Şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de oglinzi

Bărbatul îşi oglindi chipul în cei şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi doi ochi pe care lumea îi aţintise înspre dânsul. Îşi aminti mustăcind primele două perechi. Fuseseră ai unei femei corpolente, cu halat alb, cu şolduri late, cu părul vâlvoi şi cu nasul şi gura, mari amândouă, acoperite de o pânză subţire prinsă la ceafă cu două şireturi, precum şi ai unui bărbat bătrâior şi plictisit, cu mănuşi albe şi ochelari pe vârful nasului, care îl privise o secundă cu o curiozitate amestecată cu milă pentru ca apoi să strâmbe din nas şi să-l paseze asistentei strigând satisfăcut de se auzise până la chirurgie “next oneeee”.
După asta urmaseră alţii, mulţi, din ce în ce mai mulţi, cu o viteză năucitoare. De ici, de colo, ai unor apropiaţi dar mai ales ai unor oameni întâlniţi cu totul întâmplător, albaştrii, negrii, căprui, verzi, cuibăriţi sub sprâncene stufoase, sau arcuindu-se rotund sub sprâncene pensate, mici ca o fantă sau largi gata să înghită tot orizontul, duioşi, aspri, orişicum, s-au înşirat într-o salbă nesfârşită, mai ceva ca perlele din colierul ducesei.

Zâmbi. Se simţea exact ca la mall privind peretele de televizoare de la electrocasnice ce prezintă toate aceeaşi imagine, aceeaşi femeie citindu-şi constiincios notele de pe prompter, cu zâmbetul artificial pe buze şi inelul cu piatră mare tăind diagonala de 40", de 55” sau de 70" cu aceeaşi nepăsare indiferent de dimensiune. Îşi aminti că citise undeva cum că ochiul de albină este compus din mai mult de opt mii cinci sute de lentile miniaturale hexagonale, fiecare dintre acestea fiind orientată în altă direcţie, imaginea finală având aspectul unui mozaic de mici dimensiuni. Exact aşa se simţea, ca un obiect oarecare privit de un ochi cu şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de feţe, niciuna la fel cu cealaltă, niciuna captând rotundul întreg ci doar sectoare de cerc uşor rotunjite înlăuntru ca într-un stomac ce transformă şi mărul şi tartina cu icre negre într-un bol alimentar amorf întotdeauna digerabil.

Bărbatul se aplecă cu gesturi largi, teatrale şi îşi adună o scamă albă de pe cracul stâng al pantalonului. O parte din ochi îi surprinseră gestul şi o mână dreaptă coborî în fiecare din ei pe cracul stâng al pantalonului pentru a ridica cu două degete firul alb de bumbac. Dar fiecare în alt fel, cu gesturi uşor alunecate, mai lent sau mai rapid, în culori diferite, din unghiuri diferite, din depărtări diferite, unele doar imaginare…

Se aplecă din nou de data aceasta scuturând de pe manşeta pantalonului un fir de praf inexistent, privindu-se cu coada ochiului în mulţimea de oglinzi, apoi se răsuci pe călcâie, întinse mâna spre clanţă şi dădu să iasă. Şi atunci se întâmplă neîntâmplarea. Din răsucirea bruscă a gleznei trupul începu să se destrame asemeni unui nor de fluturi stârnit de răscolirea unei frunze în şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de priviri, ca un mozaic roman pe peretele uriaş al caldariei, pentru a se roti apoi o clipă nedumerite în aer şi a se întoarce în cele din urmă în cei şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi doi de ochi goi ca-ntr-un cuib desfăcut şi a se întinde încetişor înapoia retinei.

Iar clanţa n-a mai fost atinsă de nimeni…..

Când visele se împlinesc

Şi-a dorit întotdeauna o căsuţă numai a ei. Mărunţică. Şi veselă. Şi luminoasă. Iar într-o zi, răsturnată în liziera pădurii, a găsit-o. Era mică, mică de tot, cât o perniţă de turtă dulce, din aceea la punguţă, pe care să-ţi culci seara papilele gustative în pat de lapte cald cu miere şi cacao. Avea două ferestruici ca doi ochi galeşi, cu sprâncene groase de iederă verde, cu tâmplărie veche de lemn curat vopsit proaspăt în albastru pal, cu muşcate roşii în fereşti şi perdele albe agăţate în stânga şi în dreapta ca două pleoape ce se deschid somnoros. Uşa scundă ca o gură rotundă de domnisoară, rujată cu răşini galbene de brad, stătea întredeschisă şoptind cu buze ruşinoase: “vino”. Iar în faţă…, în grădina micuţă din faţa casei, se întindea o pajiste albă de narcise parfumate, ca o barbă lungă şi moale de bunic zâmbitor.
Fata clipi fericită din pleoape. Apoi căsuţa clipi şi ea fericită din pleoape. Fata alergă cu braţele deschise înspre ea iar uşa se deschise singură ca o gură pofticioasă, apoi se închise repede în urma-i plescăind mulţumită. Ochii se închiseră şi ei drapati în aşteptări împlinite şi totul se cufundă într-o linişte opacă. Casa îşi plimbă limba pe cerul gurii savurând încântată gustul dulceag al plăcerii apoi înghiţi cu zgomot şi oftă…
Din ziua aceea nimeni, dar absolut nimeni, nu a mai văzut-o pe fata care visa să aibă o căsuţă mică de turtă dulce, cu fereşti ca doi ochi luminoşi, cu sprâncene groase de iederă verde şi barbă lungă şi albă din narcise parfumate. Parcă ar fi înghiţit-o pământul…

De-a v-aţi ascuns

- Deci unde rǎmǎsesem? – întrebǎ bǎrbatul în costum, înalt, bine clǎdit, apropiindu-se grǎbit şi lǎsându-şi din mers servieta neagrǎ din piele lângǎ bordurǎ.
- Tu te puneai acolo cu faţa la perete şi eu urma sǎ mǎ ascund – îi rǎspunse femeia îmbrǎcatǎ într-un duex-piece bleumarin surâzǎtoare.
Bǎrbatul se rǎsuci pe cǎlcâie şi îşi ascunse faţa în palme. Zidul pe care îşi sprijinise fruntea ultima datǎ nu mai exista, cum nu mai exista aproape nimic din împrejurul sǎu de-odinioarǎ. Începu sǎ numere cu glas tare.
- Unu, doi, trei…
Femeia îl privea nemişcatǎ. Ştia cǎ trişeazǎ şi cǎ urma sǎ-şi desfacǎ palmele pentru a trage cu ochiul. Dar bǎrbatul n-o fǎcu.
- Pânǎ la cât trebuie sǎ numǎr?
Femeia începu sǎ râdǎ. Avea acelaşi râs şǎgalnic, ca o linguriţǎ din casa de pǎpuşi amestecând într-un pahar de sticlǎ mierea şi lǎmâia cu ceaiul fierbinte de soc.
- Pânǎ la o sutǎ. Şi la sfârşit închei neapǎrat cu “cine nu-i gata îl iau cu lopata”. Altfel te pui din nou!
Bǎrbatul o luǎ de la capǎt cu numǎrǎtoarea.
- Unu, doi, trei…
O urmǎri printre degete cum îşi scoate pantofii negri cu toc înalt şi rǎmâne în ciorapii fini de mǎtase, cum trece pe partea cealaltǎ a strǎzii şi cum încearcǎ sǎ se ascundǎ dupǎ gardul viu. Acesta era mult mai subţire decât fusese ultima datǎ. Femeia ştia asta şi trupul sǎu se împrǎştie grijuliu între golurile lǎsate de ramurile subţiri şi frunzuliţele crude.
Bǎrbatul o privi cum îşi coboarǎ un genunchi în pǎmânt în timp ce îşi sprijinǎ pe cǎlcâi celǎlalt picior obligând fusta scurtǎ sǎ se strângǎ pe sold ca o jaluzea strǎvezie şi sǎ-i dezveleascǎ coapsa rotundǎ. Nu se schimbase. Doar faţa îi devenise mai prelungǎ şi trupul mai plin.
- Şaptezeci şi nouǎ, o sutǎǎǎ. Cine nu-i gata îl iau cu lopata – încheie bǎrbatul numǎrǎtoarea şi începu s-o caute din priviri. Cǎutǎ cu migalǎ şi cu multǎ perseverenţǎ. Se îndepǎrtǎ pentru a se apropia, se înverşunǎ pentru a se linişti, se înflǎcǎrǎ pentru a se stinge, o atinse cu coada ochiului şi apoi cu gândul fǎrǎ s-o bage de seamǎ…
Femeia stǎtea nemişcatǎ. Deodatǎ ţâşni dintre tufisuri, atinse un punct imaginar în aer cu vârful degetului arǎtǎtor şi începu sǎ se roteascǎ şi sǎ sarǎ ţipând fericitǎ.
- Te-am bǎtut, te-am bǎtut, te-am bǎtut…..
Bǎrbatul zâmbi, o luǎ de mânǎ, o sǎrutǎ pe frunte, apoi o ajutǎ sǎ urce în maşinǎ şi dispǎrurǎ amândoi într-un nor de praf ca şi cum nici n-ar fi existat….

Vulpea şi cioara (fabulǎ)

Pe câmpul de lângǎ şoseaua europeanǎ ce duce spre litoral o puzderie de pǎsǎri ciugule fericite în urma tractoarelor care arǎ câmpul. Toate cautǎ dupǎ grǎunţe şi viermişori, doar o cioarǎ chealǎ care sare în ochi cu capul ei pleşuv cautǎ dupǎ verzişori. O vrǎbiuţǎ a ciripit ceva la bufniţa de la prefecturǎ şi o vulpe sub acoperire de pene de struţ care urmǎrea un caz de trafic cu extazie de la Medelin la Ferentari s-a oprit pe aero-drumul spre Clinceni sǎ analizeze situaţia.
A intrat în vorbǎ cu douǎ cinteze gureşe care i-au povestit imediat despre cioara care tot ciugule de ici ceva, de colo ceva şi nu strânge pe dulapul din dormitor numai cuie şi ineluşe de tablǎ ca toate ciorile ci din cele strǎlucitoare ca de exemplu un inel de aur de 18k cu diamant de 0,4 Donna Oro, un colier de perle de 15 mm Golden South Sea Pearl Baroque asortat cu brǎţarǎ asemeni, un ceas Cartier Baignoire cu diamante şi monturǎ de aur alb de 18k şi multe altele. Cintezele i-au mai explicat şi cǎ cioara cu pricina face des America Latinǎ şi cǎ din cauza grabei şi a condiţiilor grele de zbor i-au cǎzut şi penele din vârful capului.
Vulpea a traversat câmpul şi a gǎsit imediat tractorul ce rǎscolea pǎmântul şi cioara chealǎ legǎnându-se în urma lui cu capul în pǎmânt. Ca sǎ intre în pielea personajului struţovulpea s-a aşezat în rând cu ea şi a început sǎ haleascǎ cu poftǎ la viermişori şi la seminţe fǎrǎ s-o bage în seamǎ. Cioara rabdǎ ce rabdǎ dar în cele din urmǎ izbucni înfuriatǎ::
- Hai dǎ-o în pana mea bǎ struţule! Cǎ ai ciocul ǎla cǎt o cupǎ de excavator şi îmi iei toate grǎunţele mai înţeleg cǎ eşti de nuş câte ori cât mine dar sǎ ai şi patru picioare şi sǎ baţi parcela de zece ori pânǎ eu o bat o datǎ asta chiar mi se pare o mǎgǎrie.
Şi o mǎrgicǎ albǎ i se rostogoli din plisc pǎnǎ la picioarele vulpii.
- Da tare isteaţǎ eşti tu cioaro. Ai descoperit ceea ce nimeni n-a descoperit pânǎ acum. Ǎsta era secretul nostru, al struţilor, pǎstrat cu sfinţenie de generaţii. De-aia alergǎm noi atât de repede, fiindcǎ avem de fapt patru picioare, douǎ care aleargǎ şi douǎ care se odihnesc ascunse sub aripi şi apoi se schimbǎ, alea odihnite aleargǎ şi primele se odihnesc. Dar alergǎm atât de repede cǎ nimeni nu observǎ şiretlicu. Doar tu ai observat cioaro – i-a replicat galeş struţovulpea.
Şi uite aşa din vorbǎ în vorbǎ au ajuns sǎ se cunoascǎ şi sǎ-şi povesteascǎ cele mai intime gânduri şi pânǎ la urmǎ au ajuns inevitabil şi la mǎrgica albǎ scǎpatǎ pe jos la picioarele vulpii.
- Pǎi de câte poţi sǎ-mi faci rost, cǎ am pregatit un sac de foşnitori numa pentru o tranzacţie ca asta?! – întrebǎ vulpea vǎdit interesatǎ.
- Am douǎşcinci acuma în guşǎ – explicǎ cioara. Facem târgul?
- Batem palma cioaro! Dar uite cum facem, eu am un container în stomac în care vreau sǎ le depozitez, cǎ doar n-o sa le ţin aşa între douǎ pene. Cǎ ştii şi tu cum e cu gaborii...
Aşa cǎ vulpea deschise gura şi-i fǎcu semn ciorii sǎ intre şi sǎ depoziteze pastilele acolo. A intrat vulpea, a pus cinci pastile, apoi a ieşit cǎ prea puţea stomacul vulpii. A mai intrat o datǎ, a mai lǎsat cinci şi încǎ o datǎ şi încǎ o datǎ. Înainte sǎ le lase şi pe ultimele cinci cioara s-a scǎrpinat la scǎfârlie şi a vrut sǎ renunţe la tranzacţie cǎci stomacul struţovulpii în loc sǎ fie plin de grǎunţe era plin de pene de gǎinǎ şi nu mirosea deloc a bine.
- Eiii… cioaro... alea-s penele mele, nu-ţi fǎ griji. Adevǎrul e cǎ de la o vârstǎ încep sǎ-ţi cadǎ penele pe dinafarǎ şi sǎ-ţi creascǎ pe dinauntru. Aşa e cu bǎtrâneţea, exteriorul începe sǎ ţi se scofâlceascǎ dar interiorul îţi înfloreşte – îi explicǎ struţovulpea motivul şi cioara fu mulţumitǎ de rǎspuns aşa cǎ intrǎ sǎ depoziteze şi ultimele cinci pastile dar exact când se aplecǎ s-o lase pe ultima, vulpea haţ o hali.

Morala:
Dacǎ nu ai nimic în cap e mai bine sǎ-ţi tii pliscul.
Dacǎ totuşi e nevoie sǎ-l deschizi e bine sǎ nu dai tot din guşǎ.