galbenă pe care o aştern pur şi simplu pe nisip…
căci dacă le-aş scoate pe toate, înlăuntru ce-ar mai rămâne….?!

sâmbătă, 26 iunie 2010

Noni

- Îţi jur că aşa a fost – strigă fetiţa cu ochii în lacrimi, cu greu acoperind vuietul râului. Mitea mi-a spus că pe apă cresc flori mari şi roşii şi a vrut să mergem să le culegem. Eu i-am explicat că pe râuri nu cresc flori dar el mi-a spus hai să le vezi şi m-a tras de rochiţă până la mal. Şi erau. Erau flori mari şi roşii cu petale multe şi creţe ca bujorii noştri chiar în mijlocul apei.
- Ţi-am spus să nu mă mai minţi – replică maică-sa ridicând ameninţător glasul şi întinzându-şi gâtul deasupra ochilor ei ca un polizor dentar peste gura întredeschisă cu teamă. Niciodată nu mă asculţi! Nu ţi-am spus să vă jucaţi frumos sub nuc pe păturica pe care v-am adus-o?! Ce ţi-a trebuit ţie să te duci la râu?! Nu ţi-am spus să stai departe de râu?! Îîî??? Spune-mi!!!
- Dar ţi-am spuuuus. Mitea a zis să mergem să mirosim florile. Dar eu am întrebat cum ajungem acolo iar el mi-a spus că dacă ne ţinem strâns de mână putem călca apa. Şi aşa a şi fost. I-am dat mâna şi am călcat peste apă cum călcăm vara pajiştile – explică fetiţa cu lacrimile şiroind pe obraji. Din ochi, şi din frunte, şi din păr curgeau lacrimi mari şi grele ca sâmburele de caisă.
- Vezi?! Vezi cum mă minţi?! Şi uită-te la tine în ce hal te-ai făcut. Rochia ţi-e fleaşcă toată şi eşti plină de noroi pe picioare. Şi pe mâini. Şi în cap ai noroi. Niciodată nu mă asculţi ce spun. Eşti cu capul în nori, parcă vorbesc la pereţi. Uită-te şi tu la tine în ce hal eşti.
- Fiindcă am fost să mirosim florile, ţi-am spuuuus. În mijlocul apei erau, acolo unde apa parcă nu mai curge ci stă să se odihnească cuminte. Roşii şi mari erau florile. Şi Mitea a zis să şedem. Iar i-am spus că nu putem şede pe apă dar Mitea mi-a explicat că dacă îl sărut pe obraz o să putem şede. Şi aşa a şi fost. L-am sărutat pe obraz şi apoi ne-am aşezat pe apă ca pe păturica cea verde pe care ne-ai lăsat-o tu. Şi atunci m-am udat un pic. Dar numai un pic.
- Nu mai minţi, tu nu înţelegi să nu mă mai minţi?! Uită-te ce ochi vineţi şi bulbucaţi ai. Tot corpul ţi-e vânăt şi burta umflată. Şi obrajii ţi-s buhăiţi. Şi ai nisip în gură, nu vezi?! Asta fiindcă nu mă asculţi şi mă minţi – ţipă femeia ridicând mâna stângă s-o pălmuiască.
- Ba nu. Mă jur că aşa a fost. Cum ţi-am povestit.
Şi palma grea spintecă aerul spre obrazul fetiţei dar trecu prin trupul ei ca printr-un nor. Şi încă o dată. Şi încă o dată.
- Lasă-mă să te plesnesc. Nu te mai feri. Nu înţelegi că m-ai minţit şi că trebuie să fii pedepsită?! Doar acceptându-ţi pedeapsa te mai poţi izbăvi – ţipă ea încercând să lovească din nou şi din nou trupul fetiţei ca într-o luptă cu morile de vânt…

Şi aerul vânturat de mâna femeii devenea din ce în ce mai senin…

joi, 24 iunie 2010

Fachirul

Karthik Sundaram e indian. Fachir indian. Are o barbă albă lungă şi devălmăşită ca un fuior de mătase de porumb uscat, o mustaţă la fel de lungă semeţită spre dreapta şi spre stânga în două suliţi ascuţite şi un turban mare şi verde care îi acoperă în întregime fruntea şi mare parte din sprâncene. Cu mai mulţi ani în urmă Karthik Sundaram a fost exclus din Organizaţia Fachirilor Profesionişti din India şi de atunci şi-a părăsit ţara şi călătoreşte cu bocceaua în vârf de băţ prin lume. Karthik a fost acuzat în patria sa în nenumărate rânduri că metodele şi instrumentele sale sunt total atipice pentru meseria de fachir, riscând să arunce metodele tradiţionale de lucru în derizoriu.
Prima experienţă care i-a oripilat deopotrivă pe fachiri şi publicul cunoscător a fost acel gând de moarte lung şi ascuţit ca un piron pe care Karthik şi l-a înfipt în frunte ziua în amiaza mare în piaţa centrală din Chandigarh. Pironul lung de mai bine de un metru şi gros cam cât degetul arătător a pătruns în frunte ca un baton de vanilie printr-o foaie fierbinte de appam fără nici cea mai mică împotrivire, pentru a se pierde apoi încet încet în întregime înlăuntrul tigvei sale. Nici o urmă nu a mai rămas pe fruntea lui Karthik cu excepţia a două linii oblice în V ca o încruntare, exact între sprâncene, pe care însă cei strânşi împrejurul său puteau să jure că le-ar fi avut şi înainte. Evenimentul a atras atenţia autorităţilor locale care iritate şi speriate au decretat că toate gândurile de moarte, îndeosebi cele ascuţite şi dure care pot cauza din neîndemânare rănirea gravă a trupului sau chiar spintecarea sa iremediabilă, nu pot fi introduse în ţeastă decât cu aprobare specială de la panchayati.
După această poveste Karthik a continuat să facă minunăţii pe care nici un alt fachir nu a mai încercat să le facă vreodată. De exemplu a luat o mâhnire rotundă şi subţire ca un disc metalic tăios pe care şi-a înfipt-o fără nici un pic de ostenire sau durere în piept. Discul avea cam douăzeci de centimetri în diametru şi câţiva milimetri grosime, fiind extrem de periculos chiar şi la o simplă manevrare cu mâinile. Ceea ce a şocat asistenţa a fost mai ales faptul că Sundaram Karthik a decis, fără să-i pese de propria viaţă, să-şi înfigă mâhnirea aceasta foarte aproape de inimă, atât de aproape încât mulţi s-au îndoit că fachirul ar avea-o în cutia toracică, în partea stângă a pieptului, sub osul stern. Unii chiar s-au întrebat dacă fachirul are inimă, ba câţiva guralivi au decretat chiar că s-ar putea ca fachirul să nu aibă în piept decât inimă şi nimic altceva, atâta timp cât discul acela a trecut prin trupul său fără să fie oprit sau măcar încetinit nici de vreo coastă şi nici de stern. Toată chestia asta i-a adus o mulţime de neplăceri căci a fost chemat imediat să dea o declaraţie cu privire la mâhnirea aceea, că de unde o are, că de ce e atât de rotundă şi de ascuţită, că ce vrea să facă cu ea şi mai ales să explice în cuvinte cât mai amănunţite ce-i cu inima sa.
Întâmplarea care a pus însă capac la toate a fost cea cu fluturii. Pelerinii care au asistat la eveniment pot susţine cu mâna pe inimă că totul s-a întâmplat inopinat, fără nicio pregătire, fără nici un aranjament. Fluturii au început să se strângă în jurul lui Karthik ca albinele în jurul borcanului cu miere imediat ce acesta şi-a făcut apariţia la fântâna Chand Baori. Dar nu erau orice fel de fluturi. Fluturii fachirului aveau trupul spiralat într-un resort mic de oţel şi aripi din lame de bărbierit. Un cap rotund de safir cu doi ochi ca două vârfuri de ac le completau trupul metalic strălucitor. Spre uimirea tuturor, la apariţia fluturilor, fachirul a deschis larg gura şi a scos limba de parcă ar fi vrut ca ele să devină pentru micile lepidoptere o uşă de intrare în palatul fermecat împreună cu covorul roşu rostogolit peste trepte. Fluturii s-au aşezat unul câte unul pe limba fachirului, i-au alunecat uşor pe gât şi au căzut cu zgomot în stomac. “Biiiig”, “biiing”…. se auzeau fluturii metalici căzând rând pe rând în stomacul fachirului. Şi asta nu e tot. Odată ajunşi acolo au început a zbura înlăuntru şi a zbârnâi uşor într-un amestec de tăişuri şi carne de care cei mai mulţi privitori au fost îngroziţi.
A fost ultima reprezentaţie a fachirului în India. Autorităţile au emis imediat un nou act prin care toate reprezentaţiile lui Karthik Sundaram au fost interzise, el însuşi fiind obligat să-şi subţieze sentimentele şi să le rotunjească colţurile astfel încât ele să nu mai fie periculoase pentru public, ba mai mult, i s-a cerut să şi le reprime astfel încât acestea să nu se mai poată profila deloc în afară.

marți, 15 iunie 2010

şarpele

seamănă perfect cu un şarpe; are trupul luuung lung, lipsit de vertebre, cenuşiu şi alunecos; are ochii hipnotici şi mari, disproporţionat de mari ca o pereche de ochelari de soare cu rame groase pe ochii mici şi aproape închişi ai bunicii; urechi n-are, dar probabil că aude cu pielea, cu toată pielea, căci nu-i scapă nimic; iar gura… gura e de-a dreptul imensă; când o deschide se face dintr-o dată noapte, o noapte de smoală negru-tăciune, lipicioasă, în care strălucesc doi dinţi lungi, uşor curbaţi spre interior şi ascuţiţi ca două securi; se târăşte printre firele de iarbă şi lujerii de floare, se ascunde în crăpăturile gândurilor, intră pe-aici, iese pe dincolo, stă ghemuit rotocol în mijlocul drumului gata să atace, se încolăceşte peste cornul lunii şi rămâne atârnat aşa cu capul în jos într-un balans imperceptibil întotdeauna cu ochii larg deschişi…
au, auuu….. şarpele ăsta împunge lua-l-ar naiba să-l ia; are coarne; şarpe cu coarne?!?!?!.... coarne?!?!?!..... au, au, auuu….. gata, gata, opreşte-te….. au, auuu…..

joi, 10 iunie 2010

gata

marea nu mai miroase a mare; şi nici a sare; şi nici a alge; şi nici a peşte; şi nici a cochilii goale de melci!
marea miroase a votcă la sticle de plastic; şi a rexona din ăla care nu lasă pete; şi a redbull; şi a ciungă cu microparticule pentru albit dinţii; şi a sudoare; şi a ţigări; şi a durex…

uneori, mai ales pe-nserat, mirosul mării nu mai are nici o legătura cu marea, ci cu nasul care o adulmecă…

duminică, 6 iunie 2010

telegrafic

crize, protestatari, greve; soldatul israelian care a împuşcat şase pasageri de pe un vas civil luat cu asalt la miezul nopţii ar putea fi decorat pentru că şi-a apărat camarazii de cozile de mătură şi odgoanele celor atacaţi; închid televizorul; mâna-maicii-domnului miroase de te înnebuneşte; dimineaţa sau seara te înnebuneşte

pe terasa de vizavi o doamnă citeşte ziarul; un domn îşi bea cafeaua; doi copii dispăruţi de ceva vreme au fost găsiţi de poliţie într-un apartament din ferentari; erau căsătoriţi şi aveau un băieţel, martin; nimic altceva

o maşină opreşte brusc cu scrâşnet de frâne în faţa porţii; nu coboară nimeni; la ce bun să opreşti aşa cu scrâşnet de roţi dacă nu aduci pe nimeni?! poate ia pe cineva; nu ia, a rămas încremenită acolo

îmi spui la telefon că iar ai migrene; s-a dus dracului ziua mea, ştii cât de tare mă dor toate când aud că iar ai migrene; trandafirul căţărător e plin de flori; spre vârf au început deja să se usuce; din loc în loc are ţepi mărunţi ca pionezele cu care fixam ziare în tocul ferestrelor pe când nu aveam încă perdele; şi nici dorinţi

ieri a bătut vântul tare şi a împins marea spre stânga, spre port; pescarii adună peştele cu mâna goală; şi-au lăsat undiţele pe dig între stabilopozii uscaţi şi adună peştele cu mâna goală aşa cum ai culege bureţi în pădure; copiii adună căluţi de mare; căluţii sunt iute înhămaţi la poveşti; pe seară bărbaţii au dat drumul peştilor; de ce să mai mergi la pescuit dacă nu poţi da o şansă peştelui să-şi aleagă cârligul?!; are să plouă

un stol de rândunele gureşe dă ocol casei ca şi cum ar încerca să contruiască din fâlfâiri de aripi o colivie; un cerc, încă unul, încă unul, încă unul; eu înăuntru

sâmbătă, 5 iunie 2010

profil

am un cap, doi ochi, o gură, un nas, ca toţi oamenii…
cu ochii joc seara zaruri la colţul blocului; eu 1-1, ea 5-2, eu 5-5, ea 6-1, eu 8-8, ea 4-3; ea mereu 7 ca un făcut, eu tot pereche, tot pereche, ca o privire şaşie concentrată în acelaşi punct din ce în ce mai îndepărtat
gura am cusut-o; îmi spuneau vecinii că noaptea ies dintr-ânsa şerpi lungi şi negri, ca nişte vise strecurate prin site cu găuri din ce în ce mai mici, ce se târăsc prin ierburi înalte, se urcă pe scoarţe zgrumţuroase şi apoi s-atârnă cu capul în jos ciucure ca mâţişorii de salcie în despicătura primăverii
urechile le-am umplut cu ceară; mi le-a umplut vecinu Ulise de la parter, care nu visează toată ziua decât femei-păsări ce ademenesc cu cântecul lor marinari rătăciţi; dar am făcut greseala să-l ascult o dată, o singură dată pe furiş până să vină el cu ceara şi acuma cântecul se zbate înăuntru ca un canar într-o colivie prea strâmtă şi se dă cu capul de toţi pereţii de-mi ţipă timpanele ca din gură de şarpe
nasul… hi,hi… nasul a început să se desfacă ca o pâlnie; totul a început de la zambilele alea ce-mi ciocăneau dimineaţa în fereastră, se hlizeau ca nişte copilandre, îşi ridicau fustele şi-mi arătau picioarele lungi şi buricele parfumate; a venit apoi liliacul tânărul dandy elegant şi rafinat şi trandafirii cei ţepoşi şi mâna-maicii-domnului…; acum s-a lăţit şi mai mult în aşteptarea florilor de tei, de s-a făcut exact ca o pâlnie de gramofon turtită la vârf şi uşor ondulată
m-am schimbat mult în ultima vreme, atât de mult încât ăla mic a lu’ Traşcă nici nu m-a mai recunoscut dimineaţă când a plecat la şcoală; şi-a desfăcut ciunga, a înhăţat-o, iar hârtia a aruncat-o peste nasul meu pâlnie ca într-un coş de gunoi improvizat
altfel… eu tot un cap, doi ochi, o gură, un nas am...
ca toţi oamenii

marți, 1 iunie 2010

wetpaint

Succesul său extraordinar n-a putut fi explicat în nici un fel, nici de către criticii de artă şi nici de către psihologi. La toate spectacolele sale sălile erau arhipline şi fiecare dintre ele s-a desfăşurat cu casa închisă. Din momentul în care dezlipea pentru prima dată buzele, spectatorul simţea cum începe să alunece, la început uşor apoi din ce în ce mai repede, ca pe un tobogan uriaş către o destinaţie necunoscută, fără putinţă de a se mai agăţa de ceva, de a-şi încetini alunecarea, de a-şi controla calea. Totul era doar cădere către un abis nu negru şi tern ci viu şi multicolor, fierbere de culoare din care curg şi se preling pe sub soare ca un sirop de roşu, de-albastru şi de galben, curcubee lungi şi subţiri. La spectacolele ei sala îşi ţinea răsuflarea de la un capăt la altul ca într-o încremenire de marmură, pentru ca plecăciunea de mulţumire din final să topească vraja ca o boare magică împrăştiată printre buzele ţuguiate, iar aplauzele să se reverse în valuri peste marginile scenei ca florile scuturânde de cireş îmbrăcând totul în alb. Nu se auzea la spectacole nici un sunet. Tusea şi strănutul rămâneau întotdeauna în foaier, nimeni nu şoptea, nimeni nu foşnea, nimeni nu ofta, nimeni nu respira. Nici măcar cântăreaţa. Uneori, când uşile rămâneau întredeschise se putea auzi şuieratul aerului pătrunzând prin crăpătură, în speranţa că va putea găsi în ultimul moment un loc la spectacol. Atunci cântăreaţa se oprea, făcea semn unui anagajat al sălii, îi şoptea ceva la ureche şi aştepta să se facă din nou linişte perfectă. Abia apoi începea. Şi deşi era mută, revărsa peste spectatori valuri de vibraţii şi de emoţii făcând să se cutremure într-ânşii sufletele înţepenite. Căci da, cântăreaţa era într-adevăr mută. O tentativă de sinucidere pe când avea numai şaptesprezece ani îi distrusese complet corzile vocale. Dar prezenţa ei scenică, energia pe care o împrăştia şi mai ales cântecul acela pe care toţi îl auzeau fără să poate spune de unde vine o făcusera celebră şi o împăcaseră cu sine.

După mulţi ani, uimit de frumuseţea femeii şi şocat de infirmitatea sa, doctorul Truffaut a hotărât să-i reconstruiască împreuna cu o echipă de medici corzile vocale. Operaţia a fost un mare succes, cântăreaţa recăpătându-şi vocea complet. Dar glasul său, desi plăcut, era incapabil de a reproduce cântecul acela ce încă se mai auzea foşnind pe sub scaunele din sălile unde cântase. Iar spectatorii dezamăgiţi s-au împuţinat unul câte unul până când au dispărut de tot. Azi nimeni nu mai ştie nimic despre ea. Unii spun c-ar fi reuşit…