Şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de oglinzi

Bărbatul îşi oglindi chipul în cei şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi doi ochi pe care lumea îi aţintise înspre dânsul. Îşi aminti mustăcind primele două perechi. Fuseseră ai unei femei corpolente, cu halat alb, cu şolduri late, cu părul vâlvoi şi cu nasul şi gura, mari amândouă, acoperite de o pânză subţire prinsă la ceafă cu două şireturi, precum şi ai unui bărbat bătrâior şi plictisit, cu mănuşi albe şi ochelari pe vârful nasului, care îl privise o secundă cu o curiozitate amestecată cu milă pentru ca apoi să strâmbe din nas şi să-l paseze asistentei strigând satisfăcut de se auzise până la chirurgie “next oneeee”.
După asta urmaseră alţii, mulţi, din ce în ce mai mulţi, cu o viteză năucitoare. De ici, de colo, ai unor apropiaţi dar mai ales ai unor oameni întâlniţi cu totul întâmplător, albaştrii, negrii, căprui, verzi, cuibăriţi sub sprâncene stufoase, sau arcuindu-se rotund sub sprâncene pensate, mici ca o fantă sau largi gata să înghită tot orizontul, duioşi, aspri, orişicum, s-au înşirat într-o salbă nesfârşită, mai ceva ca perlele din colierul ducesei.

Zâmbi. Se simţea exact ca la mall privind peretele de televizoare de la electrocasnice ce prezintă toate aceeaşi imagine, aceeaşi femeie citindu-şi constiincios notele de pe prompter, cu zâmbetul artificial pe buze şi inelul cu piatră mare tăind diagonala de 40", de 55” sau de 70" cu aceeaşi nepăsare indiferent de dimensiune. Îşi aminti că citise undeva cum că ochiul de albină este compus din mai mult de opt mii cinci sute de lentile miniaturale hexagonale, fiecare dintre acestea fiind orientată în altă direcţie, imaginea finală având aspectul unui mozaic de mici dimensiuni. Exact aşa se simţea, ca un obiect oarecare privit de un ochi cu şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de feţe, niciuna la fel cu cealaltă, niciuna captând rotundul întreg ci doar sectoare de cerc uşor rotunjite înlăuntru ca într-un stomac ce transformă şi mărul şi tartina cu icre negre într-un bol alimentar amorf întotdeauna digerabil.

Bărbatul se aplecă cu gesturi largi, teatrale şi îşi adună o scamă albă de pe cracul stâng al pantalonului. O parte din ochi îi surprinseră gestul şi o mână dreaptă coborî în fiecare din ei pe cracul stâng al pantalonului pentru a ridica cu două degete firul alb de bumbac. Dar fiecare în alt fel, cu gesturi uşor alunecate, mai lent sau mai rapid, în culori diferite, din unghiuri diferite, din depărtări diferite, unele doar imaginare…

Se aplecă din nou de data aceasta scuturând de pe manşeta pantalonului un fir de praf inexistent, privindu-se cu coada ochiului în mulţimea de oglinzi, apoi se răsuci pe călcâie, întinse mâna spre clanţă şi dădu să iasă. Şi atunci se întâmplă neîntâmplarea. Din răsucirea bruscă a gleznei trupul începu să se destrame asemeni unui nor de fluturi stârnit de răscolirea unei frunze în şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de priviri, ca un mozaic roman pe peretele uriaş al caldariei, pentru a se roti apoi o clipă nedumerite în aer şi a se întoarce în cele din urmă în cei şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi doi de ochi goi ca-ntr-un cuib desfăcut şi a se întinde încetişor înapoia retinei.

Iar clanţa n-a mai fost atinsă de nimeni…..