marți, 25 august 2009

Puncte de vedere

Furnici cât vârful de unghie aleargǎ pe foile albe, rostogolindu-se peste marginile lor într-un pârâiaş subţire de vorbe goale, împrǎştiindu-se apoi peste marginile rǎsfrânte ale halatului englezesc, peste mǎsuţa de cafea pe care şade ceşcuţa din porţelan fin de Roshenthal cu urme de zaţ, peste veioza susţinutǎ în palme de hetaira unduindu-se-n voaluri de bronz, peste papucii îmblǎniţi, peste tablouri... Închide volumul aliniind cu grijǎ semnul de carte în formǎ de şarpe între paginile 258 şi 259. Îşi şterge ochelarii cu pielea de cǎprioarǎ pe care o scoate uşor din tocul din lemn de cireş moştenit de la bunicul sǎu. Îşi aşeazǎ ochelarii pe nas. Nu s-a schimbat nimic. Lasǎ apoi cartea sǎ-i alunece din mânǎ peste blǎniţa de oaie obositǎ de la picioarele sale şi îşi aşeazǎ tacticos pipa în colţul gurii. Ridicǎ telecomanda şi cu un clic scurt face murmurele sǎ amuţeascǎ şi camera sǎ se cufunde în noapte. Aparatul are tot mai mulţi pureci deşi a sunat de mai multe ori şi la cablu şi la deratizare.Lasǎ capul pe spate şi închide ochii. Va sǎ se hodine. Mult….
Niciodatǎ realitatea nu a fost mai opacǎ…

duminică, 23 august 2009

Uigurii Episodul V (ultimul episod în care un ochi râde altul plânge)

M-am înapoiat în camera 204. Trupul cel cafeniu nu mai dansa. Dispǎruse de tot. În schimb, în mijlocul mesei reapǎruse lichidul acela asemǎnǎtor mercurului, într-o patǎ cu o formǎ total aleatoare. Mi-am scos telefonul mobil care devenise complet inutil odatǎ cu îmbarcarea în avion pentru cǎ uitasem sǎ-mi iau roaming înainte de a pleca din ţarǎ şi îl foloseam mai cu seamǎ pe post de ceas, cǎutând înfrigurat cheia care avea sǎ sǎ deschidǎ porţile Universului. Bietul meu telefon, aşa fǎrǎ roaming cum era, avea sǎ devinǎ piesa de bazǎ în cea mai extraordinarǎ misiune de salvare din istoria Pǎmântului, ba chiar cosmicǎ aş putea spune, având în vedere cǎ pânǎ una alta în afarǎ de noi şi uiguri nu şi-a mai fǎcut nimeni simţitǎ prezenţa. Cum spuneam, am deschis telefonul care bineînţeles afişa mesajul “search” cǎutând de zor o reţea în care sǎ se înşurubeze. Am rǎsfoit prin foldere în cǎutarea unui fişier anume care avea sǎ salveze lumea. Şi l-am gǎsit mulţumindu-i lui Dumnezeu. Apoi liniştit m-am oprit în faţa uşii din sticlǎ groasǎ de vreo zece centimetri, cu siguranţǎ incasabilǎ, aranjându-mǎ puţin ca în oglindǎ în aşteptarea evenimentului. Mi-am mai descheiat un nasture la cǎmaşǎ, mi-am rǎvǎşit puţin pǎrul, mi-am sumetecat mânecile, mi-am aranjat sprâncenele stufoase şi rebele şi am aşteptat. Nu mult.
Doamna Johnson a apǎrut ca o adevǎratǎ prinţesǎ. Era într-adevǎr rǎpitoare. Nu ştiu dacǎ C.I.A. avea un croitor care lucra la comandǎ la orice orǎ din zi sau din noapte sau dacǎ avea un depozit uriaş cu rochii de searǎ de orice mǎrime, formǎ şi culoare dar rochia doamnei arǎta cu adevǎrat impecabil. Dacǎ nu ar fi fost panourile luminoase care ne înconjurau aş fi putut jura cǎ este o domniţǎ din suburbiile anilor douǎzeci ale Buenos Airesului, ieşitǎ sǎ agaţe un bǎrbat chipeş cu care sǎ facǎ un tango chiar în mijlocul strǎzii.
Degetele au început sǎ-mi tremure pe telefon. Nu mai ştiam nici ce caut, cu atât mai puţin cum sǎ o fac. În cele din urmǎ reuşesc sǎ apǎs play şi piesa lui Astor Piazzola Liber Tango începe sǎ se reverse din difuzorul telefonului. Pun aparatul în buzunarul de la piept al cǎmǎşii, întind o mânǎ doamnei Johnson şi o invit timid.
- Îmi acordaţi acest tango doamnǎ?!
- Chiar credeţi cǎ e în interesul salvǎrii omenirii…..? - se îmbujoreazǎ doamna Johnson ca o puştoaicǎ.
- Nu de-aia m-aţi adus aici?! - îi rǎspund scurt înainte sǎ apuce sǎ termine, apoi fǎrǎ sǎ mai aştept un accept o prind cu o mânǎ de mijloc şi cu cealaltǎ îi ascund palma în palma mea. Dansǎm. Oooo…. N-am mai fǎcut-o demult dar paşii se rostogolesc aproape singuri fǎrǎ ca noi sǎ facem prea multe pentru a-i ajuta. Doamna Johnson este uşoarǎ ca un fulg şi o excelentǎ dansatoare. Nu atinge pǎmǎntul, doar pluteşte pe deasupra lui ca un voal rostoglit de vânt pe braţele sale mlǎdioase. Trag cu ochiul la uigurii mei. Lichidul a început sǎ se transforme într-un abur cenuşiu cu încrustaţii rozacee. Doamna Johnson miroase minunat. Ne lipim obrajii. Şi piepturile. Continuǎm sǎ dansǎm cu ardoare. Pulberea cenuşie a început sǎ se îngroaşe şi sǎ se adune într-o sferǎ din ce în ce mai roşie. Nu mai sunt douǎ trupuri. E unul singur. Avem un singur brat întins, mâna mea dreaptǎ s-a pierdut în dupǎmijlocul ei, mâna ei stângǎ s-a adâncit în dedupǎgâtul meu, picioarele ni s-au împletit ca roşul şi albul unui şnur de mǎrţişor şi o singurǎ inimǎ se mai aude bǎtând. Dar totul are un sfârşit, mai ales o melodie de trei minute şi zece secunde. Muzica s-a terminat, lua-o-ar naiba. Doamna Johnson rǎmâne lipitǎ de pieptul meu. Deasupra mesei o sferǎ roşie fǎclie pâlpâie uşor ca o inimǎ. Doamna Johnson are obrajii vǎpǎi.
- Sunteţi un adevǎrat vrǎjitor domnule.
- Vǎ referiţi la uiguri sau la tango doamnǎ? – punctez rapid pânǎ ca doamna Johnson sǎ se dezmeticeascǎ, uluit şi eu de vorbele ce-mi ies din gurǎ, având în vedere cǎ altfel sunt un timid şi un introvert dupǎ cum v-am spus deja în preambul. Apoi adaug galant - Dumneavoastrǎ sunteţi cea care vrǎjeşte doamnǎ.
- Domnişoarǎ – îmi rǎspunde doamna Johnson clipind uşor din vârfurile genelor, apoi se retrage pe vârfuri cu spatele cǎtre uşǎ ca o premiantǎ care şi-a primit diploma şi vrea sǎ iasǎ discret din raza de acţiune a reflectoarelor.
Eiii…. dar unde o fi doamna maior?! Cred cǎ ar fi bine sǎ trecem la ultima etapa.
Mǎ apropii uşor de masa de disecţie şi întind palmele. Sfera se desface exact ca la faza cu engage pentru a se recompune apoi în palma mea. Pâlpâie rotund şi roşu.
Echipa de ofiţeri ne aşteaptǎ deja în dreptul uşii de la hala 23 August în frunte cu colonelul Smith. Când mǎ vǎd cu obiectul în palmǎ se dau un pas înapoi rotunjind un semicerc ca un amfiteatru grec în mijlocul cǎruia a apǎrut eroul. Sunt nevoit sǎ le explic din mers.
- Uigurii sunt extrem de puternici, pot lua decizii rapid, pot face analize complicate şi pot gǎsi mereu cea mai bunǎ soluţie, dar în esenţǎ sunt proşti. Nu vor nimic. Nu cautǎ sǎ distrugǎ, sǎ ocupe, sǎ cucereascǎ. Uigurii n-au venit aici pentru a se rǎzboi cu noi, n-au ajuns aici nici mǎcar pentru cǎ aşa au vrut. Uigurii au ajuns aici din greşealǎ. Din nu ştiu ce motiv au intrat în naveta asta spaţialǎ care cu siguranta nu e a lor. Pentru ce sǎ faci o trapǎ de un sfert de metru pǎtrat când tu ai doar un micron?! Au ajuns pe navǎ exact când aceasta se pregǎtea sǎ plece cu totul întâmplǎtor. Iar aici pe Pǎmânt au devenit complet confuzi pentru cǎ nu ştiau pe nimeni şi nimic împrejur. Singurul lucru pe care şi-l doresc este sǎ întâlneascǎ ceva familiar şi sǎ se întoarcǎ acasǎ. Aaaa… Şi în plus uigurii sunt înnebuniţi dupǎ frumos. Farmecul doamnei Johnson i-a vrǎjit şi i-a îmblânzit. Naveta este pregǎtitǎ de zbor?
Colonelul Smith îmi aratǎ cerul printr-un horn lung cǎscat în tavanul stadionului. Chiar la baza lui farfuria zburǎtoare toarce ca o mâţǎ pe cuptor. Trapa e deschisǎ.
- Ne-a luat ceva timp sǎ aflǎm cum se porneşte drǎcia – mi se confeseazǎ colonelul la ureche aplecat peste umǎrul meu. Nici acum nu ştim ce fel de combustibil foloseşte. Dar sper sǎ fie destul ca sǎ iasǎ din atmosfera terestrǎ. Apoi Dumnezeu cu mila.
M-am apropiat de trapa deschisǎ, am cuprins globul sângeriu cu ambele palme şi aplecându-mǎ peste marginea ei l-am pus uşurel înǎuntru, ca şi cum aş fi aşezat un pui de porumbel înapoi în cuibul sǎu. Exact aşa. Simţeam privirile celorlalţi cum îmi împing braţele, cum mi le afundǎ mai adânc prin trapǎ. Apoi deodatǎ globul începu sǎ se desfacǎ în bucǎţi şi o ploaie de steluţe mici începu sǎ alerge prin interiorul întunecos al navei. Erau evident mulţumiţi. Am zâmbit cu gura pânǎ la urechi. Avusesem dreptate. Am mai privit o datǎ înǎuntru fericit şi am început sǎ închid trapa. Cu colţul ochiului, în timp ce deschiderea uşii devenea din ce în ce mai îngustǎ, am vǎzut uigurii fǎcând un gest cu totul neaşteptat. Un nor alburiu se întrupǎ din steluţele multicolore modelând în întuneric pentru câteva secunde nudul fosforescent dar perfect conturat al doamnei Johnson. Am trântit trapa cu forţǎ. Ce naiba, uigurii ǎştia au intrat acuma şi în creierul meu?! Sǎ plece mai repede de-aici cǎ mǎ fac de baftǎ din cauza lor.
Felicitǎrile au curs zile în şir. Am fost primit de toţi şefii şi şefuţii colonelului Smith şi felicitat cǎlduros de fiecare dintre ei. A trebuit sǎ spun de zeci, poate de sute de ori povestea uigurilor, mulţi dintre cei care nu participaserǎ direct la evenimente privindu-mǎ pieziş la fiece tǎlmǎcire, fǎrǎ însǎ sǎ uite sǎ îmi reaminteascǎ la final “Good job, excelent job!”. Ultima care m-a felicitat a fost domnişoara Johnson. Despǎrţirea noastrǎ s-a lǎsat cu lacrimi şi suspine de ambele pǎrţi. Oricât am încercat sǎ o scurtez şi sǎ o fac cât mai dulce ne-am opintit amândoi boii într-o tristeţe sfâşietoare. Cǎmaşa mi se umpluse de lacrimile ei iar nodul din gât nu m-a lǎsat sǎ spun nici mǎcar un cuvânt, în afara unor gâjǎituri uscate însiropate în câteva lacrimi amare.
Nu ştiu exact ce altceva decât sǎ-mi sfâşie inima mi-a mai fǎcut domnişoara Johnson cu aceeaşi ocazie, dar pânǎ sǎ ajung în ţarǎ nu-mi mai aminteam deloc cine e dânsa şi absolut nimic despre întâmplǎrile din subsolurile Disneylandului. Doar pata uriaşǎ de pe umǎrul stâng al uneia dintre cǎmǎşi m-a pus pe gânduri şi un fir de amintire s-a iţit dintr-o uitare absolutǎ şi neagrǎ ca un fund de tigaie arsǎ. Mi s-a pǎrut interesantǎ povestea ce începuse sǎ se deşire printre circumvoluţiunile cenuşii, aşa cǎ am pus mâna repede pe un creion şi o hârtie şi am început sǎ aştern totul pentru cǎ mi s-a pǎrut ceva extraordinar şi pentru cǎ nu mǎ aşteptam sǎ creadǎ nimeni, absolut nimeni ceea ce s-a întâmplat cu adevǎrat. Singurul lucru care m-a mirat pânǎ peste poate şi pe care nu l-a înţeles nici pǎnǎ în ziua de azi a fost cum de-au cedat mecanismele de spǎlare a creierului, la care în mod evident fusesem supus, atât de perfecţionate de americani şi atât de eficiente. Nu cumva uiguriiiii….. n-or fi plecat chiar toţi şi mi-or fi rǎmas câţiva prin buzunar?!

sâmbătă, 22 august 2009

Uigurii Episodul IV (în care se dovedeşte cǎ nu-i pentru cine se pregǎteşte ci pentru cine se nimereşte)

În sufletul colonelului nu este nici urmǎ de cǎinţǎ. Procedurile sunt proceduri. În schimb se poate citi în ochii sǎi teama. Şi un civil poate citi asta în ochii sǎi. Cea mai dificilǎ situaţie de luptǎ pentru un militar este sǎ nu ştie cu cine se luptǎ, cum aratǎ duşmanul, unde este, de ce este în stare. Ochii colonelului se întâlnesc cu ai mei. Mǎ priveşte spǎşit ca un imigrant rus ajuns la poalele Statuii Libertǎţii aşteptând minunea. Dar eu n-am nici coroanǎ, nici fǎclie. Cu ce naiba sǎ-i luminez eu drumul?! Şi nici în cap n-am nimic din ceea ce se aşteaptǎ el sǎ am. Sunt doar un povestitor amator, un visǎtor, un bezmetic care inventeazǎ neinventate. Nu se mai aude nici musca. În fine, e un fel a spune cǎci nici n-ar avea cum sǎ se audǎ musca într-o camerǎ sterilǎ a armatei americane aflatǎ la o sutǎ de metri sub pǎmânt. Îmi dau ochii peste cap, dau uşor din umeri şi mǎ aşez pe scaun lângǎ sfera de plastic.
Zece perechi de ochi speriaţi îmi urmǎresc fiece mişcare.
- Ce facem acum? – cade întrebarea ce oricum plutea în aer atât de bine reliefatǎ încât cuvintele nu mai fac altceva decât sǎ dea greutate unui contur care era mai vizibil decât cubul uigurilor.
Dau din nou din umeri, de data asta cu deznǎdejdea aceluiaşi imigrant rus dupǎ douǎ luni de stat în America… N-am nici cea mai vagǎ idee încotro s-o iau. Nici un capǎt de aţǎ de care sǎ mǎ leg. Nici o muzǎ care sǎ vinǎ sǎ-mi şopteascǎ la ureche vreo idee, vreo şmecherie, vreo fantezie ceva. Se pare cǎ muzele fie nu pot trece prin ecluzǎ, fie au avut probleme la identificarea de retinǎ, fie pur şi simplu nu supravieţuiesc la atâţia metri sub pǎmânt.
- Mǎ gândesc – rǎspund uşor iritat de privirile ascuţite înfipte în ceafa mea exact ca electrozii la o encefalografie.
Colonelul mi-a observat iritarea şi face un semn discret doar cu ochii. Toţi ocupanţii camerei 204 se ridicǎ uşor şi pǎrǎsesc încǎperea pe rând cu excepţia lui şi a doamnei maior. Un alt semn discret şi soldaţii din faţa uşii înarmaţi pânǎ în dinţi, deşi dinţii nu li se vǎd pentru cǎ faţa le este acoperitǎ cu mǎşti de gaze şi combinezoane speciale, dispar şi ei.
- Mǎ duc sǎ pregǎtesc terenul pentru a vedea împreunǎ O.Z.N.-ul - îmi şopteşte domnul Smith încet şi dispare lǎsându-mǎ singur cu doamna Johnson. E evident o mişcare calculatǎ. Sǎ fie doamna Johnson muza pe care o aşteptam?! Are corp de muzǎ dacǎ facem abstracţie de uniforma cazonǎ şi nomocolarǎ, are faţǎ de muzǎ cu condiţia sǎ zâmbeascǎ odatǎ şi-odatǎ, aripi n-are dar se poate rezolva. Pânǎ la urmǎ nu toate muzele au aripi.
- Putem stinge lumina? – propun discret iar doamna Johnson executǎ manevra fǎrǎ sǎ mǎ întrebe nimic. Camera se cufundǎ într-un întuneric cu buline, indicatoarele colorate de pe panourile de comandǎ şi semnalizare spǎrgând ici colo monotonia în bulbucǎri multicolore ca baloanele de sǎpun ale copiilor.
Îmi lipesc bǎrbia de marginea mesei de disecţie şi nasul de sfera de plastic privind în gol locul unde ar trebui sǎ se zbenguie uigurii cei invizibil de minusculi. O luminǎ lǎptoasǎ iese din masǎ creând un glob strǎlucitor peste cel deja existent din plastic. Întind mâna instinctiv spre dreapta şi dau peste buton. O siguranţǎ aşezatǎ peste el împiedicǎ apǎsarea sa intempestivǎ. Înlǎtur blocajul, îmi aşez degetul pe buton şi…
- Domnule Forefather, procedurile noastre nu ne permit..... – aud glasul doamnei Johnson la ureche în timp ce degetele ei lungi s-au aşezat peste ale mele împiedicându-mǎ sǎ apǎs butonul.
Ştiam procedurile americane. În lunga mea viaţǎ de inginer avusesem de-a face destul de mult cu sistemul de lucru american excesiv de procedurat în domeniile de vârf, care stabilise o disciplinǎ riguroasǎ în modul de acţiune dar care tǎia complet orice iniţiativǎ din partea unui tip cu sânge latin cum eram eu. Şi dintr-o datǎ mi-am amintit de amicul D director la o centralǎ termoelectricǎ din ţarǎ pe vremea lui Nea Nicu. Mǎ luase odatǎ sǎ-mi arate mastodonţii cei uriaşi şi felul în care se produce curentul electric. “Voi ǎştia civilii - aşa ne spunea nouǎ celor din afara sistemului, civili - credeţi cǎ energia electricǎ curge la chiuvetǎ şi puteţi sǎ luaţi la borcan pentru acasǎ. Hai sǎ-ţi arǎt eu cum se face”. Şi mi-a arǎtat. Chiar tot. În final aflându-ne la capǎtul generatorului pe unde se scurgea energia ca o miere fluidǎ observ un buton mare cât fundul de lighean pe care scria în ruseşte “Oprire în caz de urgenţǎ”. Butonul atârna într-o parte fiind legat cu o sârmǎ de carcasa metalicǎ îndoitǎ a mǎgǎoaiei în timp ce firele de dedesubt erau legate evident cu mâna de cineva care fǎcuse nişte conexiuni meşteşugǎreşti în grabǎ. I-am arǎtat din ochi, iar el a început sǎ râdǎ cu poftǎ. “Ha, ha, ha….. Pǎi tu crezi cǎ mai existǎ vreo protecţie la toate echipamentele astea?! Toate sunt ştrapate. Pǎi ce-o sǎ-i rǎspund eu lu Nea Nicu dacǎ se stricǎ un releu şi picǎ centrala şi din cauza ei nu mai pot ǎştia sǎ ţinǎ frecvenţa în sistem şi se duce dracului tot?!. Crezi cǎ mai am timp sǎ-i explic cǎ nu mai avem piese de schimb de la ruşi?! Aşa le mai meşterim noi, le mai cârpim, ne descurcǎm. Orice blocaj e fǎcut sǎ fie ocolit”
Şi brusc degetele îmi scapǎ în interiorul butonului. Un clanc abia perceptibil şi carcasa de plastic de deasupra mesei începe sǎ zumzǎie ca un bondar deschizându-se încetişor.
- N-ai avut timp sǎ mǎ opreşti – îi explic doamnei maior strategia de rǎspuns, ducând un deget la buze şi fǎcându-i complice cu ochiul.
Doamna maior mǎ priveşte mânioasǎ şi speriatǎ. Începe sǎ arate din ce în ce mai mult a muzǎ, cu obrazul uşor palid, cu buzele roşii creionate accentuat de beculeţele clipocind pe panoul din dreapta noastrǎ, cu pǎrul risipind reflexe argintii în lumina izvorând din mijlocul mesei ca o spadǎ Jedi. Îşi retrage degetele de peste degetele mele, fǎrǎ sǎ le ridice, lǎsându-le sǎ curgǎ ca o plasǎ de pescar mǎturând nisipul. Apoi brusc tresare. Un pager aflat la şold începe sǎ tremure, apoi sǎ cânte. Doamna Johnson se încurcǎ în mâini şi gǎseşte cu greu aparatul care continuǎ sǎ cânte ceva monoton ca un jazz apǎsǎtor.
- Da. Gata? Bine!
Se întoarce apoi cǎtre mine, rostogolind pe sub sprâncenele lungi doi ochi ca douǎ praline de ciocolatǎ.
- Suntem aşteptaţi! Domnul colonel vrea sǎ vǎ arate nava – îmi comunicǎ soptit cu buzele aproape atingându-mi timpanul şi simt cum o undǎ tractoare de mare intensitate mǎ transbordǎ în mod necontrolabil spre înlǎuntruri misterioase şi ameţitoare ca o navǎ în derivǎ capturatǎ de piraţii cerului. Şi poate cǎ aş fi fost într-adevǎr capturat şi ar fi trebuit sǎ mǎ predau complet, dacǎ ochiul cel mare din ceafǎ nu m-ar fi tras de ciuf sǎ mǎ facǎ atent cǎ pe masa de disecţie se întâmplǎ ceva neobişnuit. Vraja se rupe brusc, privesc înspre masǎ şi simt cum tot înlǎuntrul mi se umple de fluturi mici mici cu aripi bleu strǎvezii şi diafane ca petalele unei flori de nu-mǎ-uita. Un contur cafeniu de vreo douǎzeci de centimetri înǎlţime foarte asemǎnǎtor corpului doamnei Johnson se ridicǎ deasupra mesei dansând lasciv ca o bacantǎ. Nu-mi vine sǎ cred. E ca la Star Treck când zic bǎieţii ǎia “engage” şi corpul li se desface în particule mǎrunte pentru a se recompune apoi în formǎ identicǎ pe planeta Ics. Ne privim unul pe altul uimiţi. Chiar asta este sau mi-a luat-o mintea razna tot privind-o pe doamna Johnson şi aşteptând sǎ se facǎ muzǎ?!
- Ce vezi? – întreb în şoaptǎ mai nesigur pe simţurile mele ca oricând.
- Un trup dansând – îmi rǎspunde doamna Johnson la ureche, evitând sǎ facǎ orice altǎ referire despre trup.
Unde naiba or fi vǎzut uigurii chestia asta?! Cǎ pe planeta lor nu cred sǎ existe asemenea frumuseţi. Apoi brusc îmi amintesc ceva extrem de important din povestea uigurilor şi-mi lipesc o palmǎ peste frunte fǎcând-o sǎ tresarǎ pe doamna maior. Cum am putut sǎ uit?! Pe lângǎ faptul cǎ sunt puternici, cǎ se mulţumesc cu puţin, cǎ sunt tare simpluţi, uigurii mai au douǎ calitǎţi: sunt proşti şi sunt melomani. În capul meu lucrurile încep sǎ se lege. Simt cu mi se urcǎ furnicile pe spinare. Da, da… lucrurile încep sǎ aibǎ sens…..
- Mai spune-i o datǎ sǎ te sune, dar nu mai rǎspunde – îi comunic doamnei teribil de excitat.
Doamna Johnson îmi îndeplineşte dorinţa şi pagerul ei începe din nou sǎ cânte… Privim amândoi cu ochii cât cepele forma mişcǎtoare de deasupra mesei. Contururile devin din ce în ce mai groase iar mişcǎrile tot mai viguroase. E aproape o statuie unduitoare. Uigurilor le place frumosul, sunt înnebuniţi dupǎ frumos, dar un frumos agresiv, mişcǎtor, interactiv… Doamna Johnson a devenit într-adevar muzǎ, dar nu-i pentru cin’ se pregǎteşte, e pentru cin’ se nimereşte…
Ca un cer în mijocul furtunii mi-e ţeasta. Se fac şi se desfac tot felul de legǎturi. Tot ce-am citit, am fǎcut şi-am vǎzut în ultima sutǎ de ani mi se preumblǎ prin creieri ca o arhivǎ de microfilme. Fulgere mici îmi brǎzdeazǎ cerul calotei la fiece nouǎ conexiune între neuroni supraîncǎrcaţi.
Nu numai cǎ are sens dar cred cǎ ştiu exact ce s-a întamplat şi ce trebuie fǎcut. Un singur lucru mai trebuie verificat. O înşfac pe doamna Johnson de mânǎ şi ieşim val-vârtej pe uşǎ.
Domnul colonel ne aşteptǎ la intrarea într-o hala mare cât stadionul 23 August, dar luminat de douǎzeci de ori mai puternic, împreunǎ cu o gaşcǎ mare de ofiţeri, probabil tot statul major al armatei americane, sau în fine, ǎştia care se ocupa de extratereştri. În mijloc o chestie asemǎnǎtoare cu farfuriile zburǎtoare vǎzute de mine prin filme. Doar cǎ… e mai puţin spectaculoasǎ. N-are lumini, n-are hublouri, n-are manşete ca meduzele şi nici picioare de pǎianjen pe care sǎ şadǎ. E o bucatǎ de metal micǎ, în formǎ de ou ochi, ca dimensiuni cam cât o Dacie ceva mai dodoloaţǎ, cu o singurǎ uşǎ rotundǎ ca o gurǎ de borcan pe unde n-ar putea intra decât un cǎţel mai subţirel şi cam atât. Sunt dezamǎgit atât ca cititor de poveşti cât şi ca inginer, dar nu apuc sǎ-mi manifest dezamǎgirea în nici un fel pentru cǎ domnul colonel începe sǎ mǎ punǎ la curent cu detaliile privind obiectul pe care îl avem în faţǎ.
- L-am gasit înfipt la vreo douǎzeci de metri sub pǎmânt. Radarele noastre l-au reperat la intrarea în atmosfera terestrǎ şi l-au urmǎrit o perioadǎ. Am trimis avioane de interceptare, dar în timp ce fǎcea manevre ca sǎ scape de ele a dispǎrut brusc. Când am cercertat terenul, am descoperit cǎ se prǎbuşise şi se înfipsese adânc în….
- Cine mai era înǎuntru? – îl întrerup brusc salvându-l de la o prezentare lungǎ şi insipidǎ.
Domnul colonel mǎ priveşte circumspect. Sprâncenele se adunǎ spre vârful frunţii ca un acoperiş retractabil care începe sǎ se împacheteze.
- Cine v-a spus dumneavoastrǎ cǎ mai era cineva înǎuntru?
- Sunt sigur cǎ mai era cineva înǎuntru. Am uitat sǎ vǎ spun cǎ uigurii mai au douǎ calitǎţi pe lângǎ cele deja menţionate: sunt proşti şi melomani…. - mai adaug şi bǎrbaţii înţepaţi din faţa mea se încruntǎ ca un şir de ortoptere gata sǎ-şi ridice aripile strânse pe lângǎ trup.
Domnul colonel se înclinǎ spre stânga şoptind ceva unui bǎrbat înalt cât un munte dar bine legat, sobru ca o statuie, cu mai puţine stele pe umǎr decât colonelul dar mai babane, care încuviinţeazǎ din cap.
- Da domnule, mai era cineva înǎuntru. Când am ajuns trǎia. L-am auzit mişcând, a încercat probabil sǎ şi comunice cu noi, aşa ne-au spus experţii noştri. Când am deschis trapa însǎ a luat foc pur şi simplu. Praf şi pulbere s-a fǎcut.
- Bǎnuiam – i-am rǎspuns fericit. Era exact cum vǎzusem eu în Dosarele X, când a dat Scully peste extratereştrii ǎia care se topeau vǎzând cu ochii când erau dovediţi. Autocombustie. Toate se legau ca în telefonul fǎrǎ fir. Ştiam exact ce trebuie sǎ fac.
Am apucat-o pe doamna Johnson de mânǎ şi am tras-o spre unul din terminalele computerizate aflate lângǎ maşina spaţialǎ. Am fǎcut-o atât de vijelios încât bietul om aflat pe scaunul din faţa lui abia a vut timp sǎ închidǎ minesweeperul şi sǎ-mi zâmbeascǎ politicos. Am intrat pe net, am dat un gugǎlsǎrci, am cǎutat din priviri câteva secunde, apoi triumfǎtor i-am arǎtat doamnei Johnson, în timp ce toţi ceilalţi bǎrbaţi din halǎ cu stele grele pe umǎr se apropiau de noi mişcându-şi greoi fundurile ca nişte pinguini.
- Cât timp îţi trebuie ca sǎ te îmbraci aşa?!
-Aşa?! – se mirǎ doamna Johnsom ridicând înaltele peste media locului, ceea ce-i fǎcu pe înstelaţi sǎ-şi buluceascǎ şi ei capetele peste ecranul monitorului.
- Aşa! – confirm arǎtând cu degetul femeia îmbrǎcatǎ într-o elegantǎ rochie lungǎ, neagrǎ, crǎpatǎ pânǎ la şold, cu un decolteu adânc dar decent, cu ciorapi de plasǎ prinşi într-un portjartier discret, cu brǎţarǎ şi colier din perle evident artificale şi cu o tunsoare retro a anilor douǎzeci, întinzându-se teatral în braţele partenerului ei de dans.…
- Dacǎ e absolutǎ nevoie, în zece minute – îmi rǎspunde doamna Johnson privind interogativ înspre seful sǎu pentru o confirmare care vine instantaneu chiar din mijlocul irisului.
Pentru o secundǎ fu linişte pentru ca apoi un nor de murmure groase sǎ acopere tǎcerea. Fiecare dintre cei prezenţi încearca sǎ-şi spunǎ punctul de vedere şi pǎrerea personalǎ referitoare la povestea uigurilor. Nu mi-e prea clar ce spun sau ce vor dar ajung pânǎ la mine printre cǎpǎţânile înfierbântate frânturi de cuvinte sau de fraze din care reţin: dobitoc, imbecil, tâmpit, nebun, aaaa… cel adesea nebun, cretin, aerian, fund de maimuţǎ…..
Apoi brusc bǎrbatul cât muntele face un gest scurt cu mâna tǎind orice şoaptǎ ca un foarfece intrat pentru prima oarǎ în chica clientului, dupǎ care îl întreabǎ pe colonel cu glas puternic ca un tun.
- Ai încredere în el?
- Sutǎ la sutǎ domnule general – rǎspunde colonelul, ceea ce mǎ umple de mândrie şi de mirare. Sau invers.
- Un singur lucru trebuie sǎ mai faceţi. Porniţi nava şi tineţi-o cu motoarele pornite. Într-o jumǎtate de orǎ vin cu uigurii - inchei eu sigur pe mine.
Şi liniştea s-a pogorât din nou peste halǎ.

Şi gata, mai urmeazǎ ultima parte şi-aţi scǎpat de mine…….

vineri, 21 august 2009

Uigurii Episodul III (in care nimic nu e ce pare a fi)

Ne urcǎm cu toţii în maşinǎ şi purcedem dupǎ câte îmi dau eu seama chiar spre Disneyland. Heeei, ia stai aşa, bǎieţii mi-au tras-o, totul n-a fost decât o farsǎ, un preludiu pentru o zi de desfǎtare în parcul de distracţii. Încep sǎ zâmbesc destins şi sunt gata sǎ le împǎrtǎşesc descoperirea mea când domnul Smith mǎ avertizeazǎ sobru.
- Mergem la o bazǎ a United States Air Force utilizatǎ şi de C.A.I. Vǎ rog sǎ vǎ puneţi ecusonul acesta – şi-mi întinde un ecuson de plastic cu bandǎ magneticǎ. Rǎmân surprins când constat cǎ ecusonul are pe el o pozǎ mai veche de-a mea fǎcutǎ când mi-am schimbat buletinul, pe care nu o arǎtasem nimǎnui ci o ţineam în calculator la “personale”.
Limuzina se apropie de uriaşa parcare a parcului de distracţii, dar chiar înainte sǎ o apuce pe intrarea principalǎ coteşte brusc la stânga şi se opreşte în dreptul unei clǎdiri izolate, cam de patruzeci pe patruzeci şi înaltǎ de vreo trei etaje pe care scrie cu litere mari “Staţie de transformare”. Probabil chiar este o staţie de transformare cǎci în curtea ei sunt mai multe transformatoare coborâtoare care reduc tensiunea înaltǎ de la cablurile aeriene de transport la valori reduse pentru cablurile subterane ce alimenteazǎ parcul. Brusc uşile uriaşe ale clǎdirii se desfac ca o calǎ de feribot care ne înghite. Hmmm……. Staţia de transformare nu e doar o staţie de transformare cǎci o şosea latǎ de patru benzi continuǎ şi în interior ducându-ne spre un subteran aflat chiar sub parcarea imensǎ a parcului. Lǎsǎm maşina, trecem printr-o ecluzǎ de personal cu o mulţime de detectoare pe ea, apoi ne oprim în faţa unei porţi rotative. E principala poartǎ de acces şi fiecare persoanǎ care intrǎ îşi trece întâi ecusonul peste un cititor de carduri, apoi îşi lipeşte palma de un cititor de amprente şi în cele din urmǎ se benocleazǎ cǎtre un dispozitiv electronic care citeşte retina. Câţiva soldaţi iau poziţie de drepţi şi îi salutǎ pe domnul Smith şi doamna Johnson cu apelativul “Domnule colonel” respectiv “Doamnǎ Maior”. Watkinson bag seama cǎ-i soldat neinstruit cǎci pe el nu-l salutǎ nimeni deşi are şi el ecuson cu însemnele C.I.A. Îmi vine rândul la poartǎ. Introduc ecusonul şi toate datele biometrice aflate pe banda magneticǎ apar pe un ecran mic de sub cititor. Nu e singura surprizǎ cǎci atât cititorul de amprente cât şi cel de retinǎ mǎ lasǎ sǎ trec deşi n-am mai intrat niciodatǎ într-un sediu C.I.A. sau al U. S. Air Force. Îi privesc îngrijorat pe prietenii mei literaţii dar colonelul Smith îmi face semn cǎ asta este, s-o iau ca atare şi sǎ-mi vǎd de treabǎ, în timp ce domnul Watkinson îmi zâmbeşte liniştitor cum cǎ nu-ţi face griji, trece şi asta pân’ te faci mare. Pǎtrundem apoi printr-o şir lung de tuneluri, lifturi, coridoare pentru ca în cele din urmǎ sǎ ajungem în faţa unei camere pe care scrie “Camera curatǎ 204”. Intrǎm. Pe pereţi o mulţime de panouri electronice cu semnale luminoase, indicatoare, înregistratoare, butoane, manete. În mijloc o masǎ acoperitǎ cu o cupolǎ masivǎ dintr-un plastic securizat probabil sau în orice caz un material gros, dur dar transparent. Este cu siguranţǎ un mediu steril separat de orice contact cu lumea înconjurǎtoare. În mijlocul mesei un cub. Da, un simplu cub cu laturile de aproximativ zece centimetri, de culoare gri, cu feţele netede dar nu perfect lucioase.
Colonelul Smith îşi pune mâinile în piept şi-mi spune direct:
- Avem motive sǎ credem cǎ aceasta este o colonie de uiguri. Avem nevoie de ajutorul dumneavoastrǎ pentru a ne confirma asta.
Simt cum mǎ furnicǎ şira spinǎrii şi începe sǎ-mi bolboroseascǎ stomacul. Ceea ce se petrece cu mine depǎşeşte orice aşteptare şi orice limitǎ a bunului simţ.
- Am motive sǎ cred cǎ mǎ spionaţi de ceva timp, cǎ saitul de literaturǎ e o cacealma şi cǎ visaţi cai verzi pe pereţi – i-o întorc colonelului mai mânios cum nu fusesem niciodatǎ de la venirea în State.
- E corect domnule Forefather. De când aţi scris povestirea despre uiguri vǎ urmǎrim pas cu pas. Ştim totul despre dumneavoastrǎ. Ce mâncaţi, ce gândiţi, ce respiraţi. Ce scrieţi, cu cine vǎ întâlniţi, cu cine vorbiţi, ce vorbiţi, ce fel de hârtie folosiţi la toaletǎ. Dupǎ cum aţi vǎzut deja avem o mulţime de date despre dumneavoastrǎ. Nu mai sunteţi decât o clonǎ a ceea ce ştim noi despre dumneavoastrǎ.
- Şi în privinţa saitului de literaturǎ aveţi dreptate, totul nu a fost decât un joc. Toţi oamenii de la cenaclu precum şi cei care au fǎcut comentarii pe textele dumneavoastrǎ sunt membri ai echipei noastre, ufologi. Sunt experţi atât în ufologie cât şi în literaturǎ S.F. – îmi comunicǎ şi doamna Johnson cu o figurǎ spǎşitǎ, ceva la genul “dacǎ trebe, trebe, noi n-avem nici o vinǎ”.
- Dar nu aveţi dreptate în privinţa scopului pentru care aţi fost adus aici. Nu visǎm cai verzi pe pereţi domnule Forefather. Şi cel mai bun exemplu este ceea ce aveţi în faţǎ – concluzioneazǎ Smith arǎtând cu bǎrbia spre masa cu cupolǎ.
- Nu este decât un cub – spun mirat şi mǎ apropii sǎ studiez de aproape obiectul. E adevǎrat cǎ materialul din care este fǎcut mi se pare puţin ciudat, nenatural. Dar nimic, absolut nimic nu mǎ poate face sǎ cred cǎ este o colonie de uiguri. De unde îl aveţi? – întreb curios.
- Dintr-un O.Z.N. – îmi rǎspunde sec colonelul Smith, ca şi cum mi-ar fi spus cǎ l-au gǎsit într-un atelier auto printre piese de schimb uzate şi consumabile îmbibate de ulei – mai târziu o sǎ mergem împreunǎ sǎ vǎ arǎt şi O.Z.N.-ul. Dar nu l-am gǎsit în forma asta, ci in altǎ formǎ.
- Ce vreţi sǎ spuneţi?
- Când am gǎsit nava îngropatǎ în pǎmânt singurul lucru deosebit pe care l-am gǎsit înǎuntru a fost o patǎ de lichid. Sau cel puţin aşa am crezut. Lichidul a fost colectat şi pus într-o eprubetǎ, apoi adus chiar aici în camera sterilǎ şi pus sub cupolǎ. A doua zi n-am mai gǎsit nici lichidul şi nici eprubeta ci doar acest cub.
- A fugit cu tot cu eprubetǎ? – încerc sǎ glumesc, dar nici unul dintre cei prezenţi nu pare în dispoziţie sǎ-mi guste glumele nesǎrate.
- Credem cǎ a consumat pur şi simplu eprubeta şi s-a transformat în cub.
- Ce material e? – îintreb din ce îin ce mai curios.
- Mmmm……. poate cǎ nu vǎ vine sǎ credeţi dar nu putem lua o probǎ din el.
- Cum aşa?! E atât de dur?
- Avem un dispozitiv cu care se iau probe fie prin slefuire, fie printr-o puncţie din orice material. Deşi probele colectate sunt vizibile în vârful sondei, pânǎ când sunt scoase din mediul steril ele pur şi simplu se evaporǎ. La microscop pe lamelǎ nu mai apare nimic, absolut nimic. E ca şi cum ar fi nişte microorganisme care fug
oriîncotro pânǎ apucǎm noi sǎ punem lamela pe suportul microscopului.
Recunosc cǎ povestea începe sǎ miroasǎ teribil a uiguri. Colonelul îi face semn din cap unui tip îmbrǎcat în halat alb, cu scufiţǎ albǎ şi cu tifon pe gurǎ. Omul se aşeazǎ la masǎ, bagǎ mâinile prin nişte mǎnuşi groase de cauciuc care ies direct sub cupolǎ şi începe sǎ facǎ exact acelaşi lucru pe care colonelul mi-l povestise mai devreme. Ia un fel de pilǎ cu care începe sǎ frece un colţ al cubului. Un praf cafeniu cade pe masǎ. Apoi cu o spatulǎ subţire adunǎ praful şi încearcǎ sǎ-l încarce într-un borcǎnel. Vǎzând cu ochii praful rǎmâne din ce în ce mai puţin, pentru a dispǎrea în cele din urmǎ complet. Borcǎnelul e gol. Lunganul îl scoate totuşi, îi şterge interiorul cu un beţişor, pe care apoi îl întinge pe o lamelǎ şi o introduce sub microscop. Se uitǎ şi dǎ din umeri. Colonelul se uitǎ şi el şi dǎ şi el din umeri. Mǎ uit şi eu, dar eu nu dau din umeri cǎci nu înteleg mare lucru din ceea ce vǎd.
- Nimic – şopteşte colonelul în timp ce eu studiez colţul şlefuit al cubului.
Nu mai are nici o urmǎ de şlefuire, nici o zgârieturǎ, e ca nou. S-a regenerat. Nu-mi vine sǎ cred. Sunt toate semnele cǎ ar fi o colonie de uiguri.
- “Uigurii nu pǎreau deloc afectaţi de pregǎtirile de luptǎ ale soldaţilor. Se adunaserǎ în colonii sub formǎ de cub cu diagonala de zece, cincisprezece centimetri şi aşteptau. Nu fǎceau nici o mişcare.” Bǎnuiesc cǎ recunoaşteţi textul. Ce aşteptau domnule Forefather? Ce aşteaptǎ uigurul acesta? Trebuie sǎ înţelegem ce aşteaptǎ uigurul acesta domnule Forefather, de acord?! Dacǎ nu vom înţelege asta la timp mi-e teamǎ cǎ vom avea soarta pǎmǎntenilor din povestirea dumneavoastrǎ.
Trebuie sǎ recunosc cǎ a fost prima datǎ când m-a cuprins cu adevǎrat frica. Dar o fricǎ stelarǎ, abisalǎ. Un frig îngrozitor, ca de la aerul condiţionat dat la maxim la picioare în maşinǎ, începuse sǎ-mi încǎtuşeze gleznele Mǎ simţeam ca un mulder înotând deznǎdǎjduit în valurile cǎii lactee.
- Aşteptau… Aşteptau sǎ vadǎ ura din ochii pǎmântenilor, vibraţiile din sufletele lor. În funcţie de vibratiile acestea luau hotǎrârea.
Toţi mǎ priveau fix. Aşteptau de la mine soluţia salvatoare. Mie în schimb începuserǎ sǎ îmi tremure uşor mâinile.
- Eu…. Eu spun sǎ… Eu nu ştiu domnule ce sǎ spun. Eu sunt doar un scriitor amator, de unde dracu sǎ ştiu eu cum se comportǎ uigurii?! Şi cine sunt…. şi de unde vin…
- Domnule Forefather, am şi eu o întrebare absolut colateralǎ – mǎ abordǎ doamna maior care pânǎ atunci tǎcuse chitic – de ce cuibul de uiguri este cubic şi nu este sferic sau în formǎ de lacrimǎ? Nu este oare sfera forma geometricǎ perfectǎ? Nu este lacrima o sferǎ suspendatǎ?
Am zâmbit. Ştiam asta. O discutasem de mai multe ori cu uigurii mei bezmetici care îmi tulburau din când în când nopţile şi visele cǎlare pe stele galbene cu coadǎ de licurici ca vrǎjitoarele pe mǎturoi.
- Da doamnǎ, aşa este iar uigurii ştiu prea bine asta. Experienţa le-a dovedit-o de suficient de multe ori. Dar tocmai de aceea în filozofia lor sfera este datǎ de-o parte, pentru cǎ nu vor sǎ parǎ perfecţi, nu vor sǎ facǎ lucruri perfecte. Ei sunt mai… colţuroşi doamnǎ….
Liniştea se aşternu în salǎ. Îmi rotesc ochii prin camerǎ şi constat pentru prima oarǎ cǎ pe faţa doamnei Johnson îmboboceşte o umbrǎ de surâs, în timp ce toate celelalte feţe rǎmân pǎmântii.
Apoi un lucru incredibil se întâmplǎ chiar sub ochii noştri. Aparent fǎrǎ nici un motiv cubul începu sǎ se topeascǎ, dar nu ca un material moale care curge ci mai degrabǎ ca un muşuroi de furnici care se împrǎştie. Cubul se transformǎ în lichid, un lichid ciudat asemǎnǎtor cu mercurul dar fǎrǎ acea strǎlucire metalicǎ a acestuia şi formǎ o patǎ bineînţeles nerotundǎ în mijocul mesei.
Pânǎ sǎ apuc sǎ strig NU, domnul Smith apǎsǎ butonul cel mare şi roşu aflat pe unul din panourile de comandǎ şi o luminǎ vânǎtǎ agresivǎ începu sǎ stropescǎ încǎperea cu bulgǎri incandescenţi în timp ce o sirenǎ exagerat de zgomotoasǎ anunţa un eveniment deosebit în camera 204. Zgomotul uşilor închise şi al zǎvoarelor blocate, însoţit de tropǎit de bocanci acompanie sunetul sirenei preţ de aproximativ un minut. NU-ul meu lung este grozav de tardiv şi sunǎ teribil de deznǎdǎjduit, speriindu-i şi mai mult pe ocupanţii camerei ce mǎ privesc intrigaţi.
- De ce-ai fǎcut asta? – întreb privindu-l mânios pe domnul Smith.
- Procedura – rǎspunse domnul Smith fǎrǎ sǎ clipeascǎ. Obiectul strǎin neidentificat şi-a schimbat starea. Poate sǎ încerce sǎ fugǎ, poate sǎ ne atace sau sǎ ne distrugǎ. Pe toţi domnule Forefather - continuǎ militarul din faţa mea având grijǎ sǎ accentueaze cuvântul toţi.
- Sau poate cǎ voia sǎ se culce obiectul ǎla strǎin neidentificat. La asta te-ai gândit? – completez eu punându-i pe cei din jur pe gânduri. Cred ca aţi luat cea mai proastǎ decizie posibilǎ şi tocmai aţi semnat o declaraţie de rǎzboi colonele.
Şi pânǎ sǎ termin ceea ce aveam de spus observǎm cu toţii cum lichidul de pe masa sterilǎ dispare încet încet ca şi cum s-ar fi evaporat, ca şi cum s-ar fi scurs prin cupola groasǎ de plastic ca printr-o sitǎ finǎ. Nu mai e nici urmǎ de uiguri.

joi, 20 august 2009

Uigurii Episodul II O întrevedere cu cǎrţile pe masǎ – cǎ tot voia puck sǎ mǎ trimitǎ la lecturi intergalactice

Domnul Watkinson a aşteptat sǎ ne aşezǎm cu toţii apoi a luat loc şi dumnealui. A deschis gura sǎ spunǎ ceva însǎ prietenul Smith i-a luat-o înainte:
- Cine sunt uigurii domnule Forefather?
Întrebarea lui bruscǎ şi seacǎ, absolut nepoliticoasǎ, fǎrǎ nici o introducere, nimic, m-a dus cu gândul imediat la beciurile întunecate ale Gestapoului şi la bravii ostaşi germani cu palma cât buldozerul. Aşa cǎ m-am grǎbit sǎ rǎspund îngǎimând:
- Nişteeee….. fiinţe imaginare.
- Imaginare, imaginare, înţelegem asta, dar cine sunt? De unde vin? – întrebǎ domnul Smith fǎrǎ prea multǎ cǎldurǎ în glas.
- Vin din… imaginaţia mea, dacǎ sunt imaginare de unde sǎ vinǎ de altundeva?! – încerc sǎ parez lovitura americanului. Sunt nişte fiinţe inventate de mine. Nu existǎ în realitate. Cum sǎ vinǎ dacǎ nu existǎ? – încerc eu sǎ clarific lucrurile.
- Dar şi dumneavoastrǎ atunci când le-aţi inventat v-aţi inspirat de undeva, nu-i aşa?! De unde v-aţi inspirat? – încearcǎ domnul Smith sǎ mǎ ia mai de departe ca pe un şcolar.
- Aaa… din viaţǎ! Când m-am gândit aşaaa…. la fizicul lor, m-am inspirat din amibǎ şi parameci. Am învǎţat despre ei la biologie demult, printr-a şasea cred. E cam tot ce mi-a rǎmas de la materia asta iar ǎştia doi mi s-au înfipt în creier aşa, ca nişte scobitori. Dar restul e imaginaţie purǎ, vǎ spun eu.
- Cum v-au contactat uigurii domnule Forefather?
- Poftiiim? – întreb vizibil speriat, neînţelegând nimic din ceea ce se petrece.
Domnul Smith m-a privit fix mişcându-şi maxilarul inferior nervos ca şi cum ar fi plimbat prin gurǎ nişte cǎrǎmizi, şi-a muşcat buzele, le-a lungit, le-a schimonosit, pentru ca în cele din urmǎ sǎ scoatǎ din pachetul de Kent o ţigarǎ lungǎ şi subţire, s-o vâre între buze şi sǎ şi-o aprindǎ. Fusesem sigur cǎ o sǎ urmeze ceva de genul “Domnule Forefather dumneata ori eşti prost ori faci pe prostul”. Aşa vǎzusem eu în filmele americane cu spioni şi agenţi F.B.I., dupǎ care urma un genunchi discret între picioare şi un pumn în stomac. Dar n-a fǎcut-o, probabil pentru cǎ ei erau de la C.I.A….
- Ce este acela un uigur domnule Forefather? – preluǎ ancheta doamna Johnson, o femeie încântǎtoare de altfel, minionǎ, cu silueta subţire, brunetǎ cu ochi albaştrii şi cu o privire de puştoaicǎ pusǎ pe şotii.
- Un uigur este un organism uniceluler asemǎnǎtor amibei sau parameciului – încerc eu sǎ mǎ dau pe brazdǎ. Uigurii au dimensiuni extrem de mici, de ordinul unui micron în mod normal şi sunt din categoria celor mai simple organisme vii. Au doar membranǎ, citoplasmǎ şi nucleu. Cam atât. Dar au nişte particularitǎţi care îi fac extrem de… speciali.
Doamna Johnson pare vizibil nemulţumitǎ de ceea ce îi explic. De aceea mǎ opreşte fǎcând un gest scurt în aer ca o loviturǎ de şiş. Se aştepta probabil sǎ-i spun cǎ uigurii sunt nişte ditamai namilele, cu capul cât dovleacul, cu zece ochi, zece braţe şi cu creierul în burtǎ în loc de cutie cranianǎ ca sǎ aibǎ mai mult loc.
- Dacǎ uigurii sunt organisme atât de primitive, cum de au cucerit Pǎmântul în povestirea dumneavoastrǎ domnule Forefather?
Am vrut sǎ-i spun sǎ-mi zicǎ Moşu, pe româneşte, dar sobreitatea în manifestare, în vorbire si mai ales în priviri m-a împiedicat sǎ încerc o apropiere.
- Tocmai prin asta doamnǎ, prin faptul cǎ nu au pretenţii, cǎ nu cer nimic, cǎ se mulţumesc cu puţin. Vedeţi, i-am botezat aşa dupǎ numele unui popor care a trǎit cam pe la o mie douǎ sute, o mie cinci sute, care se numea exact aşa, poporul uigur. Oamenii aceştia au construit cel mai mare imperiu care a existat vreodatǎ pe Pǎmânt, despre care însǎ se vorbeste destul de puţin, Marele Imperiul Mongol, care se întindea pe la sfârşitul anilor o mie douǎ sute de la malul Pacificului, din Coreea de azi pânǎ în Europa, în Ucraina, Ungaria, Turcia, cuprinzând cea mai parte din Asia, Peninsula Arabicǎ, parte din Europa. Filozofia de viaţǎ a uigurilor era supravieţuirea. Asta urmǎreau ei. Atât. Era un popor de nomazi, crescǎtori de cai, coborâţi din Munţii Altai sǎ cunoascǎ lumea.
Doamna Johnson nu pǎru deloc încântatǎ de pǎlǎvrǎgelile mele. Se aşezǎ picior peste picior, rotunjind spre mine un genunchi încântǎtor, îşi sprijini cotul de masǎ şi continuǎ întrebǎrile.
- Sǎ revenim la uiguri, la ǎştia unicelulari. Ce-i face atât de speciali? De ce spuneţi cǎ sunt organisme extrem de complexe?
- Uigurii nu au gurǎ, nu au nas, nu au mâini şi totuşi sunt mai receptivi la realitatea înconjurǎtoare decât un om. Ceea ce îi face deosebiţi este membrana. Membrana uigurilor este moale şi elasticǎ. Ea are acelaşi rol cu timpanul de exemplu la om sau cu membrana de difuzor. Membrana sensibilǎ a uigurilor îi face sǎ simtǎ toate vibraţiile din aer şi sǎ le transforme într-un fel de dosare chimice. Cu ajutorul vibraţiilor, discriminate pe baza unui set de filtre ce urmǎreşte frecvenţa sunetului, uigurii pot citi tot ceea ce se petrece în jurul lor uneori şi pânǎ la distanţe inimaginabile pentru om, zeci de kilometri sau chiar mai mult, depinde de consistenţa mediului şi de curǎţenia lui astfel încât vibraţiile sǎ nu fie distorsionate. Uigurii pot interpreta vibraţiile. Ei sunt ca un calculator care nu ştie sǎ scrie şi sǎ citeascǎ decât 1 şi 0 dar învaţǎ continuu, asimileazǎ istoria. Pot înmagazina cantitǎţi imense de informaţie pe acelaşi principiu pe care funcţioneazǎ memoriile calculatoarelor. Ei nu gândesc, ei comparǎ informaţia şi iau decizii simple bazate pe evenimente similare petrecute în trecut. De exemplu un uigur poate identifica faptul cǎ în camerǎ a fost deschisǎ o uşǎ dupǎ vibraţia pe care aceasta o produce. Pentru el deschiderea uşii nu reprezintǎ nimic dar comparǎ acest eveniment cu alte o sutǎ similare petrecute în trecut şi se pozitioneazǎ în camerǎ astfel încât şa nu fie afectat în mod negativ de deschiderea uşii. E ca şi cum ar vedea uşa cum se deschide şi s-ar aşeza dupǎ ea ca sǎ nu-l tragǎ curentul. Din punctul acesta de vedere, sau în fine de nevedere, uigurii seamǎnǎ cu liliecii.
- Interesant – mormǎi doamna Johnson
- Şi totuşi. De ce sunt consideraţi atât de puternici? Ce-i face atât de temuţi? – trecu la comandǎ domnul Smith.
- Pǎii… cel mai important ar fi faptul cǎ poate distruge orice legǎturǎ molecularǎ de tip ionic sau covalent existentǎ. Uigurii înmagazineazǎ vibratiile ca într-un fel de perniţe elastice pentru a le elibera ulterior transformate dupǎ un anume cod propriu, fie cu scopul de a comunica, fie pentru a înteracţiona cu mediul ce îi înconjoarǎ. Dacǎ un uigur considerǎ de exemplu cǎ apa îi este duşman poate emite o serie de vibratii de energie înaltǎ focalizatǎ, ca un laser, care duc la distrugerea legǎturilor dintre atomi eliberându-i din lanţurile moleculei. Interacţia nu este prin atingere ci de la distanţǎ deci emiterea acelei vibraţii poate afecta toate moleculele de apǎ pe o anumitǎ razǎ în jurul uigurului, transformându-le în oxigen şi hidrogen. Uigurii pot dezintegra orice, indiferent cǎ este fier, beton, diamant sau mai ştiu eu ce material dur. Ei nu acţioneazǎ ca oamenii cu duritate, ei acţioneazǎ la cel mai elementar nivel cu putinţǎ. Oamenii pun mâna pe topor sau pe ciocan. Ei emit doar o vibraţie, ca un strǎnut.
Pe mǎsurǎ ce vorbeam vedeam cum chipul domnului Smith se înnegureazǎ. Când am terminat de vorbit buzele îi tremurau ca şi cum ar fi rǎmas singur în camerǎ cu un cǎlǎu uigur cu mânecile suflecate.
- Uigurii mǎnâncǎ? – întrebǎ doamna Johnson brusc, iar întrebarea ei mi se pǎru de-a dreptul meschinǎ având în vedere mesajul filozofic în jurul cǎruia gravita discuţia.
- Putem sǎ spunem şi aşa, doamnǎ. Periodic uigurii se desfac exact ca o sitǎ în care speli spanacul. Dumneavoastrǎ spǎlaţi spanacul doamnǎ Johnson? – întreb eu glumind, dar doamna Johnson mǎ priveşte atât de urǎt încât nu mai aştept rǎspunsul şi reiau – membrana extrem de permeabilǎ permite pǎtrunderea în interior a acelor elemente hrǎnitoare de care uigurul are nevoie pentru a-şi actualiza dosarele chimice. Dar cum spuneam, ei nu sunt deloc pretenţioşi, nu au nevoie de nimic şi pot transforma în energie orice, lumina, vibraţiile, atingerile pe principiul pe care vi l-am explicat mai devreme… principiul difuzorului.
Domnul Smith mǎ privea încordat ba muşcǎndu-şi buzele, ba mângâindu-şi barba, ba frecându-şi nasul…. Încerca sǎ sedimenteze parte din discuţie şi sǎ aşeze lucrurile dar ceva nu se lega.
- Şi totuşi… uigurii… cum de lucreazǎ aşa bine împreunǎ…
- O, da domnule Smith, aveţi dreptate… - i-am luat vorba din gurǎ – modul de organizare la uiguri este asemǎnǎtor albinelor. Existǎ o matcǎ şi soldaţii. Matca are acelaşi rol ca şi al cipului de la calculator, e creierul central. Uigurii pot comunica fie prin vibraţii prin transmiterea lor printr-un alt mediu, fie direct prin atingere. Când uigurii sunt lipiţi unul de altul forţa lor e colosalǎ. Imaginaţi-vǎ toate calculatoarele din lume legate în reţea la o singurǎ unitate centralǎ puternicǎ ce face legatura cu toate celelalte. Cam aşa acţioneazǎ matca. Când sunt lipiţi, informatia nu se mai transmite prin vibraţii ci printr-un mecanism electro-chimic asemǎnǎtor celui de la neuronii umani. Practic informaţia se transmite instantaneu, de la unu la altul pânǎ la matcǎ şi înapoi pânǎ la cel mai îndepǎrtat uigur din grup. Sinapsele, un fel de picioruşe vibratoare lipite pe membranǎ formeazǎ o reţea de circuite asemenea legǎturilor electrice extrem de fine de pe cip. Matca gândeşte cu creierul tuturor uigurilor, are acces la informaţia deţinutǎ de fiecare uigur în parte, le dǎ teme şi primeşte rǎspunsuri. Nici un calculator construit vreodatǎ de om nu s-ar apropia de performanţele unui asemenea mecanism. Iluzoriu desigur – ţin sǎ întǎresc în final pentru cǎ prea fusesem luat de val cu explicaţiile legate de povestioara mea.
- Iluzoriu desigur - repetarǎ ca un automat domnul Smith şi doamna Johnson.
- Uigurii nu sunt înspǎimântǎtori datoritǎ puterii lor individuale ci prin felul în care coopereaza şi mai ales prin felul în care ştiu sǎ întoarcǎ ceea ce primesc. Acelaşi principiu pe care îl folosea Arhimede la incendierea corǎbiilor romane, cu oglinzile paraboloidice. Doar cǎ dus la perfectiune prin simplitate. Vechii uiguri se comportau la fel. Ei nu erau interesaţi în stăpânirea de teritorii, în subjugarea de populaţii. Îi preocupa recunoaşterea de către cei cuceriţi a sefului pus de ei, marele khan şi atât, viaţa se putea desfǎşura la fel în continuare. Oraşul care se supunea trebuia sǎ plăteascǎ tribut, dar era nesemnificativ. Pentru poporul acesta eminamente nomad era vitală supravieţuirea şi de aceea nu luau decât puţin ca pradǎ de rǎzboi şi mai degrabǎ soldaţi tineri pentru a fi încorporaţi în armata lor. Nu cǎrau mai mult decât le era necesar pentru drum şi nu fǎceau ceea nu se pricepeau sǎ facǎ. Îi lǎsau pe alţii sǎ facǎ, ba chiar îi încurajau, cum a fost cu comercianţii veneţieni şi genovezi aduşi sǎ facǎ comerţ în Marea Neagrǎ. Distrugeau numai atunci când simţeau ura, rǎzbunarea şi furia în ochii celorlalţi, iar ceea ce pricepeau ei sǎ facǎ, sǎ-şi creascǎ armǎsarii şi sǎ lupte, fǎceau bine, chiar foarte bine.
- Domnule Forefather de unde vin…. De unde credeţi cǎ ar putea veni uigurii?
- Cred cǎ v-am spus clar, doar nu mi-am bǎtut gura de pomanǎ! – capǎt eu curaj, privind chipul livid al domnului Smith. Uigurii nu existǎ, sunt creaţia imaginaţiei mele. N-aveam ce face într-o searǎ, pe bloguri toatǎ lumea dormea şi mi-au cǎzut ochii pe o pozǎ cu o amibǎ într-o revistǎ de ştiinţǎ, care avea pe aceeaşi copertǎ câteva poze cu arme, un ozeneu şi alte câteva chestii. S-au fǎcut conexiunile automat în mintea mea şi a ieşit povestea asta.
- Ca la uiguri?! – remarcǎ ironic domnul Smith.
- Ca la uiguri! Daaaaar… de ce sunteţi atât de interesaţi de povestea asta. De unde sunteţi de fapt şi ce urmǎriţi? Mi se pare mai mult decât ciudat interesul pe care îl arǎtaţi acestei povestiri nevinovate.
- Dânşii studiazǎ toatǎ literatura S.F. care apare în lume - îmi comunicǎ domnul Watkinson amabil, în timp ce ceilalţi doi şuşotesc între ei - desigur, nu numai ei doi, este un colectiv mult mai mare. Orice informaţie, orice idee nǎstruşnicǎ, orice ipotezǎ ce apare în acest domeniu, al literaturii S.F. poate aduce soluţii neaşteptate în rezolvarea unor probleme apǎrute în lumea realǎ sau pot duce la instalarea unor punţi în ceea ce priveşte relaţia noastrǎ cu extratereştrii.
- A noastrǎ?! – nu mǎ abtin sǎ fiu rǎutǎcios…
- A noastrǎ, a pǎmântenilor - completeazǎ domnul Watkinson.
Domnul Smith şi doamna Johnson au terminat de şuşotit. Se uitǎ unul la altul ca şi cum le-ar veni greu sǎ punǎ în practicǎ hotǎrârea pe care au luat-o. În cele din urmǎ doamna Johnson ridicǎ uşor din sprâncene ca şi cum ar spune “asta e” şi face un gest discret cu capul. Domnul Smith face exact aceleaşi gesturi, apoi mǎ apucǎ uşor de cot şi îmi aratǎ cu palma întinsǎ uşa.
- Sunt arestat?! – întreb speriat.
- Nicidecum – îmi rǎspund amândoi într-un glas zâmbind. Vrem doar sǎ vǎ arǎtǎm ceva extrem de interesant.

miercuri, 19 august 2009

Uigurii (serial sefeu pe bune, deşi la început nu pare) Episodul I

Uneori viaţa ne oferǎ surprize extraordinare. Şi când spun extraordinare, mǎ gândesc chiar la extra ordinare, adicǎ cu totul ieşite din ordinar, din comun, unice. Sau... mai mult decât atât. Sunt oameni care au fost toatǎ viaţa fermieri, sau muncitori pe santier, sau cizmari şi hodoronc tronc istoria i-a transformat în preşedinţi de stat, sunt C.E.O. de companii care au suit treptele ierarhice câte zece odatǎ şi s-au trezit peste noapte din umili executanţi în manageri ce au pe mânǎ sute de milioane de dolari sau miliarde şi destinele a zeci de mii de oameni, sau persoane cǎrora pur şi simplu le-a pus Dumnezeu mâna în cap şi s-au trezit de-o datǎ cu purcoiul de bani în cont, cu poziţie socialǎ, cu faimǎ.
Eu nu eram atunci, cum de altfel nu sunt nici acum, decât un inginer oarecare la o întreprindere oarecare, ce-şi umple timpul liber cu scrieri din cele mai diverse, cele mai multe o revǎrsare a unui suflet introvertit dar bulbucǎcios. N-am ieşit niciodatǎ din cercul de amatorism în care se învârt o mulţime de tinere sau mai bǎtrâne condeie ce fie viseazǎ la faima literarǎ, fie se împing pe scena neşfârşitului eter cu tupeul unui Llosa sau al unui Coelio dar cu talentul literar al unui îngrijitor la Zoo, fie doar îşi fac vânt cu pana în aşteptarea unor întâmplǎri care sǎ le coloreze sufletul şi viaţa.
De aceea scrisoarea primitǎ de la şeful cenaclului american de poezie şi literaturǎ “Art and literature over the Earth borders” în care eram anunţat cǎ o parte din poveştile mele de pe blog fuseserǎ traduse şi mult apreciate, tare m-a mai minunat. Am întors hârtia pe toate feţele. Era lucioasǎ, miroasea frumos iar în josul ei avea o ştampilǎ din aceea în relief şi o semnǎturǎ frumoasǎ tipic americanǎ, lunguiaţǎ, cu scrisul rotunjit, de ziceai cǎ-i mai degrabǎ acoperiş de pagodǎ japonezǎ. Am deschis apoi pagina saitului şi ce sa vezi. Chiar pe pagina principalǎ douǎ din povestirile mele nebuneşti, excelent traduse în englezǎ şi cu o grǎmadǎ de comentarii elogioase.
Citesc iar scrisoarea şi clatin din cap a mirare. Şeful cel mare, care este conducǎtorul cenaclului literar, dar şi cel care coordoneazǎ activitatea saitului, precum şi patronul unei edituri, mǎ roagǎ sǎ devin membru al grupǎrii lor. Mai citesc o datǎ hârtia, mai rǎsfoiesc paginile saitului, apoi mǎ ciupesc de obraz. Nu visez. Dar nici prea treaz nu sunt, constat cu uimire, cǎci aşa ceva nu se poate întâmpla unui simplu muritor. Chiar aşa, aici în ţarǎ sǎ nu mǎ citeascǎ decât Puck, Madelin, Peştişorul Auriu, Earthwalker, Corn, Kat, Tundushumeu, Parizianca, Roxana, Arc-en-ciel (am uitat pe cineva?!) şi cam atât, iar acolo sǎ am peste 150 de comentarii la prima poveste publicatǎ?! Mǎ aşez.
Heeeiii... sǎ nu vǎ gândiţi cǎ asta este întâmplarea extraordinarǎ despre care vǎ vorbeam la început. Nu suntem nici mǎcar pe aproape.
În fine, mǎ apuc sǎ studiez pe îndelete problema, printre picǎturi cât îmi permite munca şi viaţa personalǎ şi pânǎ la urmǎ sunt nevoit sǎ accept realitatea fǎrǎ însǎ sǎ reuşesc sǎ o înţeleg. V-am spus cǎ… Sau nu v-am spus încǎ?! Ei bine, dacǎ nu v-am spus v-o spun acum. Pentru mine lucrurile care mǎ înconjoarǎ se împart în patru mari categorii. Cred cǎ şi pentru voi este la fel dar nu v-aţi gândit niciodatǎ la asta. În prima categorie intrǎ lucrurile pe care le înţeleg şi le accept, cele mai multe de altfel. În a doua, cele pe care le înţeleg dar nu le accept, de exemplu cǎ praful se adunǎ la marginea trotuarului sau pe ferestrele casei. În a treia, cele pe care nu le înţeleg şi nu le accept, de exemplu sǎ intri ziua în amiaza mare fǎrǎ cagulǎ pe cap, cu un pistol de jucǎrie în mânǎ şi sǎ încerci sǎ jefuieşti o bancǎ. Şi în fine în a patra şi ultima, cele pe care nu le înţeleg dar le accept pentru cǎ n-am încotro, cea mai incomodǎ categorie de altfel. Întâmplarea aceasta din urmǎ se încadreazǎ clar în ultima categorie. În fine, trec peste faptul cǎ nu înţeleg nimic din toatǎ povesteǎ, îi scriu omului cǎ sunt de acord sǎ intru în cenaclul lui dar cǎ probabil nu o sǎ apucǎm vreodatǎ sǎ ne vedem la faţǎ şi închid subiectul.
Cel puţin aşa am crezut eu. Sigur, o perioadǎ a fost nevoie sǎ comunic cu cei care îmi trimiseserǎ comentarii, pǎreri, sugestii sau doar aprecieri în subsolul textelor mele pe saitul literar “Art and literature over the Earth borders”. Mi-a luat ceva timp îndeletnicirea asta şi pentru o vreme viaţa mea chiar s-a schimbat. Nu-mi mai beam ceaiul la masa din bucǎtǎrie de exemplu ci la mǎsuţa de calculator, cu o mânǎ amestecând mierea şi lǎmâia din ceai iar cu cealaltǎ literele pe ecranul pisiului. Nu m-am mai culcat la 22:30 ca-n fiecare searǎ ci dupǎ miezul nopţii, având grijǎ sǎ schimb câteva vorbe pe net cu americanii ce se grǎbiserǎ sǎ-mi citeascǎ textele. Cel mai rǎu a fost însǎ cǎ evaluarea pozitivǎ fǎcutǎ de cǎtre americani m-a obligat sǎ-mi storc creierii în ideea continuǎrii publicǎrii unor texte dacǎ nu remarcabile cel puţin decente. Mde, noblesse oblige! Dar oricât m-am strǎduit sǎ storc, din creierii mei nu ieşeau decât piuliţe, şuruburi, roţi dinţate, schimbǎtoare de cǎldurǎ, motoare, pompe, toate recunosc odihnindu-se nu în curtea întreprinderii aşa cum era de aşteptat ci pe o pajişte verde, stropitǎ cu flori de pǎpǎdie şi având în fundal un masiv muntos îmbrǎcat în brazi impunǎtori la patru ace, peste umǎrul cǎrora, în fiecare searǎ, soarele îmi fǎcea zâmbitor cu mâna.
Eram disperat. Povestea începuse sǎ mǎ sâcâie şi într-o searǎ chiar am pus mâna pe o foaie de hârtie şi i-am scris omului. “Voi aţi citit prima mea însemnare de pe blog?! Eu nu vreau sa fiu blogger, nu vreau sǎ fiu vedetǎ, nu vreau sǎ fiu scriitor, nu vreau sǎ fiu nimic, dacǎ vǎ place ce citiţi bine, dacǎ nu lǎsaţi-mǎ în plata Domnului şi vedeţi-vǎ de ale voastre”. Ei, în fine, n-am scris eu chiar aşa, dar cam asta era esenţa. Am mototolit însǎ hârtia şi am aruncat-o la coş. Omul fusese prea amabil cu mine, iar eu eram prea irascibil.
Lucrurile se mai liniştiserǎ un pic când, dupǎ vreo cinci şase luni de la întâmplare, primesc o altǎ scrisoare. Acelaşi domn mǎ anunţǎ sec cǎ sunt invitat la reuniunea lor anualǎ care are loc joi 25 septembrie la Anaheim în California. Îmi spune cǎ mi-a fost rezervat un loc de cazare la Anaheim Plaza Hotel pentru cele cinci zile ale conferinţei precum şi pentru încǎ douǎ after pentru vizitarea “the beauties of the area, including the famous Disneyland.” Iar la sfârşit îmi transmitea la fel de sec sǎ iau legatura cu doamna Pierce, ataşat cultural la Ambasada Statelor Unite care îmi va înmâna trei mii de dolari pentru “transport and other facilities”, costurile acolo fiind suportate integral de ei. Uauuu…. - îmi zic - din ce îin ce mai interesant!
Recunosc cǎ primul gând a fost cǎ sunt parte a unui film S.F. al cǎrui regizor a omis sǎ mǎ anunţe cǎ sunt inclus în distribuţie şi sǎ-mi înmâneze partea mea de scripturǎ. Mi-am revenit însǎ repede dupǎ ce doamna Pierce m-a sunat ea însǎşi peste douǎ zile cu rugǎmintea sǎ trec în ce zi pot eu, mai puţin weekendul, între orele 10 şi 14, pe la Ambasada Americanǎ pentru a ridica de la ea cele câteva cecuri de cǎlǎtorie în valoare de trei mii de dolari.
Am oprit cu vârful degetului balanţa ce oscila abia perceptibil între DA şi NU şi am apǎsat cu podul palmei platanul de DA. Ce era sǎ fac?! Am redus apoi ratingul de la
“nu înţeleg dar accept cǎ n-am încotro minus minus”, la “nu înţeleg dar accept cǎ n-am încotro plus plus” cu intenţia vǎditǎ de a scoate povestea complet din aceastǎ categorie şi am început sǎ-mi pregǎtesc bagajele.
Aşa cǎ pe 24 septembrie eram în zbor spre Los Angeles având în buzunar banii trimişi de domnul Watkinson, o povestioarǎ dulce despre o fetiţǎ care îşi pierduse mâţa pe Lunǎ, stoarsǎ cu greu din multe nopţi nedormite şi zile înecate în jazz şi poezie doar doar s-o îmbuna muza buburuza sǎ treacǎ şi pe la mine mǎcar vreo jumǎtate de orǎ, un stick de memorie cu toate poveştile mele mai “generoase” cerute imperativ de gazdele mele şi o batistǎ albastrǎ.
Drumul a fost îngrozitor. Lung, obositor şi stresant. A trebuit sǎ schimb trei avioane pânǎ în Anaheim şi sǎ mai pierd şi vreo cinci ore între ele. Dacǎ mai fac şi la anul adunare generalǎ s-o facǎ la Sinaia altfel eu nu mai particip.
La aeroport m-a aşteptat domnul Watkinson în persoanǎ. Mi-a strâns mâna, mi-a urat bun venit şi m-a îmbrǎţişat ca şi cum ne-am fi cunoscut de când eram copii. Mi s-a pǎrut curios comportamentul lui de yankeu denaturat dar aveam sǎ aflu ulterior cǎ domnul Watkinson nu e chiar atat de yankeu, ba mai mult, prin vinele lui curge sânge est europen fiind ungur de fel. Dar asta muuuult mai târziu.
Conferinţa a fost minunatǎ. Prelegerile au fost interesante, iar textele citite plǎcute. Singura mea problemǎ era cǎ toţi oamenii aceia de-acolo erau chiar scriitori, toţi publicau în ziare sau reviste locale sau centrale şi majoritatea apǎrusera în volum. Eu eram singurul amator. Eu şi un mexican cu figurǎ de minge de baschet, cu faţa brǎzdatǎ de riduri adânci sau poate cicatrice uriaşe, nu ştiu cǎ n-am avut curajul sǎ mǎ apropii de el sǎ verific, care stǎtea tot timpul încruntat şi molfǎia o chestie pǎstoasǎ care am bǎnuit cǎ trebuie sǎ fie coca, de care se debarasa în cele mai ciudate locuri, cum ar fi pereţii liftului, frapiera de la restaurant sau ghivecele cu flori. Era rotunjor şi rumen ca o gogoaşǎ, nu din cele americane de le zic ei donnuts ci din astea prǎjite în ulei încins şi rererefolosit de pe la noi. De altfel noi doi eram şi singurii neamericani. Apropo de asta, tot timpul am stat cu frica în sân sǎ nu care cumva sǎ le vinǎ ǎlora ideea sǎ facǎ vreo masǎ rotundǎ cu neamericanii şi sǎ mǎ trezesc singur cu mexicanul în vreo salǎ de-a lor, cǎ eram sigur cǎ va scoate maceta de sub sombrero şi se se va repezi sǎ-mi ia gâtul. Altfel scria frumos mexicanul, ceva liber în stilul lui Bukovski dar mult mai agitat, mai energic şi mai tulbure. Aaa… şi mai puţin pornografic.
În fiecare searǎ ieşeam în grupuri mai mari sau mai mici conduse de cǎtre domnul Watkinson sau vreun aghitant de-al sǎu la câte un restaurant din zona turisticǎ a oraşului sǎ mai discutǎm despre noi şi despre literaturǎ. Mǎ simţeam oarecum jenat, aşa cu muza închisǎ în cabina portatului de la întreprindere şi încercam cu greu sǎ smulg câte o rochiţǎ diafanǎ de prinţesǎ dintre roţile dinţate ce haleau orice urmǎ de poezie sau vreun buchet de flori de câmp înfipte în sorbul unei pompe de mare putere ce trebuia înlocuitǎ cu maximǎ urgenţǎ. Într-o dupǎ-amiazǎ am citit şi povestea scrisǎ special pentru eveniment, tradusǎ de mine personal şi am primit aplauze cǎlduroase şi felicitǎri din partea tuturor celor prezenţi. Domnul Watkinson mi-a spus cǎ au fost deja traduse şi toate povestirile pe care le adusesem iar Anjeta l-a impresionat pânǎ la lacrimi. Cel mai mult însǎ domnul Watkinson pǎrea atras de o poveste mai veche de-a mea pe care o publicasem pe blog şi pe care o ştersesem ulterior pentru cǎ nu se încadra nici la poveste, nici la eseu, nici la personale şi care mi se pǎruse un fel de amibǎ fǎrǎ formǎ şi fond, un fel de abur plutitor fǎrǎ consistenţǎ. Povestea era o parabolǎ, se numea “Uigurii” şi pe fondul unei pretext sainsficşǎn trata problema dezumanizǎrii individului, a distrugerii sale tocmai prin dezvoltare excesivǎ şi necontrolatǎ în detrimentul unei abordǎri simpliste şi eficiente a vieţii aşa cum o fǎceau uigurii, un popor extraterestru. “Putem sta de vorbǎ mai pe larg într-o searǎ despre povestea asta? Este teribil de interesantǎ!” – m-a întrebat domnul Watkinson într-o dimineaţǎ, extrem de politicos ca întotdeauna. Şi m-a invitat sǎ iau cina cu el şi cu încǎ doi prieteni cǎrora povestirea mea le crease o impresie extraordinarǎ.
- Luaţi loc domnule Forefather – m-a întâmpinat el cu curtoazie în seara urmǎtoare. Înţeleg cǎ în limba englezǎ numele dumneavoastrǎ cam aşa s-ar traduce.
- Cam aşa – am zâmbit eu.
- Domnul Smith şi doamna Johnson, doi îndrǎgostiţi de literaturǎ şi fini cunoscǎtori ai operelor est-europene – mi-i prezentǎ el pe cei doi musafiri care stǎteau lǎngǎ el la masǎ. Domnul Smith şi doamna Johnson lucreazǎ în acelaşi timp la C.I.A., secţiunea U.F.O., mai precis într-un grup de studiere a literaturii S.F.
- C.I.A., Grup de studiere a literaturii S.F…. – am mormǎit eu în timp ce domnul Smith şi doamna Johnson mǎ aprobau înclinând uşor din cap. Am simţit cum mi se înmoaie picioarele. Şi absolut nimeni nu ştia acasǎ cǎ sunt în America la întâlnirea anualǎ a cenaclului “Art and literature over the Earth borders”… Iar uşa era încuiatǎ.

Eiiii….. cum e?! A început sǎ miroasǎ a sefeu? Aşa, mǎcar un pic?! Sau miroase de la început de când m-am dat drept scriitor amator?!

macrameuri (II)

iar interiorul unei femei este bineinteles pe de-a-ntregul poezie……

marți, 18 august 2009

macrameuri

interiorul unui bǎrbat, deşi are aparenţa unei carapace mici şi tari de broascǎ ţestoasǎ golitǎ de înlǎuntruri în care îţi poti scruma ţigara mentolatǎ, este în realitate pufos ca un scul de mohair din care ai putea croşeta o vestǎ cu rotocoale mari, lucratǎ cu andrele de 5,5 şi pornitǎ pe o sutǎ de ochiuri……

sâmbătă, 15 august 2009

Golden globe, pardon blog


nu-mi place sǎ-mi serbez ziua, sunt circumspect cu laudele primite, mǎ simt de-a dreptul jenat de complimente, dar ca sǎ nu par o mironosiţǎ recunosc cǎ îmi place sǎ primesc o bǎtaie cordialǎ pe umǎr atunci când o merit
nu ştiu câtǎ legaturǎ are asta cu faptul cǎ earthwalker a împǎrţit azi premiile “blogul de aur editia 2009” dar sunt extrem de mândrul posesor al unuia dintre ele
ta-taaaaam….. ta-ram-tam-taraaaam….. “se acordǎ domnului moşu bǎrbosu blogul de aur pentru cǎ scrie ca şi cum ar cânta blues fǎrǎ sǎ îl fi învǎţat nimeni”
recunosc cǎ m-au bucurat tare, nu atât premiul pentru care nu pot decât sǎ-i mulţumesc lui earthwalker, cât mai ales cuvintele; nu ştiu dacǎ am primit vreodatǎ vreun compliment, apreciere, prezentare, sau cum le-o spune într-o suflare cuvintelor ǎstora, mai frumos decât acesta; nici nu cred cǎ pot explica de ce mi-au plǎcut atât de mult; poate pentru cǎ sintetizeazǎ foarte bine nu ceea ce sunt, nici ceeea ce încerc sǎ fiu, ci mai degrabǎ ceea ce mi-ar place sǎ fiu; mult, mult mai bine decât credeam cǎ poate fi desenat cu pana de vultur într-un pumn de cuvinte rotunde; şi decât pare la prima vedere…..
oooo….. şi nu voi da mai departe premiul, nu pentru cǎ sunt egoist ci pentru cǎ toţi, dar absolut toţi prietenii mei virtuali îl meritǎ iar ei ştiu deja asta şi le mulţumesc; premiul am sǎ-l pǎstrez, am sǎ-l înrǎmez şi am sǎ-l anin pe peretele stâng al sufletului lângǎ cel primit de la madelin mai acu ceva vreme……
mulţam frumos earthwalker!

Hansel şi Gretel (o lume perfectǎ)

(Mirunei)

Am ştiut întotdeauna cǎ fundul dublu al sifonierului bunicii ascunde de fapt o uşǎ. O uşǎ spre o altǎ lume. La început am crezut cǎ este o lume de poveste cu spiriduşi, cu pitici, cu case din turtǎ dulce, cu munţi de îngheţatǎ, cu copaci din care atârnǎ bomboane cu dulceaţǎ de zmeurǎ, cu câmpii întinse pe care cresc batoane de ciocolatǎ umplute cu caramel şi nuci pralinate. Cu timpul mi-am schimbat pǎrerea. Am bǎnuit doar cǎ uşa duce spre o pǎdure locuitǎ de zâne cu plete blonde şi lungi, cu ochi strǎlucitori, învelite în rochii albastru-diafan pǎnâ în pǎmânt şi dincolo de el, cu diademe de prinţese şi obligatoriu, dar absolut obligatoriu, cu bagheta fermecatǎ în mâna dreaptǎ. N-a durat nici asta prea mult şi imaginea mea despre lumea din spatele şifonierului s-a comprimat doar la un lac. Un lac în care trǎieşte un singur peştişor, dar acela e peştişorul care îţi îndeplineşte oricare trei dorinţi.
Am ştiut întotdeauna cǎ fundul dublu al şifonierului din camera bunicii ascunde de fapt o uşǎ. Crescusem deja mare şi dulapul din camera bunicii devenise o tentaţie incontrolabilǎ. Într-o bunǎ zi mi-am luat inima în dinţi, m-am furişat în camera bunicii, am intrat în sifonierul cel vechi şi am încercat fundul dublu al dulapului. Dupǎ cum bǎnuiam acesta s-a deschis încetişor spre o lume nouǎ neaşteptatǎ. Hmmm… Sau aceeaşi lume?! Dupǎ ce am fǎcut un singur pas mi-am dat seama cǎ lumea de dincolo de dulap nu era plinǎ nici de spiriduşi, nici de zâne şi nu avea nici mǎcar un peştişor fermecat. Lumea de dincolo era exact, dar exact ca cea din care plecasem. Dulapul, camera bunicii, casa, curtea mare, gardul, strada…. M-am întors înapoi. Nici o diferenţǎ.
N-aş fi bǎnuit niciodatǎ cǎ uşa din spatele şifonierului ascunde de fapt o lume identicǎ cu cea în care trǎiam. Nici acum de fapt, când vǎ scriu cuvintele astea, nu sunt sigur în care din ele sunt cǎci tot intrând şi ieşind am pierdut firul. Pe fereastrǎ Hansel şi Gretel îmi fac cu mâna. Vor sǎ mergem în pǎdure sǎ culegem fragi. Vǎ las……..

vineri, 14 august 2009

printesa de la mansarda

arc-en-ciel a venit cu o leapsa noua; se tot preumbla prin blogosfera lepsile astea cu povesti prinse de un capat de cate un povestitor si apoi facute de ghem de altii pana cand ultimul ramas cu capatul de poveste intre degete trebuie sa-i faca nod si sa inchida copertile…..
arc-en-ciel a inceput povestea aici, iar eu o continui mai jos; ca sa aiba si cap si coada am pastrat si textul initial
mmm…. io cred ca arc-en-ciel ne-a pacalit un pic ca a facut treaba cea mai usoara; noua ne-a ramas greul, mai ales celor care din a doua pasa trebuie sa si inchida povestea si sa-i gaseasca nu atat capatul cat mai ales…….. miezul……
iar eu ma gandeam ca o sa incerce asta daca vor binevoi finding nemo, madelin si kat


"Se amuzǎ de norii din băltoace, care păreau să se pieptene în oglindă, elefantul-nor se transforma în şoricel, cămila-nor în pinguin, vulturul-nor în pescăruş. Asta în timp ce aştepta să treacă strada.
Se trezise tîrziu, lumea cealaltă, din vis, îi acaparase şi timpul realităţii, deşteptătorul zbierase, dar nu şi pentru urechile lui.
Visase o casă cu mansardă. Şi gard gălbui, din loc în loc cu vopseaua desprinsă, înalt de un metru şi un sfert. Şi acoperiş verde, ascuţit, cu o ferestruică pe mijloc, colorată vesel în portocaliu. Ca să ajungă la mansardă a urcat 365 de trepte în spirală, înguste, cu miros de brad, sprijinindu'şi braţul de balustrada scrijelită, cîte o literă la fiecare 5 trepte. Avea să descifreze mesajul, dacă era unul, la întoarcere. Simţea că acolo, în acea cămăruţă întunecată şi nelocuită cine ştie de cînd, îl aşteaptă ceva. Sau cineva.

Crǎpǎ uşa încetişor. O camerǎ micǎ, luminoasǎ, evident a unei femei, se deschise în faţa ochilor. Chiar sub pasul sǎu un ac de pǎr se furişǎ repejor, încercând sǎ se ascundǎ sub un fotoliu cu braţe mari şi cu perne adânci si moi. Îl opri cu vârful pantofului şi se aplecǎ sǎ-l ridice.
- Nu-l atinge! - auzi el un glas gros şi impulsiv care în mod evident nu aparţinea proprietarei mansardei micuţe din vârful turnului. Era al unui pitic de doi coţi cu barba de trei, rulatǎ ca un covor pufos sub bǎrbia dreaptǎ ce se iţi de dupǎ şifonierul cu rochii. Ce cauţi aici?!
- Eu…. pǎi eu….. se bâlbâi el. Eu am venit s-o caut pe prinţesǎ – se hotǎrî în cele din urmǎ.
- Ce vorbeşti?! – se încruntǎ micuţul ironic. Fruntea încreţitǎ şi ochii rotunzi strânşi grǎmadǎ ca douǎ cireşe mari spânzurate de aceeaşi codiţǎ îi accentuau aerul fioros. Avea nasul mare şi turtit, pomeţii uriaşi şi un ciuf nǎbǎdǎios care se rǎzvrǎtea albastru peste fruntea îngustǎ. Pielea îi era bǎtutǎ ca de vǎrsatul de vânt iar respiraţia şuierǎtoare ca împletitura unui bici. Şi cine eşti tu sǎ vorbeşti cu prinţesa?! – mormǎi morocǎnos.
Îi venea sǎ-l apuce de turul pantalonilor largi strânşi în brâu cu o bucatǎ groasǎ de sfoarǎ şi sǎ-l arunce pe ferestruica micǎ ce se desfǎcea în dreapta sa ca aripile unei pǎsǎri.
- Eu sunt alesul, bǎrbatul visurilor, elefantul transformat în şoricel, cǎmila transformatǎ în pinguin, vulturul transformat în pescǎruş – fabulǎ el sigur pe sine dupǎ o secundǎ de ezitare cu gândul la norii ce-i traversaserǎ visele puţin mai devreme.
Piticul se dǎdu un pas înapoi şi-l mǎsurǎ din cap şi pânǎ în cǎlcâie. Îşi încruntǎ şi mai tare fruntea şi aşa încreţitǎ având grijǎ sǎ-şi mângâie încetişor barba lungǎ, împletindu-şi degetele printre fuioarele albe. Îşi rǎsturnǎ buzele mari într-o strâmbǎturǎ neîncrezǎtoare, îl mai mǎsurǎ încǎ o datǎ din tǎlpi şi pânǎ în vârtejul din mijlocul frunţii şi în cele din urmǎ cedǎ. Se întoarse pe cǎlcâie şi cu un mers legǎnat de pe un picior pe altul ca al unui gâscan plin de sine, se apropie de uşa din capǎtul celǎlalt al încǎperii pe care o deschise încetisor. Bǎgǎ capul prin întredeschiderea uşii şi murmurǎ cu un glas sfârşit, dar îndeajuns de tare încât sǎ audǎ şi el:
- A sosit!"

eiii…… ce ziceti?! finding nemoo…… madelin……. kat……..???

p.s.: titlul meu nu e neaparat titlul povestii ci al insemnarii mele; mi se pare normal ca cel ce inchide povestea sa-i dea si titlul care crede de cuviinta

joi, 13 august 2009

Coşmarul

Privi disperatǎ. I se pǎru cǎ se trezeşte dintr-un vis urât. Un coşmar înfiorǎtor. Capul acela atârnând de trup doar într-o pieliţǎ îngustă grasă, albǎ, dezgustǎtoare. Cuţitul era încǎ în mâna ei. Lung şi subţire. Le privi, şi cuţitul şi braţul, ca şi cum ar fi fost ale altcuiva, ale unui personaj de film poliţist, care ar fi participat pentru o vreme la masacru şi s-ar fi făcut nevăzut la momentul potrivit. O picǎturǎ de sânge alunecǎ pe tǎişul lamei
lungindu-se ca un vierme, se prelinse apoi încet, sfâşietor de încet, pe mânerul de lemn şi în cele din urmǎ i se stinse pe piele. Scǎpǎ cuţitul din mânǎ. Nu şi-ar fi imaginat niciodatǎ ca va ajunge aici. Şi pentru ce?! Pentru un mână de bani?! Pentru o clipǎ de desfǎtare?! Încǎperea arǎta înfiorǎtor. Ca dupǎ o luptǎ pe viaţǎ şi pe moarte. Era epuizatǎ. Dacǎ ar fi aflat cunoscuţii, prietenii, ce-a fost în stare să facă… Dar nu, nu trebuiau să afle. Nimeni nu trebuia să afle tragedia. N-ar mai putea da ochii cu ei. Cu niciunul. Nimeni nu trebuia sa afle nimic niciodată! Îşi adunǎ forţele. Ştia cǎ trebuie sǎ separe capul acela de trup, sǎ-l învelească într-o pungǎ, într-o folie de plastic, să-l lege bine şi sǎ scape cât mai repede de el. Nu mai trebuia mult efort, cǎci era aproape detrunchiat. Doar puţinǎ hotǎrâre. Şi sǎ-şi învingǎ scârba aceea care pusese stǎpânire pe ea de când înfipsese prima datǎ cuţitul şi vǎzuse sângele ţâşnind. Şi mirosul aclea insuportabil. Simţi cǎ leşinǎ. Se nǎpusti în cǎmarǎ cǎutând cu furie ceva. Pungi, cutii, pantofi desperecheaţi începurǎ sǎ zboare prin camerǎ. O gǎsi. Desfǎcu dopul, îşi turnǎ douǎ degete şi-l dǎdu peste cap dintr-o datǎ. Apoi puse din nou mâna pe cuţit încercând sǎ evite petele de sânge de pe mâner. Întinse mâna. Vârful cuţitului tremura uşor ca un bǎţ de undiţǎ în bǎtaia vântului. Apropie cuţitul de capul suspendat, închise ochii şi lovi cu putere. Un zgomot surd îi indicǎ faptul cǎ reuşise. Nu bǎnuia cǎ are atâta forţǎ, atâta hotǎrâre, atâta încredere în sine. Dar unele gesturi pur şi simplu adunǎ în oameni dinlǎuntrul lor energii nebǎnuite, aducându-i în stare sǎ facǎ lucruri pe care altfel nici nu le-ar fi conceput. Şi se gândi la studenta aceea de la Timişoara care-l tranşase pe amatorul de sex, la doctoriţa din Ploieşti care îşi tranşase rivala. Femei firave, tinere. Privi trupul întins, decapitat şi îngrozitor de greţos. Începuse sǎ putǎ. Sau cel puţin aşa i se pǎrea ei. Trase aer în piept. Ridicǎ cuţitul sǎ loveascǎ din nou. Mâna începu însǎ sǎ-i tremure îngrozitor. I se fǎcu rǎu. Alergǎ la baie, se aruncǎ în genunchi, îşi aplecǎ gâtul peste veceu şi azvârli peste marginea albǎ de porţelan toatǎ masa de prânz şi micul dejun. Cuţitul alunecǎ lângǎ ea. Se simţea sfârşitǎ. Se lǎsǎ moale pe marginea veceului şi încercǎ sǎ-şi vânture gândurile, sǎ le împrǎştie ca pe un stol de pǎsǎri în cele patru zǎri. Sǎ rǎmânǎ doar ea, singurǎ cu trupul ei murdǎrit. Trase din nou aer în piept cu putere. Trebuia însǎ sǎ ducǎ totul pânǎ la capǎt. Ce-ar fi zis lumea dacǎ ar fi aflat?! Prietenii, rudele, mama, mai ales mama… Trebuia sǎ desfacǎ în bucǎţi şi restul cât mai repede. Sǎ tranşeze totul, sǎ le separe. Sǎ înghesuie o parte în frigider, cât ar fi încăput, o parte în congelator, o parte la tomberon şi restul dacǎ mai rǎmânea vreo bucatǎ, învelite bine şi pitite pe balcon într-o cutie de carton. Ohhh… şi în câteva ore trebuia sǎ vinǎ el. Era un dezastru. Lui nu-i putea spune. Tocmai lui nu-i putea spune absolut nimic. Nimic, nimicuţ. S-ar fi prăbuşit în ochii lui ca un avion în picaj. Începu sǎ plângǎ. Cu lacrimi mari cât bobul de mazǎre. Era un plâns liniştit ca o ploaie de varǎ. Aruncǎ cuţitul. N-ar fi trebuit sǎ se bage într-o asemenea încurcǎturǎ. Dar era prea târziu. Sau poate cǎ nu… Poate cǎ mai era totuşi o soluţie. Ultima. Poate cǎ lucrurile se pot îndrepta în cele din urmǎ. Degetele mâinii stângi îi cuprinserǎ arǎtǎtorul de la dreapta şi începurǎ sǎ-l macine uşor. Privi înspre telefon. Exista un numǎr unde putea suna şi toate necazurile luau sfârşit, toate coşmarurile se risipeau ca norii în bǎtaia vântului. Dar asta ar fi însemnat predarea, renunţarea, capitularea, ar fi însemnat sǎ se prǎbuşeascǎ prin proprii ochi în cele mai adânci hǎuri, ar fi însemnat sǎ se înşurubeze singurǎ în cuşca propriului ei destin pentru totdeauna. Scrâşni din dinţi şi apucǎ cu furie telefonul.
-Alo mamǎ, sǎrut mâna. Am primit peştele de la tine, e mare şi frumos. Dar te rog data viitoare ori mi-l trimiţi tranşat ori mǎ duc sǎ cumpǎr file de la mall cǎ mǎ chinui ca naiba de vreo jumatate de orǎ sǎ-l tai. Cum? Sǎ-i caut vertebrele şi sǎ încerc sǎ tai printre ele? Aha. Bine mamǎ, încerc. Da mai sunt doar câteva ore şi vine George. I-am promis cǎ-i fac o surprizǎ pentru cinǎ. Da?! Treci tu pe la mine sǎ-mi dai o mânǎ de ajutor?! E nemaipomenit. Sǎrut mâna mamǎ.

luni, 10 august 2009

Re-profilare

Vecinu Grigore era meşter strungar acu doi ani. Locuieşte cu mine în bloc, la parter. A dat strungu peste el într-o zi şi i-a fǎcut ferfeniţǎ o mânǎ. A stat cu lunile prin spitale. S-a operat de câteva ori. Acu şi-a revenit. Mâna nu. Când a dat sǎ se întoarcǎ la lucru i-au zis c-a venit nasol, odatǎ cu criza, cǎ s-au restructurat şi cǎ postul lui a zburat din schemǎ. Şi strungu la fel. L-au scos din prizǎ, au pus o prelatǎ mare peste el şi l-au lǎsat aşa sǎ moţǎie. “La dracu” a zis vecinu Grigore şi a plecat sǎ caute altul. Cu punga cu jǎratec a plecat vecinu Grigore. Şi a gǎsit o mulţime de strunguri rǎpciugoase dormitând prin hale mai vechi sau mai noi, dar nici unu nu s-a-ntins la jǎratec.Ce-ar mai fi pus şaua pe ele.
Vecinu Grigore se trezeşte în fiecare dimineaţǎ la şase, cum se trezea în fiecare zi când se ducea la servici. Mǎnâncǎ, se bǎrbiereşte, bea o cafea şi iese în faţa blocului. De la şase jumate începe sǎ dea bineţe celor care pleacǎ la servici. Pe la nouǎ încep sǎ iasǎ pensionarii. El nu e pensionar. A ieşit aşa pǎ caz dǎ boalǎ sǎ-i vinǎ un ban în casǎ. Nu-i plac pensionarii. Bǎrbaţii vorbesc prea mult despre politicǎ şi fotbal. Iar femeile despre orice.
O vreme a mai stat de vorbǎ cu vânzǎtoarea de la ghereta cu ziare din colţul blocului. O mai ajuta sǎ le întindǎ, sǎ le strângǎ. Îşi mai arunca şi ochii peste titluri. Apoi n-a mai stat cǎ a venit unu mǎrunţel şi negricios care o ajutǎ el la toate. Şi sǎ le care o ajutǎ. Ziua şi noaptea o ajutǎ.
Singura cu care mai schimba o vorbǎ era bǎbuţa care venea în fiecare dimineaţǎ sǎ vândǎ câte ceva lângǎ ghereta de care v-am spus. Azi o mânǎ de roşii, mâine câteva flori, frunze de viţǎ, un pumn de prune, câţiva ardei iuţi. Le întindea jos pe o hârtie veche de ziar, îşi desfǎcea scǎunelul şi stǎtea toatǎ ziua lângǎ ele. Dacǎ nu le vindea pânǎ la patru când se întorcea coana Zoiţa de la servici i le lua ea. Îi dǎdea zece lei, mereu zece lei indiferent ce cumpǎra, le lua, le punea într-o punguţǎ de plastic şi apoi le arunca pe hornu de la tomberon când ajungea la etaju unu. Cǎ a şi întrebat-o într-o zi vecinu cǎ de ce le aruncǎ. “Pǎi ce sǎ fac cu ele Nea Grigore dupǎ ce au stat toatǎ ziua în praf şi s-a luat pe ele tot plumbul dupǎ hârtia aia de ziar?!”
Bǎbuţa avea doi copii. Şi atât. Nimic altceva. Dar trebuia sǎ trǎiascǎ.
Cu vremea vecinu Grigoare a devenit din ce în ce mai taciturn. Deschide uşa dimineaţa oricui iese din scarǎ.
- Bunǎ dimineaţa vecine!
- Bunǎ dimineaţa vecine…….
Altfel nu prea mai zice nimic. Ochii i se înnegureazǎ pe zi ce trece. Nu-i place viaţa fǎrǎ o mânǎ. Şi fǎrǎ atâtea…
- Bunǎ seara vecine!
- Bunǎ seara vecine…..
Acelaşi dialog şi dupǎmasa când se întorc oamenii de la servici. Cele mai mulţumite sunt cucoanele care se întorc de la piaţǎ. Cu sacoşele pline. Dacǎ nu ar fi vecinu Grigore ar trebui sǎ lase jos sacoşele, sǎ deschidǎ uşa, sǎ o ţinǎ cu piciorul ca sǎ nu se închidǎ cǎ e d-aia cu arc, sǎ se aplece repede sǎ-şi ia sacoşele ţinând un picior în deschizǎtura uşii şi apoi sǎ treacǎ pragul având grijǎ sǎ ia piciorul dupǎ ce au trecut toate sacoşele, cǎ într-o zi tanti Dumitriţa a luat piciorul înainte sǎ treacǎ şi sacoşa cu roşii şi a fǎcut sucul de roşii acolo pe scarǎ în loc sǎ-l facǎ în bucǎtǎria dumneaei.
De la un timp mâna aia bunǎ şi piciorul stâng a lu vecinu Grigore, ǎla cu care ţine uşa sǎ nu se închidǎ, au început sǎ se atrofieze şi sǎ-şi piardǎ calitǎţile ce le-au fost dǎruite de la Dumnezeu. Au ajuns aşa… ca nişte balamale.
- Bunǎ dimineaţa vecine!
- Bunǎ dimineaţa vecine…….
Şi zummmmmm….. uşa se deschide ca la viloaiele alea barosane când apasǎ şoferul pe telecomandǎ. Ochii lu vecinu Grigore au ajuns ca un vizor de uşǎ. Te uiţi în ei şi vezi dincolo. În rest parcǎ nici nu ar exista. E ca o uşǎ de scarǎ de bloc.
Într-o zi a venit omul cu pensia. Nici nu l-a observat. Cǎ-l cunoştea.
- Bunǎ dimineaţa!
- Bunǎ dimineaţa…..
Şi zummmmmm….. uşa s-a deschis singurǎ ca la viloaiele alea barosane cu telecomandǎ. A sunat la vecinu Grigore şi nu l-a gǎsit acasǎ. A întrebat câţiva pensionari care stǎteau pe bancǎ în faţa blocului dar nici unul nu ştia nimic. I-a lǎsat un bilet în uşǎ sǎ treacǎ pe la poştǎ sǎ-şi ridice banii, a dat din umeri şi-a plecat.
- Sǎ aveţi o zi bunǎ!
- Mulţumesc…..
Şi zummmmmm….. uşa s-a închis încet în urma lui.

sâmbătă, 8 august 2009

Cum putem schimba lumea dintr-o suflare

Recunosc cǎ oscilez de multe ori între a vorbi despre lumea realǎ şi cea a ştrumfilor albaştri, a libelulelor cu o mie de ochi, a vârcolacilor mâncǎtori de luni şi de sǎptǎmâni sau a piticilor cu barbǎ albǎ şi tichie de mǎrgǎritar……
Nu-mi place sǎ vorbesc despre prima nu pentru cǎ n-aş avea ce sǎ spun, ci din egoism. Mǎ apǎr. Mǎ doare de multe ori când încerc sǎ deschid gura sǎ vorbesc despre ea. Nu gura mǎ doare, stomacul. Sunt lucruri peste care organismul meu nu poate trece. Ce organism imbecil, complet inadaptat realitǎţii. E ca la matematicǎ sau fizicǎ. Dacǎ laşi o piatrǎ în aer ea trebuie sǎ cadǎ, sǎ se lipeascǎ de pǎmânt. E musai. Aşa trebuie sǎ se întâmple lucrurile. La fel cum, dacǎ desenezi un triunghi dreptunghic, suma pǎtratelor catetelor trebuie sǎ fie întotdeauna egalǎ cu pǎtratul ipotenuzei. Obligatoriu, indiferent cum ai aşeza foaia de hârtie sau laturile triunghiului. Haaa… e simplu în matematicǎ şi fizicǎ dar nu în viaţa realǎ. În viaţa realǎ dacǎ laşi o piatrǎ în aer sunt mari şanse ca ea sǎ se repeadǎ spre dinţii cuiva, iar suma pǎtratelor catetelor va da un rezultat mirambolesc cu multe cifre înainte de virgulǎ şi cu semnul $ în coadǎ. Sunt lucruri pe care de cele mai multe ori nu le înţeleg şi nu le pot accepta. Trupul meu pârdalnic se revoltǎ organic, cu de la sine putere, fǎrǎ sǎ mǎ bage în seamǎ. Cǎ d-aia îi şi spun uneori: “Da stai mǎ potolit, ce te încreţeşti aşa ca un Shar-Pei?! Ce, crezi cǎ rezolvi ceva umflat ca un buhai?!”. Da el nimic, neam sǎ mǎ asculte. Se cramponeazǎ ca un mǎgar încǎpǎţânat pe labele din faţǎ şi nu mai mişcǎ. Nici încotro. Bosumflat ca o floare de nufǎr adusǎ în glastra din sufragerie nu-i mai poţi intra în voie. Adevǎrul e cǎ majoritatea prietenilor mei virtuali m-au cam citit printre rânduri şi ştiu cǎ atunci când zâmbesc nu-i întotdeauna zâmbetul meu şi în spatele glumelor e uneori mâhnire. De altfel prietenii mei virtuali sunt cei mai sensibili şi cei mai inteligenţi prieteni ever. Asta fǎrǎ îndoialǎ!
Unul din lucrurile care mǎ enerveazǎ cel mai tare este uşurinţa cu care dǎm vina pe alţii, cu care îi stigmatizǎm, fǎrǎ sǎ ştim despre ce vorbim, fǎrǎ sǎ ne punem în locul lor, fǎrǎ sǎ înţelegem contextul şi mai ales fǎrǎ sǎ avem calitatea de a-i judeca şi de a le lipi pe spinare etichete, iar în acelaşi timp lipsa oricǎrei autoevaluǎri, lipsa oricǎrui autocontrol, lipsa oricǎrei priviri aruncate înapoi în oglindǎ. Întotdeauna e altcineva de vinǎ pentru ceea ce ni se întâmplǎ. Noi niciodatǎ. Musteşte aerul de injurii, de grosolǎnii, de mojicii, de vorbe aruncate la mişto, de înfumurǎri, de glume de prost gust, de ironii dure, de imbecilitǎţi. Aruncǎm vorbele mai ceva ca picǎturile de ploaie acidǎ şi puţin ne pasǎ ce urme lasǎ atunci când ating epiderme, obraji, inimi, suflete. Nimic nu e mai uşor decât sǎ arunci vorbe. Gǎsiţi voi altceva mai uşor?! Nici sǎ dormi nu-i mai uşor. Orice altceva presupune un cât de mic efort, o implicare fizicǎ sau intelectualǎ. Sigur şi vorbele ar trebui sǎ beneficieze de o implicare intelectualǎ, din pǎcate însǎ aceastǎ nevoie se simte din ce în ce mai rar.
E plinǎ mass media şi blogosfera de pǎreri legate de ceea ce trebuie fǎcut în România, de ce e bun şi ce nu e bun, de cine e prost şi cine e deştept, de ce s-a fǎcut bine şi ce s-a fǎcut rǎu. Cele mai multe pǎreri sunt lipsite de argumente, sunt extrem de subiective sau sunt mânate de un anumit impuls, au o anumitǎ ţintǎ. Sigur pe blogurile personale sunt acceptabile asemenea abordǎri. Atâta timp însǎ cât nu sunt veninoase şi jignitoare. Din partea ziariştilor, a oamenilor de litere, a blogerilor “ajunşi”, pretenţiile sunt altele. Vorbele ar trebui sǎ construiascǎ, nu sǎ dǎrâme.
Îşi spune oare cineva “mmm……. lucrurile nu merg bine, ce aş putea oare face eu pentru ca lucrurile sǎ meargǎ mai bine?”. Aparent un om de jos, de la baza piramidei nu poate face foarte mult, nici unul de la mijloc, nici mǎcar mare parte din cei de la vârf. Şi totuşi… noi putem face atât de mult!
De ce existǎ cerşetori? Pentru cǎ existǎ oameni miloşi care le dau bani. Unii dintre ei sunt falşi cerşetori, alţii sunt angrenaţi în reţele care strâng banii în mâna unui mafiot. Unii se îmbogǎţesc sau câştigǎ lunar mult mai mult decât majoritatea celor care le lasǎ un leu în palmǎ. Dacǎ nu am da bani cerşetorilor, aceştia nu ar mai exista, am fi prima ţarǎ fǎrǎ cerşetori din lume. N-ar mai sta nimeni la colţ de stradǎ cu mâna întinsǎ pentru cǎ ar şti cǎ nu primeşte nimic. Şi atât societatea cât şi statul ar fi obligate sǎ gândeascǎ serios problema sǎrǎciei acute şi sǎ gǎseascǎ arme pentru a se lupta cu ea.
Dacǎ nu am arunca gunoaie pe jos şi am mǎtura în faţa casei sau a magazinului în fiecare dimineaţǎ, nu ar mai fi mizerie în oraşe. Dacǎ nu am mai hrǎni ocazional animalele, nu ar mai exista pisici şi câini vagabonzi. Dacǎ nu am plǎti niciodatǎ şpǎgi ar dispǎrea cei care le cer. Dacǎ am vorbi încet când ne aflǎm într-o comunitate, dacǎ am sta un metru în spatele omului care are treabǎ la ghişeu, dacǎ am spune “vǎ rog”, “mulţumesc”, “mǎ scuzaţi” (mai ales “mǎ scuzaţi” care pare sǎ se fi topit complet din vocabularul comun), dacǎ ne-am spǎla mai des, dacǎ ne-am îngriji hainele, dacǎ nu am trişa, dacǎ nu am minţi, dacǎ nu am fura (da, da… furatul nu e neapǎrat apanajul pǎturii paupere, doar cǎ cei în costum îi spun altfel şi cantitǎţile diferǎ), dacǎ am respecta legea (chiar aşa strâmbǎ cum e uneori, dar e lege şi legea trebuie respectatǎ într-o societate civilizatǎ), dacǎ am zâmbi, dacǎ am fi macǎr decenţi, dejurîmprejurul ar arǎta cu totul altfel. Iar dacǎ din când în când am mai întinde mâna spre cei ce au mai puţin decât noi, ar fi chiar perfect. Şi de cine depinde asta?!
Sigur, poate sǎ vinǎ oricând cineva şi sǎ mǎ întrebe: “Da tu cine dracu eşti sǎ ne dai nouǎ sfaturi şi sǎ faci aprecieri din astea?! Eşti un nimeni. Ce calitate ai sǎ ne judeci şi sǎ pui etichete?!. Mǎ faci pe mine nespǎlat, bǎǎǎ… strâmbule?!”. Şi sincer sǎ fiu ar avea dreptate sǎ spunǎ asta. 100% dreptate. Cine m-o fi pus sǎ deschid gura, nu puteam sǎ stau acolo cuminte lângǎ ştrumfii mei?!

joi, 6 august 2009

Extaz

Deschise ochii încetişor, nu mult, doar un pic, cât sǎ nu vadǎ tot, decât o imagine estopatǎ ca o acuarelǎ scursǎ uşor peste o realitate diformǎ şi confuzǎ. Dar lumea îi pǎru contrar aşteptǎrilor luminoasǎ şi caldǎ. Galbenǎ, predominant galbenǎ. Oamenii…, o nu, nu oamenii, ci petele acelea albastre şi albe şi roşii şi roz şi verzi şi gri, strânse toate laolaltǎ îi pǎreau ca o vitrinǎ de florǎrie. Stǎteau nemişcaţi ca florile din fereastrǎ aşteptând un trecǎtor în braţele cǎruia sǎ se scuture. Şi muzica…, ah muzica, muzica o învǎluia, o rǎscolea, o fǎcea sǎ vibreze la modul cel mai real cu putinţǎ. Simţea cum tremurǎ, cum i se încreţesc obrajii. Închise ochii complet. Se imaginǎ în mare, în marea cea mare, alintându-se în valuri, rostogolindu-se printre picǎturile de apǎ, lipindu-şi trupul de alge, de melci, de meduze. Încalecǎ din mers pe crupa unei cântǎri de coarde şi pian iar firul ei muzical o plimbǎ pe marginile dantelate ale valurilor. Le putea atinge cu vârful degetelor, dar ele se fereau şi se furişau sub plapuma de apǎ iar ea râdea ca un copil care învaţǎ ce-i viaţa. Privi în stânga. Apoi în dreapta. Zâmbi. Suratele ei stǎteau încruntate şi rigide ca nişte hapuri de luat pe stomacul gol. Coborî un pas. Faţa bǎrbatului era luminoasǎ. Pielea brǎzdatǎ de cratere mici, abia sesizabile, vibrând uşor ca un veşmânt de tamburina chemat de buricele degetelor unei bacante despletite şi fruntea încruntatǎ separând coborâşurile şi urcuşurile unor gânduri dezlegate şi inegale trǎdau concentrarea.
Bǎrbatul scoase o bastistǎ bleumarin cu dunguliţe subţiri şi rare albastru deschis şi îşi tamponǎ fruntea. Apoi pânza subţire îi atinse uşor obrajii pentru a ajunge în cele din urmǎ pe ceafǎ pe care o mângâie cu o mişcare rotundǎ de la un capǎt la altul. Suratele dispǎrurǎ într-o secundǎ ca şi cum nici n-ar fi existat. Ştia însǎ cǎ vor veni altele. Şi apoi altele, pânǎ când bǎrbatul se va decide sǎ îşi aşeze capul sub duşul cu apǎ rece. Ea se pitise un pic mai sus de lobul urechii în perciunele stâng, chiar sub vârful ultimelor fire de pǎr. Cǎzutǎ în extaz, învǎluitǎ de muzicǎ, culoare şi luminǎ fusese gata-gata sǎ-şi dea drumul pe obraz ca pe un tobogan şi sǎ strige în gura mare: “trǎieeesc…., da trǎieeesc……. şi iubesc viaţaaa……”. Aruncǎ o privire spre stânga, apoi spre dreapta. Duşmanul de temut, cerberul cerberilor, câinele de pazǎ al frunţilor îmbrobonite de sudoare dispǎruse. Ieşi degrabǎ dintre firele de pǎr ale perciunului şi fǎrǎ sǎ se mai uite nici în dreapta, nici în stânga îşi fǎcu vânt pe marginea obrazului şi strigǎ cât o ţineau plǎmânii “trǎieeeeeeesc……”. Alunecǎ în mare vitezǎ, aproape drept, pânǎ în colţul maxilarului, apoi pe o pantǎ mai linǎ, uşor pe conturul bǎrbiei pânǎ la gropiţa micǎ din vârful ei. Aici se clǎtinǎ ameţitǎ o secundǎ, douǎ, apoi se desprinse greu ca un ciorchine ce nu vrea în ruptul capului sǎ devinǎ boascǎ şi se prǎbuşi strivindu-se cu zgomot de hârtia lucioasǎ şi tare pe care bǎrbatul o ţinea între degetele împreunate ale mâinilor, exact în cercul primului O al invitaţiei: “Concert de muzicǎ de camerǎ – Franz Schubert – Notturno pentru trio cu pian în mi bemol major, D 897, Johannes Brahms – Cvartet cu pian în do minor, op.60, Robert Schumann – Cvartet cu pian în mi bemol major, op.47……..”.

duminică, 2 august 2009

diagonale

madelina gospodina vrea sa-si faca insectar cu diagonale
azi am iesit si-am cules si eu o traista; iaca diagonale neamule…. pe alese……
(iaca aci)














































off…. daca tot ati ajuns pana aici spuneti va rog care v-au placut si ce sa-i propun madelinei sa puna la insectar; restul se sterg……. multumesc!