miercuri, 9 septembrie 2009

Pinii de pe Aleea Zorelelor

Pinilor de pe Aleea Zorelelor le-au crescut flori. Albe, roşii, albastre. Pinii sunt prin definiţie copaci sobri, cu aerul lor înţepat de nu le-ajungi la nas, ca un portar cu fireturi la Athenee Palace. Din când în când pinilor le cresc conuri. La fel de sobre. Aratǎ ca ceasul de buzunar al bunicului agǎţat la interiorul vestei, pe spatele cǎruia e gravat numele bunicii. Numai cǎ pinilor de pe Aleea Zorelelor le-au crescut dintr-o datǎ flori viu colorate. Prima a observat ciudǎţenia Mişa veveriţa cu coadǎ roşcatǎ care şi-a fǎcut culcuş într-o scorburǎ din pinul al patrulea cum priveşti înspre drum. Furase o nucǎ de pe masa din bucǎtǎrie a familiei Ionescu şi fugea cu ea în braţe s-o doseascǎ în cǎmara proprie când, undeva în dreptul etajului întâi, a dat nas în nas cu o floare albastrǎ cu vinişoare albe în formǎ de pâlnie cam de mǎrimea unei lǎmâi. Iniţial nu i-a dat atenţie. S-a rǎsucit pe cǎlcâie şi zdup a sǎrit pe creanga de deasupra unde a dat nas în nas cu alta, roşie cu vinişoare roze, tot în formǎ de pâlnie şi tot de mǎrimea unei lǎmâi. De data asta din neatenţie a intrat cu nǎsucul înǎuntru de s-a şi speriat cǎ arǎta ca o mascǎ de oxigen pe trupul unui muribund. Abia atunci a sesizat şi Mişa cuidǎţenia. A început sǎ le numere buimacǎ, zâmbind ca un copil rǎtǎcit în lumea basmelor. La patruzeci şi şapte s-a oprit pentru cǎ de emoţie a uitat de nuca pe care o ţinea în braţe ce a alunecat şi s-a dus de-a rostogolul din crengǎ în creangǎ pânǎ pe treapta de marmurǎ roasǎ sub mustǎţile Miţei. Zgomotul nucii cǎzute i-a atras atenţia lu Madam Georgescu ce-şi pieptǎna mâţa pe treptele casei, care s-a ridicat înciudatǎ, a împins nuca spartǎ în douǎ jumǎtǎţi ca douǎ corǎbii vikinge cu vârful papucului, apoi a aruncat un ochi mirat spre coroana pinului sǎ vadǎ dacǎ mai sunt şi alte nuci. Nuci nu mai erau dar era plinǎ de flori. Albe şi roşii şi albastre. A rǎmas cu gura cǎscatǎ. Nu mult, cǎci deşi era cu gura larg deschisǎ a simţit aşa deodatǎ cǎ nu mai are aer. Şi-a dat fuga la Madam Viroagǎ, vecina de alǎturi sǎ-i arate minunea. Madam Viroagǎ tocmai dǎdea cu mǎtura prin curte. Nu ştiu cât a vǎzut ea florile dar le-a vǎzut pe Popeasca, pe Dumitreasca şi pe Grozǎveasca care stǎteau de vorbǎ la colţul strǎzii despre calitǎţile Perlanului Bonux cǎ la o adicǎ de ce-or fi renunţat Proctor şi Gamble ǎia la numele Perlan şi au pǎstrat numai Bonux. Dupǎ aia n-a mai fost clar cine pe cine a anunţat, cert este cǎ încet încet strada, de altfel scurtǎ şi îngustǎ, a început sǎ se umple de lume, întâi vecini, apoi necunoscuţi trecuţi întâmplǎtor prin zonǎ şi în cele din urmǎ oameni cǎrora vântul le aninase la ureche un crâmpei de poveste şi veniserǎ sǎ caşte ochii la pini ca la minunea de la Maglavit. Asta pânǎ când s-au auzit sirenele. Cineva mai slab de înger, niciodatǎ nu s-a aflat cine, sunase la 112 şi o maşinǎ roşie micǎ de descarcerare şi una mare de pompieri şi-au fǎcut loc cu greu prin mulţime. O doamnǎ doctoriţǎ cu salopetǎ roşie şi îmbujoratǎ ca o copilǎ a coborât în vitezǎ ţinând strâns în mânǎ trusa medicalǎ. Cǎnd a dat sǎ întrebe unde e bolnavul a vǎzut cǎ toate capetele sunt întinse spre vârful pinilor şi i-a scǎpat un “vaaaaaiii” pe care Madam Georgescu şi Miţa l-au ţinut minte mulţi ani de atunci înainte şi zâmbeau amândoua când îşi aminteau de întâmplare. Doamna doctor a lǎsat jos geanta pǎtrǎţoasǎ, a desfǎcut-o şi a scos un aparat foto micuţ cu care a imortalizat minunea. Doar pompierul şef nu era deloc încântat. Era un bǎiat tǎnâr, frumuşel şi cu un trup sculptat în bronz. Întâi a crezut cǎ iar trebuie sǎ dea jos vreo pisicǎ bleagǎ din vârful copacului şi a fǎcut semn bǎieţilor sǎ coboare scara cea mare. Apoi însǎ, când şi-a dat seama despre ce e vorba şi-a pus mâinile în sân şi s-a strâmbat oleacǎ ca şi cum ar fi spus “prostii”. Apoi şi-a scos casca cu glugǎ şi jacheta termorezistentǎ, înviind suspinele demult adormite ale lu madam Dumitrescu care îi privea bustul gol pe sub sprâncenele proaspǎt pensate la Maurice, s-a aşezat pe trotuar şi a început sǎ-şi cureţe unghiile cu un briceag mic scos din buzunarul de la spate. Înapoia maşinii lumea se strânsese puhoi, neam sǎ mai pleci. Într-un plop mai în spate doi bǎieţi de la televiziuni concurente încercau sǎ ocupe un loc cât mai bun pentru a prinde în direct câteva cadre cu pinii de pe Aleea Zorelelor, dar iedera de pe casa Ioneştilor le fǎcea viaţa grea. Jos, la baza plopului, douǎ fete cu reportofon se strǎduiau sǎ ia câteva interviuri la cald. Având în vedere cǎ nici bǎieţi din plop şi nici fetele din flori nu fǎceau mare brânzǎ televiziunile au trimis un elicopter, care s-a tot rotit vreo jumǎtate de orǎ deasupra pinilor fǎrǎ sǎ vadǎ mare lucru zic eu pentru cǎ florile aveau cupolele îndreptate spre pǎmǎnt şi doar cǎnd adia vǎntul se zburleau un pic spre stânga sau spre dreapta ca un drapel de pe turnul cel mai înalt al castelului, fǎrǎ sǎ ridice însǎ ochii spre soare.
Plecarea elicopterului a fost parcǎ un semnal pentru toatǎ mulţimea. Încet încet oamenii au început sǎ se retragǎ. Erau în numǎr mare şi se îndepǎrtau cu sufletul plin şoptind uşor între dânşii, precum credincioşii întorşi de la slujba de înviere. Se înserase deja. Ultimele au plecat maşinile roşii pornind girofarurile şi împroşcând casele din jur cu scântei roşii şi icnete stridente. Şeful pompierilor avea unghii frumoase iar madam Dumitrescu un suspin în gât de care n-a scǎpat pânǎ-n zori.
În dimineaţa urmǎtoare când madam Georgescu a deschis fereastra primul lucru pe care l-a fǎcut a fost sǎ-şi arunce ochii spre florile din pinii de pe Aleea Zorelelor şi mare a fost mirarea domniei sale sǎ vadǎ cǎ nu mai e nici o floare. Întâi madam Georgescu a fost extrem de intrigatǎ de faptul cǎ pinii nu mai au flori, apoi s-a mai gândit un pic şi şi-a spus singurǎ cǎ pinii nu fac de fel flori ca zorelele şi cǎ probabil i s-a pǎrut. Da a stat aşa cu ochii pe fereastrǎ s-o vadǎ pe madam Viroagǎ ce face ea primul lucru când scoate ochii pe geam. Şi bineînţeles cǎ a fǎcut acelaşi lucru, şi-a înfipt privirea adânc în pinii cu zorele din care dispǎruserǎ toate florile. Nici madam Viroagǎ n-a zis nici pâs nimanui dar a mai rǎmas un pic cu ochii pe fereastrǎ sǎ vadǎ ce zice Ioneasca când… În fine, e clar cǎ toatǎ lumea a rǎmas tare miratǎ în dimineaţa urmǎtoare când a observat cǎ în pinii de pe Aleea Zorelelor numǎrul 12 nu mai e nici o floare. Bineînţeles cǎ au dat vina pe Mişa veveriţa aciuatǎ nu se ştie de unde în pinii cu pricina care dǎduse de veste în tot cartieru cum cǎ pinii au fǎcut o frumuseţe de flori albastre şi albe şi roşii. Sǎraca de ea cred cǎ şi-a dat seama cǎ o bârfeşte tot cartieru, cǎ dupǎ trei zile şi-a pus coada pe spinare, deşi mulţi spun cǎ deja o avea şi s-a mutat cu tot calabalâcul în plopul din colţ. Da nici acolo n-a fǎcut mulţi pureci cǎ dupǎ încǎ vreo douǎ sǎptǎmâni a dispǎrut de tot, lǎsând povestea cu pinii sǎ ne anine doar în câteva şoapte mici încreţite pe la colţuri. Doar madam Popescu şi-a fǎcut curaj într-o zi şi-a sunat la televiziune sǎ întrebe când dau filmu ǎla cu pinii care au fǎcut flori ca zorelele, da o femeie înţepatǎ de dincolo de receptor i-a rǎspuns acru cǎ nu-i arde de glume şi cǎ pinii nu fac flori ca zorelele.

Pinii de pe Aleea Zorelelor n-au mai înflorit niciodatǎ.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Credeam ca numai eu am observat ca au inflorit zorelele.

mosu spunea...

Tare ma bucur ca ai vazut si tu zorelele inflorite. Am vorbit si azi si cu madam Georgescu si cu madam Viroaga si cu toate vecinele ce casca gura peste garduri. Nici una nu isi mai aminteste nimic. Doar Misa si Mita ce ma privesc cu subinteles de fiecare data cand le intreb daca stiu ceva despre asta……
Offf…. ce ma bucur! Incepusem sa cred ca am avut vedenii si ca n-au crescut flori in pinii de pe strada Zorelelor niciodata...
:)