marți, 30 martie 2010

La Poarta Raiului

L-a văzut de acolo de sus şi s-a încruntat. Omul nu intra în nici o biserică, nu se închina la nici o icoană, nu săruta poala nimănui. L-a chemat pe Sfântul Petru şi l-a întrebat din priviri arătând cu bărbia spre bărbatul ce-şi încheia un pantof.
- Da Doamne ştiu, dar chiar nu am ce să-i reproşez…
- Nmic?
- Nimic…
- N-aaaa… furat niciodată?
- Niciodată Doamne.
- Şi nici n-a minţit.
- Nici!
- Şi bineînţeles că nici n-aaaa….. ucis.
- Nici măcar vise Doamne.
- Dar la bunurile şi la nevasta aproapelui a râvnit?
- Nici asta Doamne, e mai mult decât mulţumit cu ce are.
- Şi pe părinţi îi cinsteşte?
- Îi iubeşte ca pe copiii săi nenăscuţi Doamne.
- Iar munca îi e muncă şi odihna odihnă...
- Aşa e Doamne. E mai cumpătat decât o camilă, mai muncitor ca un bivol şi mai aproape de ceruri decât o acvilă.
- Dar de preacurvit?! Aşa-i că de preacurvit, preacurveşte?!
Sfântul Petru se opri o secundă, zâmbi uşor în barbă, apoi răspunse hotărât.
- Nu mai mult decât vecinul său din stânga Doamne. Şi nici decât vecinul din dreapta.
Dumnezeu zâmbi şi el. Sfântul Petru era un fin cunoscător al păcatelor omeneşti precum şi a legilor cerului. Nu degeaba ţinea cheile de la Porţile Raiului.
- Şi n-are în casă chip cioplit?!
- N-are
- Şi nici nu ia în derâdere numele meu?
- Niciodată.
- Păăăăi… n-a mai rămas decât o poruncă. Dacă şi asta e îndeplinită cred că trebuie să-i faci un loc aici lângă tine.
- Eeeee, aici e o problemă Doamne… Nu cunoaşte decât un Dumnezeu, dar nu eşti tu acela.
- Nu?! Dar cine?
- El. Nu se încrede decât în sine şi-n nimeni altcineva. Întreaga credinţă îi e în palmele sale.
Dumnezeu se opri, se scărpină în ceafă şi insistă.
- Chiar în nimeni?
- În nimeni Doamne, tot ce face face cu mâinile lui şi cu mintea lui. Nu cere niciodată ajutor. Nu cere nimic de la nimeni.
- Şi-i merge bine?
- Îi merge tare bine Doamne.
- Nu-i niciodată nefericit?
- Niciodată Doamne, e uimitor. Nu-i nici nemulţumit, nici nefericit, nici încruntat…
Dumnezeu se opri din nou. Nicicând nu fusese într-o cumpănă mai mare, nici chiar atunci când trebuise să construiască lumea.
- Şi-atunci avem ceva să-i reproşăm? ridică Dumnezeu din umeri nedumerit.
- Trufia Doamne. Trufia de a nu se încrede decât în sine.
- Da, da, trufia, că bine zici… concluzionă Dumnezeu fără însă să fie deloc împăcat cu el însuşi.
- Şi-atuuunci….
- Atunci îl vom pedepsi să ispăşească durerile celorlalţi, ale tuturor celor pe care îi va atinge cu privirea. Şi-ale vântului, şi-ale cerului, şi-ale florilor...

luni, 29 martie 2010

Ploi

“Irinucooo… mai vino mă fată şi tu de-mi ia din povara asta de viaţă că mi-a ostenit sufletu de atâtea nefrumuseţi. Azi uite că iar plouă şi parc-ar picura pe la încheieturile ochilor ăştia ne-nţepeniţi de mi preling stropii ca nişte lacrimi pe firele dureroase ce leagă ochiu cu inima până în stomac şi acolo se dezlipesc unu câte unu uite aşa pic, pic, pic, într-una ca dintr-o lumânare din alea de-un leu înfiptă la “morţi” şi căzută într-o parte de-şi stinge stropii fierbinţi cu răsuflările duşilor. Şi zău aşa că mi-i înlăuntrul un cazan cu smoală încinsă de parcă se mutară dracii cu toţii la mine şi-o puseră de chef. Că nici nu ştiu de unde vine sfârşeala asta, că doar simt aşa cum mă înmoi ca un pui plouat de cuc în cuib de măcăleandru de-mi fuge pământul şi nu mi-i locul oriunde m-aş aşeza, şi mă topesc înlăuntru ca un bulz de caş cu mămăligă de se răceşte pe afară de poţi să-l atingi cu deştu da înăuntru îi fierbinte de nimeni nu ştie cât, şi încep apoi a mă prăvăli peste mine ca o pereche de gomboţi cu prună din care ai mâncat miezu ăla dulce şi n-au pereţii subţiri de pesmet de ce să se mai ţie. Că nori şi pe ceriu şi pe frunţile oamenilor ăstora, şi-al Vasilicăi, şi-al Marioarei, şi-al Ionicăi, şi-al Maricicăi, şi-al lui Telelu, şi-al lui Iorgu, şi-al lui Teleagă… Şi-n ochi, şi-n inimi, zău aşa, de zici că s-o gătat bucuria şi soarele. Da el acolo-i, doar că nu se mai vede de sprâncenele astea streaşină, îngroşate de atâtea încruntări neîntemeiate. Că unele or fi nu zic, da nu se mai văz de ele nici zambilele, nici lalelele, nici brâduşele, nici narcisele. Nici alea galbene clopot, nici alea albe cu inima ca un soare. Că mai deunăzi trecu plâgând pe lângă mine Vetuţa, nepoata popii, aia de sus din deal şi-am întrebat-o “ce-ai tu?” şi ea mi-a zis printre lacrimi că iar şi-a luat coana preoteasă rochie de la oraş şi bicicletă lu ăla micu şi pian lu dracu ştie cine, că ce le-o trebui pian nimeni nu pricepe, iar ei n-au de nici unele că nu-s bani lua-i-ar dracu să-i ia dă bani cu cine i-a făcut, că mai bine lăsa pământu aşa cum era cu meri, cu peri, cu lalele, cu dălii, cu oi, cu vaci…
Irinucoooo…. vino mă fată şi adă de la vre-un doftor, de la care îi ştii tu, ceva de picat în ochi, să-i şteargă de nefrumos ca o sită dintr-alea prin care se duce nisipul şi apa şi rămân grăunţii ăia mici de aur şi să se prelingă pe-ormă pe frânghii de sânge până în suflet şi să-l mai ostoiască săracul că tare se zbate de la o vreme ca un pui de pitulice în hăini de zăbrele. Că nu ştiu ce are, că-i dădui tot ce crezui că îi trebuie, da-i lumea asta amară şi suflă greu şi se sperie când îi dăschid portiţa spre şosea. Sau poa’ să fie şi de picat în ureche, că nu voi dară susuri de izvoare, da de la o vreme nu ştiu ce mi-i, că aud numa tobe, de zdrăngăne ca trenu ăla d-are osia ciobită şi face ţac-ţac, ţac-ţac, ţac-ţac şi nu mai pot nici să adorm darămite să visez. Nici cu ochii închişi, nici cu ei deschişi, că nu ştiu ce-am da se-mpăinjenitără de tot şi văz mai mult nevăzute decât cele văzute. Uite nu mai târziu decât ieri la amiază l-am văzut pe tata. Săpa colo-n grădină. Ridica lopata, îi aşeza vârful în pământ, apăsa, răscolea, apoi iar ridica lopata, îi aşeza vârful în pămănt, apăsa, răscolea. O făcea fără nici o încruntare, fără icnet, de ziceai că-i mama ce-mpunge în pânza subţire sub abajuru de plastic. Doar din când în cand se oprea, îşi lipea lopata de umărul drept, îşi scuipa în palme, privea ceriul, apoi o apuca iar de coadă şi iar incepea, muşcătură lângă muşcătură, egale şi drepte, făcute parcă de şenilele de tractor. Când m-a simţit a întors capu spre mine şi-a zâmbit. O clipă doar, pe urmă a dispărut. Cu totul. Acu iar plouă, şi-i înmuiat şi cenuşiu totul de zici că s-au topit toate gândurile şi curg amestecate prin jgheaburi şi burlane de ceară şi se fac una cu pământul…

Irinucoooo..., mă fată, vii…?!”

sâmbătă, 27 martie 2010

Roblogfest 2010 – o scurtă analiză asupra fenomenului*

Iubito, hai vino fuga, că dau ăştia cu roboflegu
Poate zice ceva şi de noi
Hai lasă-i dracu de ciorapi
La populari a luat unu cotcodac, ai auzit de el?
Nici eu, hai că ţi-am desfăcut o bere
Pe urmă vine unu cu evoluţia şi altu care umblă liber
Hai vii?! Ştiu că stau alea la înmuiat de trei zile
Dă-le naibii, mai durează un pic
De zoso n-a zis nimic, o fi murit
Nici de noi
Uite, uite, ai venit la ţanc p-ăsta parcă-l ştiu de undeva
Aaa… nu, semăna cu nea Iorgu instalatoru
Puştoaico da ce coapse fierbinţi ai azi
Mmm… şi sânii îţi crapă de copţi
Hai lasă-i în plata Domnului cu roboflegu lor
Vino încoace să-ţi mănânc dupăurechea

* inspirat de analizele similare ale lu’ madelina gospodina

miercuri, 24 martie 2010

dezordine


fluturi albi ridicându-se periodic de la jumătatea distanţei dintre golden gate bridge şi pacific, castelul prinţesei din pădurea adormită, cuie, două oase de peşte zdrăngănind într-o cutie ruginită de tinichea, praf, trandafiri căţărători în formă de sălcii pletoase desenând cu mii de peniţe roşii în pielea întinsă, pinteni, foc, o pisică neagră tăind calea tramvaiului 13, ceas încolăcindu-şi braţele lungi după umerii clopotniţei, şenile de tanc duhnid a motorină în podul calicilor, cârlige, fecioara de fier clipind angelic din genele de sârmă ondulată, vântul spulberând acoperişul de şindrilă al caselor şi scurmând cu ciocul ascuţit în tocurile de lemn, noroi, nor ca un cap de fată cu plete plângând, topor dăltuind-şi lama lucioasă în cremenea grea. orb.

sâmbătă, 20 martie 2010

Zoofilie (sau despre cum să te porţi cu capra vecinului)

Fusesem să plătesc rata la asigurare. Eram cam cătrănit. Ma întorc, descui, intru. Când deodată aud un fâşâit. Cine naiba să fie?! Nevastă-mea e la bridge, copiii la casele lor. Ciulesc urechile. Iar fâşâitul. Mă duc repede în bucătărie, scot din sertarul cu tacâmuri un cuţit lung şi greu cu care tăiem pâinea şi mă întorc în sufragerie. Fâşâitul vine de la baie. Mă aproprii tiptil strângând în palmă cu putere mânerul de la cuţitul de pâine. Mă opresc în faţa uşii închise. Îmi fac curaj. O secundă, apoi încă două, apoi încă vreo zece. Izbesc uşa de perete. Înăuntru o capră. Capra vecinului. Păştea liniştită dintr-un burete verde praz al nevesti-mii, d-ăla din perdea de plastic strânsă grămadă cu un şiret de pantof. Mă uit şi nu-mi vine să cred. Recunosc că m-am panicat. O vreme m-am gândit că mi-a fost trimisă de sus aşa ca un test. Mă cam mânca palma, nu zic nu. M-am gândit o secundă să-i iau gâtul, s-o tranşez în cadă, apoi să-i împrăştii membrele învelite în folie de plastic prin tot oraşul, unul în tomberonul de sub podul de la butelii, altul în fundul parcării de la Carrefour, altul în butoaie la Mamaia… Dolofană capra. Eu n-am capră, eu am un ИЖ moştenit de la socră-miu. Da-l folosesc numai vara, iarna îl ţin pe balcon lângă butoiul cu varză. După un timp mi-a trecut. Am aşezat cuţitul pe chiuvetă. Îmi lăsase în palmă o dungă adâncă paralelă cu linia vieţii dar care se întrerupea brusc exact acolo unde începea tăişul metalului. Capra nici nu băgase de seamă. A început însă să-mi fie simpatică cu moaca aia tristă şi cu ochii lăcrimoşi, ca un copil bolnăvicios. Chiar am prins drag de ea, cum stătea aşa şi molfăia la buretele ăla. După ce a terminat buretele a început să lingă săpunul cu aromă de măr verde. I-a plăcut şi ăla. L-a terminat repede. Apoi am sunat la vecinu să vină să şi-o ia că mânca toate cosmeticalele nevesti-mii. Era în nouălea cer vecinu. Credea c-a pierdut-o. Sunase la pompieri, să vină ăia s-o caute, da ei au zis s-o caute el şi pe urmă să sune, că ei doar o dau jos. Sau o trag sus. Sau o extrag dintre fiarele contorsioniste, depinde de situaţie. Aşa că bucuria a fost dublă. A recuperat şi capra şi nici n-a mai trebuit să sune la pompieri s-o dea ăia jos. Sau s-o tragă sus. Ca semn de preţuire a zis că-mi dă jumate. De capră. Aşa că am spart despărţitoru dintre balcoane şi am făcut un balcon comun. Capra trebuia să stea la mijloc, sau măcar juma de zi la noi şi juma de zi la ei, da stă mai mult la noi. Mde, capră. Bureţii de baie ai nevesti-mii s-au terminat, acum îi dăm varză. O vreme i-am dat crudă, da nu mai e nici pe balcon, nici la aprozar. Am reprofilat-o pe d-aia murată. Cumsecade capră.

* zoofilie = dragoste morbidă pentru animale (DEX ’98)
** morbid = care indică o stare bolnăvicioasă sau rezultă dintr-o astfel de stare (DEX ’98)
nota autorului: dragostea în cauză nu presupune neapărat şi relaţii de natură sexuală, poate fi una absolut platonică

vineri, 19 martie 2010

Bărbaţii îmbătrânesc marţea II

Iar femeile, ooo… femeile nu îmbătrânesc niciodată. Ele se topesc ca un fulg de zăpadă în palma fierbinte sau se deşiră asemeni fumului alb din horn şerpuint printre văi încremenite în ger. Femeile ard pe nesimţite, în linişte, ca o lumânare de Paşti lăsată în colţul ferestrei din care în zori nu mai găseşti aproape nimic, decât un boţ de ceară cât o monedă pe care îl desprinzi cu vârful unghiei şi un punct negru în mijloc. Femeile se desfac ca un ghem de lână din care se lucrează pe sine apoi mănuşi şi fulare şi căciuli şi pulovere pentru degete şi spinări degerate. Femeile îşi ascund părul niciodată cărunt sub casca de baie şi intră dimineaţa în mare pentru a se sparge sub valuri în milioane de bulbi lichizi şi a înflori apoi de cu noapte în vise nemărturisite…

joi, 18 martie 2010

Bărbaţii îmbătrânesc marţea

Bărbaţii îmbătrânesc marţea. Lunea n-au timp, sunt ocupaţi cu de-ale casei. Mde, ca la-nceput de săptămână. Marţea încep să le încărunţească tâmplele dar se fac că nu bagă de seamă. De miercuri îşi lasă bărbia în palme, la încolţit, pentru ca până duminică să le crească albă, rotundă şi moale ca o pâine cuminte coaptă în ţest. Joia le apar pe obraji crevase, întâi înguste, apoi din ce în ce mai largi şi mai adânci ca albiile săpate de puhoaie de lacrimi niciodată vărsate. Vinerea începe să li se stingă văpaia din priviri, încet, ca flacăra de la aragaz când se-ncovoaie războaiele. De sâmbăta deja nu mai urcă scările la bloc, preferă să rămână pe băncuţă în faţă şi să privească păsările, florile şi fetele care pleacă dimineaţa la şcoală. Iar duminca, ohh duminica zâmbesc cu faţa aia de copil fericit ca o lună plină, pe sub sprâncenele alandala precum cuiburile de vrăbii şi abia descreţindu-şi buzele uscate prin barba albă, rotundă şi moale ca o pâine cuminte coaptă în ţest.

luni, 15 martie 2010

A venit primăvara

A venit primăvara. Garantat. Fără putinţă de tăgadă. Vă spun eu sigur. Pot să zică meteorologii şi astrologii şi astronomii ce-or vrea ei, eu ştiu sigur că a venit. Pentru că am văzut-o. Eram astă seară la duş şi vâjjj a trecut din stânga ca un punct mic şi negru chiar pe lângă nasul meu. Apoi a dispărut. M-am gândit o clipă că mi s-a părut dar tocmai când dădeam clăbucul jos vâjjj iar. De data asta din dreapta. Ca o virgulă, tot neagră, da’ ceva mai măricică. O urmăresc cu privirea. Primăvară în toată regula, să nu-mi vină să-mi cred ochilor. A făcut vreo două loopinguri anemice, de-ai fi zis că nu i s-a încălzit încă motoru, a planat un pic pe deasupra chiuvetei ca un vârf de creion deasupra foii albe de hârtie şi s-a aşezat în cele din urmă pe marginea oglinzii scuturându-şi înciudată aripile. Deşi buimac de mirare am reuşit să mă reculeg rapid şi zbang cu buretele în oglindă. Primăvara pleoşc în chiuvetă. Am luat-o de-o aripă şi i-am dat drumul printre bulbucii de nivea body cream către vârtejul ce se rotea furios la picioarele mele înghiţind universul…
Mda, chiar a venit primăvaraaaa……

duminică, 14 martie 2010

For sale

Tot căutând eu să cumpăr neşte chestii de pe net am dat peste altele, mult mai interesante pe care nu pot să nu le împărtăşesc cu voi.

În primul rând aş vrea să vă prezint slipul Borat cu bretele după umeri.

Având în vedere că se apropie sezonul estival mi se pare cadoul ideal pentru soţii, pritenii, cunoscuţii dumneavoastra doamnelor. În caz ca vi se pare un pic cam decoltat se poate adăuga un nasture pe piept care să mai strângă un pic bretelele.
Grăbiţi-vă, slipul este “in sale” cu un impresionant discount de 42%. Numai 13,99$, aproape moca. Atenţie, nu au mai rămas decât verzi! Neon. Trăsnet.

Un alt produs interesant sunt conservele din imagine

Produse în Marea Britanie, calitate garantată, microwaveabile, cu o reducere de preţ de 25%. Ideal pentru un dejun frugal la birou (a nu se împărţi cu colegii). Şi nu, petele nu sunt de la rujeola. Atenţie, se vinde numai la pachete de câte şase.

Până să mă hotărăsc eu să vă informez s-au vândut deja (pe 8 martie) două suflete de izbelişte rătăcind prin ungherele unei case întunecoase din Christchurch City, Canterbury.

Suma la care au fost adjucate sufletele este de 2830$. Livrarea se face în sticluţe cu apă sfinţită de la ghivetă, la care se adaugă o cruce din femurul unui bărbat halit de fantome care vă ajută să le dresaţi când vă hotărâţi să desfaceţi capacele.
Dacă vă interesează subiectul lăsaţi vorbă şi în caz că mai apare ceva similar vă anunţ.

Şi în fine lucruri mai serioase – o platformă marină

În special pentru constănţeni, dar nu numai. Se vinde platforma marină din imagine. Preţul nu este încă stabilit dar e pe vine. Aici m-am grăbit să vă anunţ din timp ca să nu păţesc cum am păţit cu fantomele. Platforma a fost scoasă din uz şi amenajată ulterior ca far, iar acum oferă condiţiile ideale unei locuinţe lacustre. Veţi trăi în mijlocul apelor, eliberaţi de toată mizeria care ne înconjoară. Are parter şi etaj şi o suprafaţă totală de cinci mii de picioare. În primă instanţă trebuie puse termopane să nu vă zboare vântul. Pentru întreprinzători e o soluţie extraodinară pentru o exotică clădire de birouri, având avantajul (de pe urma farului) şi al unui formidabil sistem de balizaj, astfel încât nu fie lovită de avioane. Platforma e localizată la 13 mile de Cape Hatteras şi aşa cum spuneam poate fi remorcată până în Marea Neagră sau dacă doriţi chiar mai sus pe Dunăre, Olt sau Arges.

miercuri, 10 martie 2010

Cum stă treaba…

Oamenii s-au săturat de îngeri, gata, the end, konetz, finito. Vor sânge pe canapeaua de piele bej din living, sex pe pianul din baie, pe gresia rece din bucătărie şi-n lift, vor pizdeţ, vor căcat, vor înjurături grosolane să-i spele de atmosfera asta de înmormântare şi de mirosul de tămâie târându-se scârbit pe pardoseala nespălată cu anii. Îngerii cică nu-s trendy, nu-s cool. Vara asta se poartă verdele, turcoazul, galbenul. Culori cu personalitate. Albul cu aripi e perimat. Cică dacă târâi după tine unul eşti EMO, nici nu-ţi mai trebuie breton în ochi şi nădragi largi, ţi-ai pus eticheta. Îngerii ăştia sunt atât de imateriali încât nu îţi oferă nici un sprijin, nimic. Aşa zice lumea. N-au nici cont în bancă cu credit nelimitat, nu oferă nici joburi, nici apartament cu garaj moca şi vedere la pădure, nici satisfacţie. Ăştia sunt albi şi atât, parcă-s perdele. Al meu stă ca prostul în bibliotecă înţepenit între Război şi pace – Clasicii literaturii universale ’69 şi Marile speranţe – Biblioteca pentru toţi tot ’69 şi dă din umeri. Când îi explic cum stă treaba dă doar din umeri şi zâmbeşte ca tâmpitul ca şi cum m-ar aproba. Aseară am fost la o amică. Avea unul uscat într-o glastră de-i căzuseră săracul toate penele şi i se uscase zâmbetul ăla pe faţă de puteai să-l desprinzi cu lama subţire a unui cuţit. Ce-i curios însă că în dormitor, după draperie, am găsit pitit altul, mic şi zburlit ca un pisoi pufos. Când m-a vazut a ţâşnit speriat şi a zburat pe galerie de unde n-a mai vrut să coboare până n-a venit fata. Ea i-a întins un deget iar el s-a aşezat frumos pe degetul ei aidoma unui peruş alb. Şi atunci ea a început să râdă. Iar îngerul şi el. Dar râdeau amândoi cu atâta poftă încât m-au molipsit şi pe mine… Stăteam în mjlocul casei cu fata aia de mână şi îngerul pe degetul ei şi râdeam toţi trei ca nişte copii…

marți, 9 martie 2010

Scândura

Evdokia Nikolova mătura apăsat. Pentru dumneaei timpul nu avea margini. Timpul Evdokiei Nikolova se măsura în pătratele de parchet, mici şi îmbibate în praf la parter, unde domnii scriitori nu se osteneau a-şi sterge pantofii când intrau în clădire, şi mari şi un pic mai luminoase la etaj unde erau sala de şedinţe, biroul preşedintelui şi încă vreo două trei birouri mai arătoase. Evdokia Nikolova era o femeie subţire, cu un trup uscat ca o stafidă şi cu o figură atât de stearsă încât majoritatea membrilor asociaţiei nici nu ştiau că există cineva care le mătură zi de zi încăperile îmbâcsite în vorbe cenuşii. Femeia făcea însă treaba asta de cincizeci şi doi de ani. Ar fi trebuit să iasă la pensie de câţiva anişori buni dar nici Konstantin Alekseevich Andreev nu se îndurase să o lase să plece şi nici dumneaei nu găsise acasă nimic să o oprească, ba se zvonise chiar că în prima şi de altfel ultima sa zi de pensie găsise cu greu însăşi casa în care locuia. Aşa că se învoise cu Konstantin Alekseevich Andreev să vină la treabă aşa, fără salar şi să-i dea dumnealui din când în când cât se cade de cuviinţă.
Evdokia Nikolova mătura apăsat. Cunoştea fiecare bucăţică de podea cu ochii închişi. De exemplu acum urma să intre cu mătura în scobitura făcuta de Misha. Gaura în perete fusese astupată relativ de curând cu foi din romanul lui Vasili Petrovich Ermakov din care nu se vânduseră în cinci ani decât trei exemplare, unul pe care îl cumparase el însuşi, altul pe care îl cumpărase nevastă-sa pe furiş pentru a-l arunca ulterior în apele Tulomei şi altul pe care îl cumpărase un căscat din greşeală. Venise pe urmă să schimbe cartea reclamănd că el voise de fapt romanul “Vulpea şi cioara” lui Erkamov şi nu “Vrabia şi ceapa” lui Ermakov. Dar librarul nu fusese de acord să îi înapoieze banii şi nici “Vulpea şi ceapa” lui Erkamov nu avea, aşa că bifase şi a treia carte vândută. Micuţul Misha de care vorbeam era un şoricel ce se aciuiase la etajul Casei Scriitorilor în urmă cu exact patru ani. Nimeni nu-l deranjase o bună bucată de vreme. Ba chiar se obişnuise aşa de bine cu sedintele lungi şi zgomotoase că începuseră chiar să-i placă, căci atunci când uşa rămânea deschisă apărea în deschizătura ei şi căsca ochii mari şi miraţi la domnii poeţi şi scriitori ce dezbăteau crunt rapoarte complicate şi făceau analize literare înverşunate. La doişpe punct tanti Evdokia rupea o bucată din covrigul ei care îi servea ca masă de prânz şi întindea fărâmiturile în faţa găurii pe care Misha o făcuse tocmai în peretele ce despărţea holul cel mare de la etaj de biroul preşedintelui Konstantin Alekseevich Andreev. Multă vreme nu l-a băgat nimeni în seamă, iar Misha se obişnuise cu oamenii, ba învăţase chiar să alerge printre picioarele lor, precum aleargă copiii printre picăturile de ploaie, atunci când Konstantin Alekseevich suna din clopoţel semn că şedinta urma să înceapă, iar domnii poeţi şi scriitori se îmbulzeau pe scara impozantă alergând într-un suflet ca nişte şcolari pentru a nu fi lăsaţi de profesor la uşă. Misha a trebuit să dispară însă când Nadejda Grigorievna Andreevna a sosit într-o vizită fulgerătoare şi inopinată să o cunoască pe tănăra şi proaspăta secretară a distinsului ei soţ. Dumneaei s-a speriat atât de tare la vederea micuţului rozător încât a leşinat chiar în braţele tânărului poet Yuri Aleksandrovich Kuznetsov care cu totul, dar cu totul întâmplător şi în mod absolut fericit se afla în apropiere. Mare noroc căci altfel cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla cu consoarta preşedintelui. De fapt, pentru ca lucrurile să fie corect prezentate, trebuie spus din capul locului că nu Nadejda Grigorievna a fost cea care s-a speriat mai tare ci Misha, care la vederea cucoanei ce urca scările cu părul vâlvoi şi mânecile sumetecate a rămas ţintuit în mijlocul holui, paralizat de frică, încât dumneaei era cât pe ce să-l strivească din nebăgare de seamă sub talpa pantofului ei vişiniu. Până la urmă povestea lui Misha n-a avut un final tocmai nefericit căci Evdokia Nikolova l-a dus la o vecină care stătea două case mai jos de ea şi care avea o pisică ce înfiase în mod cu totul paradoxal şase pui de şoarece după ce mama lor căzuse în haznaua din curte şi-şi dăduse obştescul sfârşit în chinuri groaznice.
Evdokia Nikolova înainta cu mătura ca un vapor spre gheţurile veşnice, când brusc mătura se lovi de-un obstacol uriaş ca de-un aisberg. Femeia deschise ochii mari. Nimeni, niciodată, nu pusese nici un obstacol în calea maturii sale pe holul mare de la etaj. Asta de ani de zile, de când Tatiana Ivanovna Rostopchina încercase să-i convingă pe domnii poeţi şi scriitori că ar mult mai plăcut dacă ar aşeza acolo câteva ghivece cu flori. A durat cam un an să se strângă banii de ghivece, căci Konstantin Alekseevich Andreev n-a fost de acord în ruptul capului să se cumpere din bugetul asociaţiei că şi aşa e mic şi n-ajunge nici pentru lumânări dacă Doamne fereşte mai dă vreunul ortu popii – chiar aşa a zis Konstantin Alekseevich – aşa că Tatiana Ivanovna a trebuit să strângă copeică cu copeică, lună de lună, de la membrii cotizanţi. Florile le-au adus de acasă, ea, Evdokia Nikolova şi Elizaveta Demsovna de la contabilitate care era îndrăgostită. De flori. Numai că Tatiana Ivanovna a spus că ea s-a ocupat să le aducă, aşa că altcineva trebuie să se ocupe să le îngrijească. Cum nu s-a oferit nici un voluntar s-a decis până la urmă să se facă liste de îngrijire care să-i cuprindă pe toţi membrii asociaţiei, cu orar bine stabilit de udare, precum şi cu reguli clare de îngrijire. În trei luni florile au fost moarte, iar de atunci nimeni n-a mai pus nimic în hol, nici ghivece, nici altceva.
Obiectul în care se blocase mătura Evdokiei Nikolova nu era altceva decât o scândură, groasă de vreo două degete, lată de vreo trei palme şi lungă de două ori cât un stat de om. Era înclinată aşa, cam la patruzeci şi cinci de grade, aşezată cu partea de jos pe podea iar cu partea de sus rezemată de tocul uşii de la sala mare, exact peste eticheta cu înscrisul “sală de şedinţe” pe care straturi succesive de vopsea din epoci diferite o îngropaseră aproape complet de nu se mai putea citi aproape nimic. Evdokia Nikolova lăsă jos mătura şi o studie amănunţit. Era într-adevar o scândură de lemn, o scândură simplă de lemn, nefinisată, cu aşchii obraznice ieşind ici colo din rânduiala dată de ferăstrău. Nu părea a fi tocmai la locul ei deşi aşa cum era aşezată sugera că rolul său ar putea fi sprijinirea uşii. Aşa că Evdokia Nikolova abandonă scândură, luă borcanul cu apă pe care îl ţinea ascuns într-un colţ şi începu să arunce boabele lichide peste parchet pentru a mai aşeza din praful care se ridica în nori groşi de fiecare dată când se apuca de treabă.
Primul care venise la sală în ziua aceea fusese Anatolii Konstantinovich Liadov, secretarul acociaţiei. “Ce-i cu asta aici?” o întrebase el răstit pe Evdokia Nikolova în fugă. “Cred că e pusă să sprijine uşa” venise răspunsul prompt al femeii care nu-şi ridicase ochii din pământ şi continuase să măture apăsat. Pe urmă veniseră Mikhail Ivanovich Zinchenko şi Dmitri Nikoleav Kretushev care ocoliseră frumos scândura şi intraseră subţiindu-şi stomacul fără probleme în sala de şedinţe. Au aflat imediat de la Anatolii Konstantinovich motivul amplasării ei acolo şi au pus asta în legatură cu vizita celor doi ingineri de la consiliul raional din urmă cu două săptămâni pe tema solidităţii la cutremure a clădirilor vechi. A lor era clar că nu se încadra, căci avea fisuri vizibile atât în sala de şedinţe cât şi în câteva birouri de la parter. Probleme au apărut abia când Alexei Mateevici Ivanov a dat să intre, căci burta sa rotunjoară era de două ori mai mare decât a lui Mikhail Ivanovich şi a lui Dmitri Nikoleav la un loc. Se strânsese deja un grup măricel la uşă, căci Alexei Mateevici nu voia să dea înapoi nici picat cu ceară, iar Mikhail Ivanovich i-a pus în gardă pe cei prezenţi că ar fi contraindicat să ridice scăndura de acolo avănd în vedere starea precară a clădirii. Pănă la urmă problema a fost rezolvată tot de Evdokia Nikolova care trecând pe acolo a găsit imediat o soluţie salvatoare, deschizând în afara uşii din dreapta, deja deschise, şi uşa din stânga, lucru care nu se mai întâmplase e adevărat de foarte foarte multă vreme. Chiar dacă uşa de la sala de şedinţe era dublă, din comoditate numai cea din dreapta era deschisă, deşi unele voci suspuse recomandaseră călduros să fie deschisă cea din stânga, iar cea din dreapta să fie blocată complet, eventual cu un hârdău cu floricele proptit în ea, nu de alta dar se putea interpreta.
Konstantin Alekseevich Andreev aproape că nici nu o băgase de seamă. Abia târziu pe la mijlocul şedinţei cand Olga Teodorovna Nefedova se apucase să declame o poezie patriotică, ceva cu “triumful zorilor de cherestea”, îşi aminti şi de scândură şi se aplecă spre Anatolii Konstantinovich Liadov pentru a-i cere lămuriri. Anatolii Konstantinovich nu-i dădu nici o explicaţie dar îi făcu semn din cap să nu-şi facă grji că treaba-i ca şi rezolvată.
Scândura a rămas pe poziţie cam doi ani şi jumatate. Nimeni nu a mai întrebat de ea, a devenit de-a casei. Intrarea în sala de şedinţe se făcea fără probleme de când se deschiseseră amândouă uşile, nu incomoda pe nimeni în hol că slavă Domnului era loc destul, prea mare nu era şi nici prea urâtă. Până la urmă dădea chiar un sentiment de siguranţă, un comfort interior că lucrurile sunt sigure, că cineva acolo sus veghează. În afara câtorva iniţiaţi care ştiau despre ce e vorba, majoritatea nici nu ştiau la ce foloseşte, dar având în vedere că nu încurca în nici un fel, nu aveau nici ei nimic de obiectat. Doar Serafima Mihailova Nazarova, pictoriţa, strâmba din nas de câte ori trecea pe lângă ea, iar o dată n-a mai rezistat şi a izbucnit “Ce-i cu urâţenia asta, nu puteau şi ăştia să facă o scândură mai ca lumea”, la care Vladimir Grigorovic Peshehonov o luase imediat peste picior “Da ce dragă tu acasă pe coada de la mătură ai picturile lui Vasnetsov?” şi toţi cei strânşi acolo izbucniseră în râs, aşa că Serafima Mihailova renunţă să se mai pronunţe şi cu alte ocazii.
Scândura nu dispăruse de acolo nici când veniseră cei de la Comitetul Raional în control, iar Konstantin Alekseevich Andreev îi invitase la el în birou de unde nu mai ieşiseră decât foarte foarte târziu, zice-se pe braţe şi cu trei sticle de votcă de căciulă în geantă. Şi nu dispăruse nici cu ocazia inspecţiei celor de la Comisia Naţională de Cultură. E adevarat că ei numai intraseră, aruncaseră un ochi şi plecaseră, restul inspecţiei desfăşurându-se la localul lui Tubaev unde mai fuseseră invitate şi Serafima Mihailova şi Anastasia Zhadovskaia două coriste tinere şi de perspectivă să mai invioreze atmosfera.
Scândura a dispărut însă în mod miraculos într-o zi de marţi. Trei ceasuri rele ar spune cei mai mulţi. Şi aşa a şi fost. Primul care a observat dispariţia ei a fost tot Anatolii Konstantinovich Liadov, secretarul organzaţiei, care-i remarcase pentru prima dată şi prezenţa. I s-au înmuiat imediat picioarele. Instantaneu i s-au înmuiat picioarele. Primul lucru la care s-a gândit când a văzut că nu-i, a fost să găsească repede un colţ de zidărie, ceva solid de care să se agaţe în caz că se dărâmă. Cu mişcări încete s-a apropiat de zid şi apoi uşor, cu palmele sprijite de zid şi tălpile aliniate pe stinghia care marca sfârşitul parchetului şi începutul peretelui s-a deplasat până la biroul lui Konstantin Alekseevich Andreev. Când l-a văzut galben la faţă şi tremurând aşa preşedintele a îngheţat şi el.
- Ne-am ars – a şoptit în barbă şi primul său gând a fost cum să scape de facturile duble pe care le făcuse în ultimii douăzeci şi cinci de ani de când era preşedinte.
- Sirena, trebuie să pornim sirena şi să eliberăm clădirea – şi fiindcă preşedintele nu părea să înţeleagă gravitatea situaţiei adăugă - cineva a scos scândura aia care susţinea clădirea. Acuma stă să se prăbuşească.
Lui Konstantin Alekseevich îi mai veni inima la loc. Nu fusese dat în gât dar alt ghimpe îşi făcea loc către inima sa. Cineva din interior îl sabota. Bănuia asta. De multă vreme îl bănuia pe Vladimir Grigorovic Peshehonov. Scria bine, era tăcut, la locul lui, avea comentarii pertinente, era şi bărbat bine. Nu putea fi decât un colaboraţionist. El trebuia să fi fost iscoada, sabotorul, păduchele.
- Trimite-l pe Peshehonov s-o pornească – îi suflă el din zbor lui Liadov şi în câţiva paşi fu afară, în curtea interioară.
Alarma începu să sune şi oamenii începură să se străngă în curtea Casei Scriitorilor care mai dezbrăcaţi, care mai îmbrăcaţi, dupa cum apucase fiecare. Liadov începu să numere. Abia la a noua numărătoare îi ieşi la socoteala tot poporul. Răsuflă uşurat, apoi privi spre clădire. Acum n-avea decât să se prăbuşească. Dar clădirea nu părea să dea semne că ar vrea să cedeze tentaţiei. Abia târziu Konstantin Alekseevich Andreev îşi aminti de Evdokia Nikolova şi poate nu şi-ar fi amintit nici atunci dacă nu ar fi vrut să plece să bea o tărie la Tubaev şi nu şi-ar fi adus aminte că îi împrumutase Evdokiei cinci copeici pe care nu-i primise îndărăt încă.
- Evdokia – ţipă el.
- Ei! Ce-i cu ea? – ţipă şi Liadov.
- E?
- Nu e!
- Auuu… – se căină Konstantin Alekseevich ca şi cum biata femeie ar fi rămas închisă în fundul unei mine peste care se prăbuşiseră munţii.
- Da’ a văzut-o cineva azi?
Cei adunaţi îşi dădură coate. Abia Serafima Mihailova Nazarova îşi aminti.
- Păi azi n-a venit, a trimis-o pe fiică-sa Evghenia. A zis că o dor ovarele şi că nu mai poate să se aplece – şi fără să mai aştepte vreo reacţie Serafima Mihailova plecă să o recupereze pe Evghenia pe care de altfel o găsi imediat măturând liniştită în biroul preşedintelui.
- Păi mă bucuram că aţi ieşit oleacă afară ca să pot mătura şi eu pe îndelete că omu ăsta nu îmi dă voie nici să intru.
- Da’ tu n-ai auzit sirena?
- Ba da, sună frumos. Ca trenul.
- Păi când sună sirena trebuie să ieşi de urgenţă afară, că e un pericol, nici asta nu ştii?!
- Nu domnişoară că la mine la ţară n-are sirene d-astea. Da dă ce trebe să ieşim? Să aerisim?
- Nu proasto, a luat cineva nu ştiu ce scândură care sprijinea casa şi acuma stă să cadă.
- Ba nu domnişoară, că eu am luat-o. L-am întrebat pe Ivan Serafimovich fochistu dacă trebuie să stea acolo şi mi-a zis că nu, că el a pus-o acolo acu câţiva ani să şteargă praful pe deasupra tocurilor de la uşi că l-a rugat maică-mea şi el ar fi luat-o înapoi da a văzut că la lume îi place acolo aşa că a lăsat-o acolo unde a pus-o. Da eu zic că arăta urât domnişoară aşa că i-am dat-o s-o pună pe foc.

Două luni mai târziu organizaţia culturală orăşenească “Plosca şi claponul” s-a autodesfiinţat subit, nimeni nu ştie de ce, poeţii şi poetesele care împrăştiindu-se în cele patru zări, care lăsându-se uşurel la vatră. Doar Evdokia Nikolova şi fiică-sa Evghenia au rămas în sediul acociaţiei, la cererea primăriei, să aibă grijă de clădire, s-o mai deretice şi s-o mai măture din când în când.

luni, 8 martie 2010

Primăvară cu năbădăi

În primul rând vreau să urez tuturor doamnelor şi domnişoarelor o primăvară caldă şi colorată şi sa le ofer un bucheţel de flori. Din păcate urarea mea pică cum nu se poate mai prost, primăvara asta fiind departe de a se putea numi frumoasă (pe aici pe la noi, poate peste mări şi ţări să fie altfel). Dar măcar în suflet să vă fie primăvară!

Apoi… m-am gândit cu această ocazie (zgândărit un pic şi de klara) la un mic chestionar, prilej de bârfă desigur. Având în vedere că s-a tot vehiculat ideea că lumea ar fi mai bună fără bărbaţi mă gândeam să vă întreb în această zi aniversară ce credeţi. Ar fi mai bună lumea fără bărbaţi? Dacă răspunsul este da, de ce da, dacă răspunsul este nu de ce nu. Se acceptă şi răspunsuri de genul “şi da şi nu”. Dacă aţi fi la ora de “abilităţi practice” şi aţi avea posibilitatea să croiţi cu foarfecele şi tubul de lipici un “bărbat adevărat” cum ar arăta el? Ce aţi tăia şi ce aţi adăuga bărbatului mediu să zic aşa din zona de prieteni sau cunoscuţi ai voştri?
Aaa… şi nu mă refer la organe când vorbesc de tăiat şi adăugat, deşi… dacă simţiţi nevoia să-i mai adăugaţi ceva sau să mai tăiaţi ceva…..
Ţin să mentionez că nu vă puteţi abate prea tare de la modelul de la care aţi plecat, adică nu puteţi face din bărbat nici pudrieră, nici clapon. La sfârşitul remodelării trebuie să poată fi totuşi recunoscut.

sâmbătă, 6 martie 2010

Bărbatul cu buzunarul de la piept cusut pe dinăuntru

La început mi-a părut un bărbat nici un pic diferit de oricare altul. Nu ieşea în evidenţă cu nimic. Se mişca normal, vorbea normal, zâmbea, râdea… E adevărat râdea rar, foarte rar, sau poate că râdea într-un fel neînţeles de noi, undeva înlăuntru, ca o flacără arzând în interiorul jăratecului şi pâlpâind abia roşu în afară. Nici despre diformitatea sa n-ai fi bănuit nimic. Nici toamna, nici iarna, nici primăvara. Numai vara începeau să încolţească bănuieli brumării, căci purta întotdeauna cămăşi largi din materiale groase cadrilate. Niciodată tricouri. Îşi ascundea diformitatea într-un buzunar cusut pe dinăuntru al cămăşii, ca pe un pui de vrabie cu penele umede şi răzvrătite tocmai rostogolit din cuibul de sub streaşină. Doar dacă te apropiai mai mult de el observai că fără să îi fie frică de oameni, avea un fel de teamă instinctivă, un fel de temeri fărâmiţate ce umpleau spaţiul dintre el şi celălalt asemeni unui burete uriaş prin care vinişoare subţiri se întindeau precum şerpii Meduzei şi lipăiau cu buze subţiri aerul. Abia când îl priveai atent în ochi observai că nu-i seamănă. În timp ce unul stătea întotdeauna deschis înspre lume, celălalt era umed, o lacrimă nehotărâtă rostogolindu-se permanent între pleoapa de jos şi cea de sus pe un leagăn suspendat între două gene. Sensibilitatea sa dincolo de normal îl făcea să trăiască o parte din viaţă în afară şi alta înăuntru, asemeni unui arici ghemuit ce întinde spre ceilalţi o spinare ţepoasă şi spre sine un pântec moale şi neted. Era un tablou enigmatic îngheţat între o pânză virgină şi o mâzgălitură îndoielnică menită a-l ascunde de priviri indecente. Apropiindu-te şi mai mult şi atingându-l puteai simţi cum vibrează abia sesizabil, ca şi cum un curent subţire l-ar fi petrecut permanent, tresărind ici colo în spasme rotunde ca o explozie de muguri. Vibra la fiece pală de vânt, la fiece cuvânt rostit apăsat, la fiece încruntare de sprânceană, la fiece revoltă de culoare, la fiece gând îndoit. În momentul acela de pe faţa sa dispărea orice urmă de zâmbet şi în timp ce pielea îi rămânea fixă precum o mască mortuară, tot înlăuntrul se prăbuşea în cascade tăcute peste creneluri cu muchii tăiose şi dure. Atunci se repezea într-un colţ şi cu palma făcută căuş vârâtă în sân încerca să-şi acopere inima ieşită din piept şi ascunsă în buzunarul cusut pe dinăuntru al cămăşii ca pe un pui de vrabie dezgolit.

vineri, 5 martie 2010

Gând (10)

viaţa e ca un şiret şerpuit printre ochiurile încălţării…; dacă ratezi un ochi nu-i nici un bai, s-ar putea ca nici măcar să nu se observe; dacă mai ratezi vreunul începe să arate însă dizgaţios, iar dacă ratezi în continuare dar legi cu fundă şi strângi, s-ar putea ca la un moment dat să cedeze şi să ajungi în partea cealaltă desculţ…
unele femei au cizme cu fermoar!

marți, 2 martie 2010

subconştientul

uneori subconştientul nici măcar nu ne bagă în seamă; vrem să fim buni şi suntem mediocri, vrem să fim darnici şi suntem indiferenţi, vrem să zâmbim şi buzele se încreţesc ca o petală uscată, vrem să fim dar nu suntem deloc, deloc...