luni, 14 septembrie 2009
Oameni de mǎtase
Oamenii care trec pe lângǎ mine aratǎ ca beţele de chibrit, cu trupul lung şi deşirat şi cu o mǎciulie de cele mai multe ori roşie alteori verde sau neagrǎ sau albastrǎ ca o tigvǎ în vârf. Uscate, neprelucrate, rugoase, fǎrǎ culoare, fǎrǎ formǎ. Uneori, trecând de pe un trotuar pe celǎlalt îi vǎd cum le scapǎrǎ roşul şi ard. Fǎrǎ flacǎrǎ, fǎrǎ vâlvǎtaie, ca şi cum cǎmaşa de lemn s-ar topi ca o piele de plastic de pe ceea ce este deja tǎciune. Mǎ lovesc de ei ca de copacii din care cândva s-au nǎscut. Eu însumi asemeni. Din când în când unora dintre beţe li se umflǎ coapsele. Şi umerii. Şi capǎtǎ forme rotunjite asemeni paharelor de cristal cu picior înalt din care seara doamnele îşi sorb liqueurul iar domnii cognacul. Oamenii aceştia devin ca un cocon de sticlǎ translucidǎ în interiorul cǎrora se rotesc contururi dezlegate, reflectate în încrustaţiile fine şi dese ca nişte pǎianjeni. “Cliiiiing” zbârnâie oamenii de cristal atunci când se lovesc de lucrurile dimprejur. “Cliiiiing” se aude ici colo atunci când se ating între ei. Ce e ciudat şi n-am ştiut niciodatǎ sǎ-mi explic este cǎ ceea ce luceşte înspre noi, coconul acela de cristal, e de fapt interiorul oamenilor, aşa ca şi cum ar merge pe stradǎ cu inima, sau cu sufletul atârnând în afarǎ. Cu oamenii de cristal n-am ştiut niciodatǎ sǎ mǎ port. Îmi plac, vreau sǎ îi ating, sǎ îi mângǎi, sǎ-mi plimb pupilele şi buricele degetelor peste curburile lor curcubee. Pe de altǎ parte, de fiecare datǎ când mǎ apropii ceva mǎ sperie şi m-alungǎ. Mi-e teamǎ cǎ atingându-i aş putea sǎ le sparg învelişul din fire de sticlǎ subţire ca pânza de pǎianjen şi sǎ descopǎr în interior… urma unui bǎţ de chibrit.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
6 comentarii:
Toti avem cate o scafarlie de chibrit prin noi, pe undeva...
ooo... desigur ca avem
intrebarea este cati dintre noi au insa si un suflet ca un cocon de cristal translucid crosetat din fire subtiri de sticla ca panza de paianjen in interiorul caruia zburda umbrele ca intr-o lume paralela.....
eee daa... frumoase metafore, mosule :)
offff...... nici nu cred ca sunt metafore; cred ca e mai degraba un vis crapat; oameni ciorchine precum globurile de cristal intr-un pom de craciun...
multumesc de cuvinte roxana...
mosule, nu poti aduna mere cu pere. Coconul de cristal de care vorbesti se atinge tot cu cristalul din tine. Pentru ca toti avem , mosule, coconul de care zici, doar ca unii prefera sa si-l acopere cu desene de grafiti pana nu mai trece nici o raza de lumina prin el si nici chiar ei nu mai stiu ca-l au. Iar tie mosule n-ar trebui sa-ti fie frica, chiar daca ai vrea sa-l atingi cu mana din carne. Nu stii cat e de rezistent cristalul? Chiar daca vibreaza puternic. Asta e farmecul lui, asta e puterea lui ;) Si apoi mosule, partea frumoasa din coconul de cristal e lumina, nu umbrele. Pt. ca incet incet lumina face ca umbrele sa dispara. La urma urmei, intunericul este lipsa luminii, nu-i asa? ;)
tocmai aici e problema; frumusetea interioara a oamenilor trebuie privita de la o distantaaaa… potrivita; trebuie sa te apropii pe furis suficient de mult pentru a descoperi delicatetea si frumusetea tesaturii aceleia fine de fire de sticla ca o panza de paianjen-cristal de care vorbeam, iar pe de alta parte daca te apropii prea mult incepi sa descoperi micile imperfectiuni si toata aura de magie risca sa se topeasca ca o statuie de gheata….
Trimiteți un comentariu