duminică, 31 mai 2009

Omul care a salvat planeta de pandemia lehamitei porcine (din seria Interviuri Mediocre cu Personalitǎţi Ilustre)

Acum câteva zile am avut plǎcerea de a lua un interviu absolut fabulos domnului Viatalunga Faraluni preşedintele primului stat din lume care a desfiinţat complet ziua de luni. Vǎ prezint mai jos integral interviul.

Reporter (Moşu Bǎrbosu): Vǎ mulţumesc Domnule Preşedinte cǎ aţi acceptat invitaţia mea şi pentru onoarea de a fi alǎturi de dumneavoastrǎ în aceastǎ frumoasǎ ploioasǎ dupǎ-amiazǎ de mai.
Viatalunga Faraluni: Şi eu vǎ mulţumesc pentru invitaţie.
Rep.: Domnule Preşedinte am înţeles cǎ în ţara dumneavoastrǎ a fost desfiinţatǎ prin decret prezidenţial ziua de luni. Este adevǎrat?
V.F.: Este perfect adevǎrat.
Rep.: Şi cum s-a ajuns la aceastǎ decizie?
V.F.: A fost o necesitate. Totul a început atunci când o parte mare a populaţiei a acuzat o deterioare bruscǎ a stǎrii de sǎnǎtate.
Rep.: În ce fel s-a manifestat aceastǎ deteriorare a sǎnǎtǎţii?
V.F.: Cap greu, greaţǎ, somnolenţǎ, ameţeli, totul suprapus peste o acutizare a sindromului buzei pleoştite, fenomen cunoscut şi care era ţinut sub control.
Rep.: Sincer sǎ fiu nu am auzit de acest sindrom. Puteţi detalia un pic?
V.F.: Sigur. Apariţia sindromului buzei pleoştite se pierde în negura vremurilor. El este cauzat de un microorganism care trǎieşte în interiorul unui macroorganism, microorganism numit de oamenii de ştiinţǎ VNA.
Rep.: VNA?
V.F.: VNA. Este acronimul de la viermele nefericirii ancestrale. Este un microorganism cum spuneam care trǎieşte în interiorul nostru în stare latentǎ semiparazitarǎ şi care pe baza unor stimuli externi acţionând concertat dar al cǎror lanţ de conexiuni nu a fost încǎ determinat, se trezeşte la viaţǎ ş începe sǎ se zvârcole în stomac. Sindromul poartǎ acest nume datoritǎ formei prin care se manifestǎ în exteriorul corpului, respectiv prin cǎderea colţurilor buzelor. Iniţial s-a crezut cǎ este o formǎ de parezǎ cauzatǎ de suprapunerea lui “nu” succesiv, îndesat, înzecit, fenomen ce poate cauza o deformare plasticǎ a feţei ce nu mai permite revenirea buzelor la forma lor iniţialǎ, aşa numitul fund de maimuţǎ.
Rep.: Mmmm… bun, sǎ ne întoarcem vǎ rog la ziua de luni. Cum a fost deci cu deteriorarea sǎnǎtǎţii populaţiei?
V.F.: Desigur. Cum spuneam, starea de sǎnǎtate s-a deteriorat brusc şi generalizat. Virusul care a infectat milioane de oameni s-a propagat rapid şi cu efecte devastatoare. Virusul gripei porcine este putem spune unul al porcuşorului de lapte pe lângǎ noul virus deosebit de agresiv şi de puternic. Nu am reuşit încǎ sǎ separǎm rǎdǎcinile virusului şi cu atât mai puţin sǎ producem un vaccin deşi specialiştii noştrii lucreazǎ zi şi nopate şi au facut un prim pas, cel al separǎrii genomului piramidal trinazal dintr-o tulpinǎ de matricaria chamomilla.
Rep.: Deci este vorba de un virus pânǎ la urmǎ?!
V.F.: Da. Este vorba de aşa numitul virus al lehamitei din ziua de luni, pe scurt virusul lehamitei porceşti. Cu menţiunea cǎ nu existǎ absolut nici o legǎturǎ între virusul uman şi porc cu excepţia lehamitei uriaşe care a fost descoperitǎ întâi la porcul comun, cunoscut sub numele de porcul de troacǎ sau porcul de bǎtǎturǎ şi ulterior la om, genele fiind total independente. Şi fiiindcǎ suntem aici aş vrea sǎ menţionez cǎ muşchiuleţul de porc, ceafa, costiţa pot fi consumate în continuare fǎrǎ probleme pentru cǎ nu existǎ nici un pericol de îmbolnǎvire.
Rep.: Foarte interesant! Şi cǎrei cauze i se datoreazǎ apariţia acestui virus?
V.F.: Este ca şi în cazul gripei porcine o problemǎ de încrucişare a genelor într-o matrice nenaturalǎ, total aleatorie şi cu imposibilitatea separǎrii lor prin metode tradiţionale cunoscute. Asta depinde desigur conjunctural de istoria medicalǎ a fiecǎrui individ. De exemplu dacǎ cu o searǎ înainte, respectiv duminicǎ, a petrecut cu şpriţuri şi ţǎrie, genele de la pleoapa de sus şi cele de la pleoapa de jos se îmbârligǎ într-un hal fǎrǎ de hal fǎcând aproape imposibilǎ deschiderea ochilor luni dimineaţa.
Rep. (perplex): Ahaaa… dar… vorbeaţi de metodele tradiţionale de luptǎ împotriva virusului.
V.F.: Sigur. Pe mǎsura trecerii timpului, organismul uman a dezvoltat o serie de anticorpi care sǎ lupte cu viruşii. În acest caz cei mai cunoscuţi şi mai eficienţi anticorpi sunt ceasul deşteptǎtor, nevasta şi apa rece.
Rep.: Apa rece?!
V.F.: Da, o perioadǎ a fost cel mai eficient şi mai ieftin anti corp nedeşteptat şi învelit în cearşaf. Acum însǎ, datoritǎ se pare mediului extrem de nociv, al poluǎrii şi stresului, nu mai funcţioneazǎ nici acesta eficient.
Rep.: Domnule Preşedinte, sǎ revenim vǎ rog la esenţa problemei. Dacǎ dumneavostrǎ aţi desfiinţat practic ziua de luni, care este acum prima zi a sǎptǎmânii? Şi încǎ o întrebare, nu cumva toate inconvenienţele aduse de aceasta se transferǎ automat zilei urmǎtoare?! Şi când spun asta mǎ gândesc la cercetǎrile foarte serioase care se fac peste tot în lume şi la Harvard şi la Cambridge University, în Franţa la Sciences Po Paris unde toate aceste studii se lovesc de problema insurmontabilǎ a transferului de responsabilitate de la ziua de luni înspre ziua de marţi.
V.F. (râde): Desigur aceasta a fost cea mai dificilǎ problemǎ pe care a trebuit s-o rezolvǎm şi eu spun cǎ am rezolvat-o într-un mod mai mult decât onorabil. Primul pas a fost cel al desfiinţǎrii zilei de luni. Ceea ce desigur n-a rezolvat problema pentru cǎ virusul s-a propagat într-un plan paralel cu sine cǎtre ziua de marţi şi deşi am fǎcut eforturi considerabile în a stabiliza extinderea sa, acestea au fost complet, dar absolut complet inutile. A urmat o analizǎ laborioasǎ iniţiatǎ printr-un breinstorming la care au participat cele mai aplecate capete din ţarǎ, continuat apoi cu aprofundarea problemelor de-a lungul crevaselor deschise de discuţiile interminabile care n-au dus la nici o concluzie. Dupǎ circa şapte luni de analize şi studii am luat brusc şi irevocabil hotǎrârea de a desfiinţa dupǎ ziua de luni şi ziua de marţi şi cea de miercuri şi cea de joi şi cea de vineri.
Rep. (scǎrpindu-se în barba stufoasǎ): Şi ce s-a întâmplat pânǎ la urmǎ cu ziua de luni, cǎ nu înţeleg?!
V.F. (râzând iar): Aici aş spune cǎ este de fapt meritul nostru incontestabil, progresul pe care îl aducem în ampla bǎtǎlie de analizǎ fenomenologicǎ. Ziua de luni a fost mototolitǎ şi îndesatǎ între amiaza zilei de vineri şi dimineaţa zilei de sâmbǎtǎ.
Rep. (mai mult decât perplex): Extraordinar. Şi cum v-a venit aceastǎ idee?
V.F. (râzând îngǎduitor): Nu este chiar o idee venitǎ aşa din zbor. Ea se bazeazǎ pe o serie de analize ştiintifice care dovedesc fǎrǎ putinţǎ de tǎgadǎ cǎ perioada în care angajatul are cel mai mare grad de euforie, de mulţumire este vineri dupǎ-amiaza când ştie cǎ trebuie sǎ plece acasǎ, cǎ urmeazǎ weekendul şi cǎ timp de douǎ zile nu trebuie sǎ se mai dea pe la servici şi nici mǎcar sǎ-şi aminteascǎ de el.
Rep.: Interesant.
V.F.: Ba mai mult. Mutând dimineaţa zilei de luni în dupǎ-amiaza zilei de vineri, am scos din joc însǎşi dimineaţa zilei de muncǎ, esenţa de fapt, germenul hrǎnitor al virusului lehamitei porcine.
Rep.: Excelentǎ treabǎ. Presupun cǎ oamenii de ştiinţǎ au lucrat extraordinar de mult la acest proiect şi cǎ aţi fǎcut cheltuieli imense pentru a rezolva aceastǎ problemǎ.
V.F.: Mmm… nu prea. De fapt ideea mi-a venit chiar mie într-o vineri dupǎ-amiazǎ stând pe balcon cu o sticlǎ de vin lângǎ mine şi privind-o pe fiicǎ-mea cum se moţeazǎ.
Rep.: Aaa…… fiica dumneavoastrǎ a fost atinsǎ şi ea de virus.
V.F.: Nu, cǎ fiicǎ-mea nu lucreazǎ cǎ n-are rost, dar iese cu amicii vineri seara, ei având toţi servici. Şi vineri, înainte sǎ meargǎ la club, este cea mai veselǎ fatǎ din lume. De-acolo mi-a venit ideea.
Rep.: Pe lângǎ marile avantaje pe care acestǎ soluţie este evident cǎ le aduce, existǎ totuşi aş spune un mare inconvenient şi anume faptul cǎ dupǎ-amiaza zilei de vineri este în acest fel ocupatǎ.
V.F.: Da de unde domnule. În primul rând cǎ ţoti dorm dimineaţa ca guşterii la soare pânǎ la 11. La 11 se scoalǎ, se îmbracǎ şi se duc la servici. La servici vǎ daţi seama, trai neneacǎ, toţi se hlizesc şi se veselesc cu gândul la seara ce va sǎ urmeze. Merge treaba strunǎ. Ca unsǎ merge. Nu tu certuri, nu tu discuţii cu sefu. Nici nu se mai fumeazǎ atât, nici cafele nu se mai beau ca în zilele de altǎdatǎ, nici pe saituri XXX nu se mai intrǎ, cǎ dacǎ le faci pe toate în timpul serviciului seara la club ce mai faci?!
Rep.: Şi mai pot sǎ petreacǎ seara?
V.F.: Desigur. Toatǎ lumea se dezmorţeşte dupǎ o sǎptǎmânǎ lungǎ şi obositoare. E o searǎ binevenitǎ de care profitǎ cu toţii. Şi apoi nimeni nu trebuie sǎ se culce devreme cǎci weekendul e lung, chiar foarte lung. Iar aceastǎ decizie cu ziua de luni a dus la explozia industriei de divertisment. Avantjele sunt considerabil mai mari decât le-am preconizat în prima etapǎ a procesului.
Rep.: Domnule Preşedinte, înţeleg de la dumneavoastrǎ ca practic s-a redus sǎptǎmâna de lucru de la 40 de ore la 8 ore. Cine mai munceşte totuşi?
V.F.: Ba chiar la unele întreprinderi la 6 ore ca sǎ aibǎ timp oamenii sǎ ajungǎ acasǎ, sǎ facǎ un duş, sǎ se odihneascǎ puţin. Ooo…. de asta ne-am speriat şi noi la început. Dar trendurile macroeconomice au arǎtat cǎ indicii au ramas practic constanţi, cu alte cuvinte cum stǎteam înainte stǎm şi acum cu foarte mici variaţii. Analizele au indicat cǎ tot ceea ce se fǎcea în cinci zile se poate face fǎrǎ probleme într-una.
Rep.: E uimitor. Sunt totuşi întreprinderi care trebuie sǎ meargǎ în foc continuu, producerea de energie electricǎ de exemplu, rafinǎrii, oţelǎrii…
V.F.: Da. Acolo problemele au fost şi mai simplu de rezolvat. Experienţa a arǎtat cǎ cu cât punem mâna mai puţin pe echipamente cu atât acestea merg mai bine. Asta fǎrǎ nici o îndoialǎ. Am aici o statisticǎ de la întreprinderea X cǎreia n-aş vrea sǎ-i dau numele sǎ nu fac reclamǎ mascatǎ în care se poate vedea clar cǎ numǎrul de defectǎri de echipamente s-a redus de la 135 în medie pe lunǎ acum jumǎtate de an, practic la zero în ziua de azi. Una la jumǎtate de an dacǎ mai apare. La fel pe parte de accidente de muncǎ. Zero absolut.
Rep.: Bine şi dacǎ totuşi e nevoie ca angajaţii sǎ vinǎ la întreprindere sǎ întreprindǎ câte ceva?
V.F.: Ooo…. vin cu dragǎ inimǎ. Dacǎ weekendul este aşa de lung se cam plictisesc pe acasǎ. Şi în plus primesc spor pentru lucru în weekend, ceea ce face munca foarte atractivǎ. Iar despre buget ce sǎ spun, cheltuielile s-au redus simţitor chiar cu orele suplimentare plǎtite aşa cǎ salariile au crescut.
Rep.: Este uimitor. Dar cu toate aceste mǎsuri revoluţionare cu adevǎrat, a dispǎrut lehamitea?
V.F.: Nu de tot. Ca şi în cazul gripei porcine sau al bolii vacii nebune virusul a existat şi va mai dǎinui dar prin eforturi deosebite am evitat pandemia şi reuşim sǎ îl ţinem sub control la un nivel redus.
Rep.: Şi o ultimǎ întrebare Domnule Preşedinte. Vorbiţi foarte bine româneşte şi de asemenea sunteţi un expert în medicinǎ. Cum se face?
V.F.: Rǎspunsul e simplu. Mi-am fǎcut studiile în România. Am terminat în ‘73 Facultatea de Medicinǎ Veterinarǎ din Bucureşti.
Rep.: Vǎ mulţumesc foarte mult pentru interviu.
V.F. : Cu mare plǎcere.

miercuri, 27 mai 2009

Ilie sau despre strǎlucirea orbitoare a marmurei albe

Ilie e mecanic. Mecanic pe tractor. Mai are cinci minute şi ajunge în haltǎ. Trebuie sǎ aparǎ şi naşu. Naşu vine de fiecare datǎ sǎ-şi ridice banu când omu coboarǎ. Îi ştie pe toţi, unde coboarǎ, unde-au urcat, cât au mers, ştie şi pe unde stau, nu degeaba îi naşu tuturor. Pǎia de nu-i ştie îi cântǎreşte din ochi. Are ochi buni naşu. Trenul opreşte cu o smuciturǎ uşoarǎ. Ilie coboarǎ şi o ia domol peste câmp spre casǎ. Mecanic pe tractor e Ilie. Cum a fost şi înainte de 89. Prea multe nu s-au schimbat de-atunci. Muncǎ mai multǎ şi bani mai puţini, cam asta-i singura deosebire. Baaa… atunci mai putea sǎ ciupeascǎ câte ceva, mai o oalǎ de motorinǎ, mai un sac cu tǎrâţǎ. Azi furǎ doar ǎia de sus, pe ǎştia de jos pune biciu. Acuma nu-i mai zice iaseu, acuma e Asociaţia Agricolǎ “Mândria României”. Proprietar e unu de la Bucureşti. Nu l-a vǎzut nimeni niciodatǎ. Cicǎ are treburi mai mari p-acolo pe la capitalǎ. Pe la Dumireşti a trecut o singurǎ datǎ cu vreo zece ani în urmǎ. A stat de vorbǎ doar cu primaru. I-a lǎsat o maşinǎ d-aia jmecherǎ nemţeascǎ cu botu ascuţit şi pielea neagrǎ şi a trecut iaseu pe numele lui. Are şi sidiu şi dacǎ bagi muzicǎ zici cǎ vine de peste tot aşa ca o ploaie. Din portbagaj, din usi, din tavan, ba chiar şi din motor zici cǎ vine muzica, cǎ motoru oricum nu se aude cǎ toarce ca o mâţǎ. Aşa se laudǎ primaru. Da cu muzica e pe bune, a auzit-o şi Ilie. A intrat înǎuntru, a închis uşile, a dat drumul la sidiu şi a simţit cum muzica îl împresoarǎ ca un abur fierbinte ca la duşurile alea rotunde pe care le vǎzuse el la Bucureşti când fusese la întreprinderea aia mare când cu reparaţia tractorului. Şi avea şi faruri cu csenon ca la ozeneuri şi gaurǎ în acoperiş sǎ scoti capu dacǎ te-amorţeşti şi geamuri d-ale de nu trebuie sa dai la manivelǎ. Dacǎ miroase înǎuntru dupǎ ce mǎnânci slanǎ cu usturoi apeşi doar pe buton şi zuuuum se deschide ce geam îti pofteşte inima, chiar şi alea de la soacrǎ din spate. Cǎ el la tractor nici geamuri cu manivelǎ n-are cǎ dacǎ vrea sǎ ţipe la ţǎranii ǎia de vin din urmǎ deschide uşa şi ţipǎ. Şi i-o mai fi lǎsat bucureşteanul şi altceva primarului, cǎ dupǎ ce a plecat el, primaru a turnat cevaul peste casǎ şi casa a început sǎ creascǎ aşa brusc ca roşiile la care le dai în guşǎ cu azotaţi pânǎ nu mai pot, de se umflǎ ca baloanele pentru copii şi pe urmǎ le ambaleazǎ ǎştia şi le trimt la oraş de se bat orǎşenii pe ele ca apucaţii cǎ zic cǎ-s trufandale. Ohhh ce proşti sunt orǎşenii ǎştia. S-a fǎcut mare şi frumoasǎ casa primarului de zici cǎ e rudǎ cu Fǎt Frumos ǎla de creşte într-un an cât alţii în şapte.
Şi e tractorist Ilie cum spuneam şi joi tocmai se întorcea acasǎ de la muncǎ. În fiecare zi se scoalǎ la cinci, se spalǎ, mǎnâncǎ, apoi pleacǎ peste câmp cale de vreo partujdǎ minute pânǎ la haltǎ de unde ia cursa care îl lasǎ la cinşpe minute de iaseu. Cǎ toatǎ lumea tot iaseu îi zice cǎ de schimbat nu s-a schimbat nimica, doar placa de la intrare. În rest toate cum le-a lǎsat Nea Nicu. Acu Ilie le face viţǎvercea, adicǎ ia cursa de la iaseu, coboarǎ la haltǎ şi o taie peste câmp spre casǎ. Sǎ fi fost pe la jumatea drumului aşa şi pe marginea cǎrǎrii, în dreapta în iarbǎ zǎreşte un pachet. Nu mare, cam ca ǎla de-l primise de la Veta din America cu videoul. Cǎ fata cea mare e în America americancǎ. S-a luat cu unu Gilicǎ care se ocupa cu auru pe la ei prin sat. Începuse întâi în Grecia, apoi stǎtuse o vreme în Italia. Îi mergea bine lu Gilicǎ la Milano, da puseserǎ gaborii ochii pe el aşa cǎ a trebuit sǎ se dea la fund o vreme şi a şters-o în America. A luat-o şi pe Vetuţa. Dupǎ vreo cinci ani de zile i-a scris cǎ e bine sǎnǎtoasǎ şi i-a trimis un videou care cicǎ l-a luat de la magazinele alea ieftine de la ei Secondhand. Da al dracu videou n-a vrut de nicio culoare sǎ meargǎ. N-a înţeles niciodatǎ de ce la ei acolo în America al naibii videou mergea da cum îl aduceai in România nu mai mergea, asta deşi îi spusese odatǎ baiatu lu Pǎtrunjel care era la şcoalǎ cǎ cicǎ din cauzǎ cǎ alea merg la altǎ frecvenţǎ şi altǎ tensiune. Da Ilie a crezut cǎ face pe-al dracu, nu bǎiatu lu Pǎtrunjel, videoul. Aşa cǎ l-a împachetat frumos şi l-a trimis înapoi fiicǎ-sii. O groazǎ de bani a dat, da când l-a bǎgat aia în prizǎ acolo a mers iarǎ. Nu de la fiicǎ-sa ştia asta ci de la o vecinǎ de apartament de la ei de acolo din bloc, tot româncǎ, care i-a scris cǎ fii-sa stǎ toata ziua şi se uitǎ la videou şi mai rǎu, cǎ aduce masculi, da masculi aşa i-a scris aia în scrisoare, cǎ aduce masculi în casǎ şi cǎ dacǎ o prinde bǎrbatu-su, vorba vine bǎrbatu-su cǎ nu erau luaţi cu acte da s-aveau bine, cu hǎndrǎlǎii în dormitor îi ia gâtu, cǎ a mai bǎtut-o o datǎ de a vǎzut moartea cu ochii cǎ de-abia au scos-o vecinii din mâinile lui şi a zǎcut vreo douǎ luni prin spitale şi pormǎ încǎ vreo trei pe acasǎ, dǎ şi-acuma îşi mai târâie un picior dupǎ ea. I-a scris Ilie sǎ fie fatǎ cuminte şi s-asculte dǎ bǎrbat da cǎ şi mai bine ar fi sǎ vie acasǎ lângǎ el şi lângǎ mumǎ-sa, cǎ unde e de douǎ guri s-o gǎsi şi pentru a treia. Şi a luat Ilie pachetu, l-a zgâlţâit, l-a învârtit pe toate pǎrţile. Videou nu era clar, deşi era cam la fel de mare şi la fel împachetat, cu nişte hârtie din aia cǎcǎnie şi legat cu bandǎ lipicioasǎ de aceeaşi culoare de jur împrejur de mai multe ori. L-a desfǎcut la un colţ nu cǎ ar fi fost curios da dacǎ ar fi fost ceva ca cireşele care tocmai apǎruserǎ de exemplu s-ar fi stricat degeaba dacǎ îl lǎsa acolo la marginea drumului. Aşa cǎ Ilie jupoaie hârtia la un colţ un picuţ şi scârmǎ cu unghia oleacǎ şi când colo înǎuntru ce sǎ vezi nişte hârtii nu cireşe. Asta tare l-a mirat pe Ilie. Şcoalǎ n-au în sat, bibliotecǎ nici atât. Hârtiile primǎriei le aduce primaru cu şareta de la comunǎ pe partea ailaltǎ, pe drum, chiar dacǎ îi cale mai lungǎ da e boier merge pe patru roţi, cǎ şareta chiar de la boier e rǎmasǎ, au gǎsit-o îngropatǎ în fundu curţii primǎriei, fosta casa boiereascǎ, când au sǎpat sǎ-i punǎ lu tanti Lucica nevasta primarului copacii ǎia meseriaşi aduşi de la capitalǎ. Cǎ maşinǎ nu mai are primaru. De fapt are, o ţine sub şopron, da nu mai merge cǎ s-a stricat ceva prin ea, la vre-un an dupǎ ce a adus-o bucureşteanu. Primaru şi-a vândut calu şi a fost cu ea la Bucureşti la un doctor de maşini, cǎ i-a tot zis nevastǎ-sa Lucica cǎ mai bine o vindeau din prima decât sa bage atâţia bani în curu ei. Au pus-o ǎia pe un pat pentru maşini, au bǎgat în ea nişte fire, au citit într-un teveu şi pân la urmǎ i-au zis cǎ cicǎ s-a stricat calculatoru de ardere, de-a plâns tanti Lucica douǎ zile şi douǎ nopţi din cauza lu calculatoru de ardere. I-a întrebat primaru cât face şi ǎia i-au spus cǎ vreo cinci mii de euroi de era sǎ cadǎ primaru de pe scaun cǎ au trebuit sǎ-i aducǎ un pahar de apǎ sǎ-şi revinǎ cǎ i se scursese tot sângele din obraji, cǎ aşa pǎţise şi Ilie când a trebuit sǎ se ducǎ sǎ-i ia sânge ultima oarǎ pentru carnetu de tractorist. Acu o foloseşte doar sǎ asculte muzicǎ. Când li se face dǎ muzicǎ, primaru îşi ia nevasta, fetele, se suie în maşinǎ, închide uşile, geamurile, tot şi dǎ drumul la sidiu şi muzica îi înveleşte aşa ca un abur, de le dezmorţeşte toate oasele şi sufletu. Aşa zice primaru.
Şi a scurmat Ilie mai mult dinspre colţ şi a tras uşor o hârtie afarǎ din pachet. S-a uitat tare mirat Ilie la hârtie, cǎ nu mai vǎzuse decât o singurǎ datǎ în viaţa lui aşa hârtie. I-o arǎtase Marioara sorǎ-sa care lucra la coperativǎ. Era aşaaa verzulie şi cu capu lu unu poetu pe ea şi cu un 5 şi doi de zero. Hârtie de cinci sute de lei mai rar la ei în sat. Aşa cǎ a dat Ilie sǎ desfacǎ pachetu cu totu ca sǎ se lamureascǎ pe de-a-ntregul. Şi tare uimit a fost când a vǎzut ca în pachet erau numai hârtii de 500 cât era pachetul de mare. Aliniate ca soldaţii, pe pacheţele mai mici, strânse unele în altele pânǎ umpleau ditamai pacheţoiu. Nu ştia Ilie sǎ zicǎ câţi bani sunt acolo da ştia cǎ-s mulţi grǎmadǎ. Întâi şi-ntâi s-a gândit cǎ s-a-ntors Gilicǎ. Da nu se putea cǎ primise nevastǎ-sa un semeseu, de fapt nu ea direct cǎ ei nu aveau telefon decât din ǎla cu fir şi la ǎla nu puteai primi semeseu, i-l trimisese lu nevastǎ-sa da-l primise printr-o verişoarǎ de-a doua care stǎtea peste câmp douǎ sate mai încolo cǎ ǎia aveau, cǎ în loc sǎ-i trimitǎ fiu-su videou când ajunsese acolo în trimisese telefon cu celule şi acuma vorbeau mai mereu, cǎ îi trimitea fiu-su şi cartele, cǎ tare s-a mirat Ilie cǎ şi ǎia sunt pe cartele şi tare rǎu i-a parut de americani, cǎ la noi e rǎu cum e pe criza asta, de la iei s-a ajuns deja pe cartele cum era la noi dupǎ rǎzboi de nu mai erau de niciunele.
Ca prostu-n drum a rǎmas Ilie. Cǎ dacǎ nu era Gilicǎ şi nici primaru, cǎ nici primaru nu putea sǎ fie dacǎ nu mai era nimic în sat de dat, cine ar fi putut sǎ fie?! “Doar Dumnezeu poate fi” - s-a gândit Ilie şi a strâns pachetul cu bani la piept, l-a bǎgat frumos sub şalopetǎ şi a luat-o uşor spre casǎ. Şi tot mergând el aşa se gândea ce o sǎ facǎ cu banii. Întâi o sǎ meargǎ la birt, o sǎ-şi plǎteascǎ toatǎ datoria, şi a lui şi a nevesti-sii, şi pormǎ o sǎ bea rachiu pânǎ o sǎ se facǎ mangǎ şi o sǎ le dea şi la ǎilalţi pânǎ o sǎ se îmbete şi ei, ca sǎ nu râzǎ de el. Apoi… şi-ar lua tractor nou cǎ ǎla vechi se stricǎ des şi mereu trebuie sǎ se umple de ulei şi de motorinǎ scormonind prin el. Ce bine i-ar şade pe un tractor nou cum au luat ǎia de la cooperativa ailaltǎ din nord, dujmanii lor cei mai mari, tractor american Geondir. Şi pormǎ… O clipǎ rǎmase încremenit în mijlocul drumului. Era prima oarǎ când îi pǎrea rǎu cǎ e însurat. Acu trebuia sǎ împartǎ banii şi cu nevastǎ-sa şi ea sigur i-ar fi prǎpǎdit pe cârpe, pe sulemeneli şi pe alte prostii cǎ le vǎzuse el pe femeiuştile alea de la oraş de la impozite, boite ca nişte mǎşti de Crǎciun şi cu pânzeturile alea rupte-n Doamne iartǎ-mǎ de se zgâiau toţi bǎrbaţii între ţâţele lor. “Sigur o sǎ prǎpǎdeascǎ banii” - gândi Ilie. Şi i-ar fi dat şi lu frate-su ǎla de la Tecuci de-şi risipise toatǎ agoniseala la jocurile cu fise şi lu ǎla de la Slobozia de-i fǎcuse bǎiatu un nepot si pormǎ un infarct. Şi ar fi dat şi la vecini, sǎ vadǎ lumea cǎ ea are, caşas femeile. Aşa cǎ brusc îi încolţi în minte o idee. Se aşezǎ pe vine în iarbǎ, desfǎcu pachetul şi împǎrţi banii în douǎ grupuri egale. O parte încercǎ sǎ-i îndese în buzunare şi la pantaloni şi la salopetǎ dar oricât se chinui sǎ-i îndese pe toţi nu reuşi. Aşa cǎ pe cei rǎmaşi îi puse lângǎ cealaltǎ jumǎtate, îi împachetǎ frumos cum fuseserǎ împachetaţi la început, sǎpǎ o groapǎ cu mâna între ierburi şi-i acoperi cu ţǎrânǎ, pietre şi plante. Aşa era mult mai bine. Chiar dacǎ ar fi intrat nevastǎ-sa în bani, tot n-ar fi putut cheltui prea mult cǎ grosul era între ierburi unde ştia numai el. Aşa cǎ îşi continuǎ drumul mulţumit. Gândul începu iar sǎ-i zboare la banii pe care i–ar fi putut cheltuit dupǎ bunul sǎu chef şi cum ar fi trecut el mândru prin sat cǎ e singurul care nu mai e scris în carneţel la birt şi cǎ nici datorii la universal nu mai are, cǎ şi acolo are tanti Jenica catastif şi indiferent cǎ iei sfoarǎ, chiloţi, stropitoare te trece la catastif pânǎ îţi vine rândul la roatǎ dǎ-ti iei banii de la ǎilalţi. Numa cǎ … se gândeşte cum l-ar privi Jegǎlie dacǎ trece prin sat cu buzunarele doldora de hârtii cu faţa lu ǎla poetu pe ele. Cǎ Jegǎlie nu prea ştie de glumǎ. Cǎ i-a mai rupt falca unuia care n-a vrut sǎ-i dea de bǎut când rǎmǎsese fǎrǎ parale. Brusc simţi un fior rece pe şira spinǎrii gândindu-se la câte scatoalce ar fi încasat de la Jegǎlie pentru banii pe care îi avea în buzunare dacǎ ǎla încasase douǎ numa pentru doi lei şi paşii îi devenirǎ dintr-o datǎ mai mǎrunţi. Apoi se gândi ce o sǎ facǎ cu banii. Nu ce o sǎ facǎ cu ei adicǎ cum o sǎ-i cheltuie ci pur şi simplu ce o sǎ facǎ cu ei, adicǎ unde o sǎ-i punǎ. Cǎ erau o grǎmadǎ de bani, aşa o treime din pachet cum erau. I-ar putea pune în gura de la coş ca acu vara nu mai folosesc soba. Da dacǎ îi trece prin minte lu nevastǎ-sa sǎ aprindǎ focul şi uitǎ de bani, prǎpǎdesc bunǎtate de bǎnet. Sau ar putea sǎ-i doseascǎ în pǎpuşoi, da dacǎ dǎ Joaiana peste ei şi-i înfulecǎ nu-i cad greu la stomac?! Sau ar putea sǎ-i punǎ sub prichici unde era o bortǎ micǎ de punea nevastǎ-sa unele altele de gǎtit, sau în spatele ghiveciului cu flori sau în beci printre butoaiele de murǎturi… dar erau locuri uşor de descoperit. Apoi simţi cum un cuţit îl sǎgeteazǎ în inimǎ. Dacǎ aflǎ a lu Jegǎlie de bani, aflǎ apoi toatǎ şleahta lui de nemernici şi ǎia din sat şi ǎia din comunǎ şi ǎia din oraş. Imaginea care se i perindǎ prin faţa ochilor preţ de-un minut îl îngrozi. Ca un vis urât şi-i imaginǎ pe-ai lu Jegǎlie înşiraţi cu toţii în faţa unei uşi joase cu un gemuşor deschis undeva la mijlocul ei, fiecare în mânǎ cu un şiş, cu un cuţit, cu o bâtǎ, cu un lanţ, cu un ciocan. Un bǎrbat în vârstǎ cu faţa asprǎ, îmbrǎcat în costum, cu cǎmaşǎ albǎ şi cotiere negre trase peste mânecile hainei stǎ la uşiţa micǎ de ghişeu de i se vede doar capul, ca fetele alea de la percepturǎ şi câte unul din nemernicii ǎia care chior, care cu obrazul ciupit de vǎrsat, care cu o cicatrice urâtǎ sub ochi intrǎ, ridicǎ cuţitul şi loveştete, sângele ţâşneşte şi împroaşcǎ pereţii iar omul de la ghişeu spune “mulţumesc” şi apoi se apleacǎ sub ghişeu scoate o hârtie de 500 de lei şi o dǎ nemernicului, apoi vine urmǎtorul care loveşte şi el şi tot aşa. Când îl priveşte în ochi pe omul de la ghişeu îşi dǎ seama cǎ e chiar el, Ilie şi încremeneşte. Apoi fǎrǎ ca faţa lui sǎ trǎdeze nici cea mai micǎ încordare se rǎsuceşte pe cǎlcâie şi o rupe la fugǎ înapoi. Gǎseşte locul unde a îngropat banii, desface pachetul, smulge cu furie de prin buzunare mǎnunchiurile de bancnote pe care le dosise şi le aşeazǎ frumos înapoi pânǎ când pachetul se recompune în forma iniţialǎ. Ilie împǎtureşte frumos hârtia în jurul banilor, o netezeşte cu dosul palmei, apoi dupǎ câteva secunde de cumpǎnire îşi desface şiretul care îi ţine brǎcinarii şi leagǎ pachetul la loc. Totul e perfect. Zâmbeşte mulţumit şi îi îngroapǎ în iarbǎ. E mai bine aşa. “Banii sunt ochiul dracului” – îşi spune Ilie şi se depǎrteazǎ fǎrǎ nici cea mai micǎ urmǎ de regret. Dar nu face decât câţiva paşi şi un alt gând i se înşurubeazǎ în minte. Dacǎ l-a vǎzut cineva îngropând banii?! Or sǎ zicǎ cǎ-s ai lui, or sǎ-l descoasǎ cǎ de unde-i are, cǎ pe cine a omorât. Şi el n-a fǎcut nimic. Aşa cǎ pentru a doua oarǎ se întoarce la locul crimei, desface pachetul şi îl priveşte minute în şir neputincios. “Drǎgǎlaşii moşului, ce sǎ fac eu cu voi?!” se întreabǎ Ilie zâmbind pe sub mustaţa deasǎ. Apoi o strǎfulgerare ca un scurt circuit pe linia de înaltǎ tensiune îi zguduie trupul din vârful firelor de pǎr pânǎ-n cǎlcâi. Ştie ce trebuie sǎ facǎ. Ia pachetul, îl ascunde sub haina de salopetǎ ca pe un nou nǎscut nedorit, apoi îşi continuǎ drumul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar mâna amorţitǎ pe piept trǎdeazǎ ceva din istoria ultimei oare petrecute pe câmpul de lângǎ ferma agricolǎ “Mândria României”. Din vârful buzelor Ilie fredoneazâ un cântec de leagǎn pe care-l ştia de la maicǎ-sa şi pe care nici nu bǎnuia cǎ-l mai ţine minte. Dupǎ vreo zece minute de mers hotǎrât se opreşte sǎ-şi tragǎ sufletul. Se roteşte pe cǎlcâie privind înapoi spre haltǎ. E îndepǎrtatǎ, urâtǎ şi pustie. Ca un schelet în ştreang. Îşi roteşte ochii de jur împrejur. Înspre sud departe se vede satul, spre est foarte departe umbre ale clǎdirilor de la fermǎ iar spre vest şi nord nimic, doar câmp. Numai câmp. Ilie îşi duce mâna streaşinǎ la ochi şi în timp ce stânga alunecǎ spre arcadǎ, un ghemotoc ca un copil prost înfǎşat încearcǎ sǎ scoatǎ capul în lume alunecând uşor de sub salopetǎ. Priveşte nedumerit în stânga şi în dreapta, apoi îşi continuǎ alunecarea pe pulpa piciorului drept, se mai opreşte o clipǎ pe genunchi unde se balanseazǎ uşor şi coboarǎ încet pe gambǎ ca pe tobogan pânǎ în iarbǎ. Apoi tot cu mâna streaşinǎ la ochi Ilie îşi roteşte piciorul scurt din gleznǎ împingând pachetul în iarba înaltǎ de la marginea potecii. “Nimic” – concluzioneazǎ el cu ochii în zare şi îşi continuǎ drumul cǎtre casǎ. Stomacul începe sǎ ghiorţǎie zgomotos semn cǎ nu mai e mult. Ilie fredoneazǎ fericit cu gândul la cartofii prǎjiţi cu cârnaţi care îl aşteaptǎ.

sâmbătă, 23 mai 2009

George sau despre evoluţia raportului producţie-servicii (povestire S.F.)

blog entry 256497
23 mai 2109

Tata e tare supǎrat. Îl vǎd cu coada ochiului cum urmǎreşte ştirile încordat. Nu sunt veşti deloc bune. Mama nu spune nimic. Îşi face de lucru prin bucǎtǎrie dar o vǎd cǎ se întoarce din când în când în sufragerie cu sprâncenele încruntate şi cu buzele subţiate a neputinţǎ. Nu zice nimic, doar îl priveşte pe tata în ochi. Acolo citeşte tot. Citeşte şi pleacǎ îngânduratǎ. Totul se trage de la tusea lui George. Jurnalele de ştiri numai despre asta vorbesc. Se auzise pe la colţuri mai demult dar acum e oficial, George are o tuse seacǎ îngrozitoare. Au dat o secvenţǎ înregistratǎ şi la teveu. De trei zile nu-i mai trece şi toatǎ lumea e îngrijoratǎ. Tata spune cǎ ǎsta ar putea fi începutul. Începutul sfârşitului. Nu ne-a spus-o în faţǎ ca sǎ nu ne sperie dar îl aud când şuşoteşte cu mama în bucǎtǎrie.
Aaaa….. vǎ întrebaţi cine e George de mǎ jelesc aşa?! E ultimul om de pe Pǎmânt care mai munceşte. Mdaaaa…. Ştiu cǎ pare tare ciudat, dar aşa este. George este un mecanic bǎtrân şi îngrijeşte de maşini. Ultimul!
Eeee…… dacǎ ar fi sǎ o luǎm cu începutul ar fi poveste lungǎ. Totul a început cu milioane de ani în urmǎ când maimuţa a coborât din copac, s-a ridicat în douǎ picioare şi a devenit om. Şi prima lui grijǎ a fost sǎ vâneze şi sǎ culeagǎ fructe pentru a se hrǎni. Asta o fǎceau mai ales masculii cǎci femelele rǎmâneau acasǎ sǎ deretice prin peşterǎ, sǎ pregǎteascǎ conserve pentru iarnǎ şi sǎ aibǎ grijǎ de pui. Putem spune cǎ aproximativ 50% din populaţie era angajatǎ în producţie şi cam tot atât în servicii. Pe mǎsurǎ ce armele s-au perfecţionat şi oamenii au început sǎ vâneze şi oameni nu numai animale, lucrurile s-au schimbat radical. Au apǎrut sclavii şi având în vedere cǎ printre sclavi erau în egalǎ mǎsurǎ femei şi copii nu numai bǎrbaţi procentul celor ocupaţi în producţie a crescut vertiginos spre 90-95% în perioada înfloritoare a sclavagismului. Acelaşi procent, ba chiar uşor ridicat s-a pǎstrat şi în epoca feudalǎ când mai bine de 95% din poporul de pe feudǎ producea pentru ca cei sub 5% sǎ fie serviţi.
Lucrurile au început sǎ se schimbe uşor odatǎ cu apariţia maşinilor industriale care au produs o perturbaţie puternicǎ pe piaţa muncii şi o serie de angajaţi şi-au pierdut slujbele în detrimentul maşinilor. Dar schimbǎrile majore în toatǎ aceastǎ poveste le-au introdus Ford, nemţii cu maşina poporului şi japonejii ǎia mici cu capul mare.
În 1913 Henry Ford introduce în fabricile sale de autoturisme primele linii de fabricaţie. Asta aduce o creştere importanta a productivitǎţii şi drept urmare se produce mai mult şi mai ieftin, preţurile scǎzând ani la rând.
Al doilea eveniment cu impact major în rǎsturnarea ponderii producţie–servicii o constituie fabricarea în Germania a maşinii poporului. În 1933 Hitler îi cere lui Ferdinand Porsche să creeze un automobil ieftin si bun, un automobil pentru fiecare german. Pe 28 mai 1937 apare compania Gesellschaft zur Vorbereitung des Deutschen Volkswagens mbHa redenumita in 16 septembrie acelasi an Volkswagenwerk GmbH., iar doar un an mai târziu apare Kdf-Wagen, numit ulterior VW Käfer binecunoscuta buburuzǎ. Şi de atunci nemţii ǎştia produc tot mai mult şi tot mai bine. Atât de bine încât i-au scos din minţi şi pe americani, pe concurenţii americani. Da i-a scos atât de tare din minţi, încât nişte mahǎri de-ai lor de la companiile americane şi-au cumpǎrat acum câţiva ani neşte maşini nemţeşti, dǎ mergeau ǎia la serviciu la Ford cu Mercedesuri şi le parcau acolo în faţǎ sub siglǎ, pe locurile libere unde scrie CEO, General Director, etc. Mǎ-nţelegeţi ce vreau sǎ spun…
Dar lovitura fatalǎ a venit de la japonejii ǎia micuţi da dǎştepţi. Şi poate nu erau aşa dǎ dǎştepţi da n-au avut încotro. Cǎ acolo la ei n-au de nici unele, decât stânci şi cutremure, aşa cǎ trebuiau sǎ facǎ şi ei ceva sǎ se scoatǎ cum s-ar zice. Şi au început sǎ producǎ roboţi. Şi au produs atât de mult şi atât de bine încât au apǎrut fabrici în care mâna de lucru era formatǎ exclusiv din roboţi.
Uite aşa balanţa s-a inclinat definitiv dinspre muncitori spre roboţi, iar din 1940 pânǎ acum s-a tot înclinat astfel încât George a rǎmas singurul om care mai munceşte. Ceilalti sunt cu toţii ocupaţi în servicii. Adevǎrul este cǎ nici nu prea mai era loc de muncit. O vreme a fost nasol. Toţi patronii scoteau muncitorii pe uşa din spate şi bǎgau roboţi pe uşa din faţǎ. Somaj în draci, bani tot mai puţini şi tot mai puţine mâini care sǎ producǎ. Nici serviciile nu mai mergeau prea bine deşi se inventau meserii dupǎ meserii doar doar sǎ mai scoatǎ pe falezǎ nişte locuri de muncǎ. Ultima gǎselniţǎ fusese piaru. În 2050 jumǎtate din angajaţii lumii erau ocupaţi în piar. Niciodatǎ n-am înţeles exact ce fac piarii ǎştia, sunt un fel de trompetǎ ambulantǎ cu care-i mai tare cu care-i mai mare. Acum nu mai sunt deloc. Dacǎ toate veceurile-s la fel, toate maşinile-s la fel, pǎ cin’ sǎ laude?! Şi de unde sǎ dai bani şi la piari şi la frizeri şi la poieţi….?! Cǎ tot din producţie trebuiau sǎ vinǎ şi banii ǎia, cǎ doar nu din tiparniţǎ. Da salarii luau tot mai puţini. În fine…. Ar fi ajuns nasol tare dacǎ nu gǎseau americanii soluţia cu fuziunea…. Asta ne-a scos. Energie ieftinǎ la tot poporu.
Ǎsta a fost punctul de inflexiune în altǎ mare bǎtǎlie. Al ǎleilalte fuziuni. Într-un singur an doar dupǎ chestia cu energia fuseserǎ numai în State 800.000 de fuziuni. În 10 ani nu mai erau decât 800 de companii în toatǎ lumea. Dupǎ încǎ 10 ani chestia cu concurenţa a fost abrogatǎ şi nu mai erau obligatorii douǎ companii (care oricum erau mânǎ în mânǎ) care sǎ fabrice acelaşi produs aşa cǎ numǎrul lor a început iarǎşi sǎ scadǎ simţitor. Acum 12 ani s-a realizat şi ultimul merge. Da ultimul, pentru cǎ nu mai erau decât douǎ companii mari şi late care deţineau tot. O vreme s-au ciondǎnit apoi au decis cǎ e mai bine sǎ-şi strângǎ mâna. Numǎrul angajaţilor era la momentul fuziunii de 180, restul maşini industriale, sau roboţi cǎ sunǎ mai frumos, mai sefe. Cu ocazia fuziunii s-a redus şi numǎrul locurilor de muncǎ din schema la 82 aşa cǎ vreo sutǎ au rǎmas pe drumuri. Degeaba au pus-o sindicatele de grevǎ. Muncitori propriuzis mai erau doar trei. Mai erau cinci specialişti care se ocupau de roboţi, zece femei de servici, un portar, unu la pazǎ şi restul directori mai mari sau mai mici. Aşa cǎ n-a ieşit nimic cu greva. Ulterior s-a renunţat şi la specialiştii care se ocupau de roboţi, la doi dintre muncitori, la portar, la paznic şi la o parte din personalul de conducere, cǎ s-a ajuns la concluzia cǎ era vorba de nepotism, cei în cauzǎ fiind rude ale directorilor, portarul fiind chiar nevasta Directorului Tehnic. Ultimele care au plecat au fost femeile de servici, au adus tot roboţi. Fac treabǎ mai bunǎ, nu bombǎne, nu dosesc detergentu, nu iau pauzǎ de masǎ şi sunt tot timpul cu zâmbetul pe buze. În finee… pe carcasǎ. Singurul muncitor rǎmas este Geroge care între timp a devenit şi ultimul anagajat pentru cǎ la ultima şedinţǎ a consiliului de administraţie, la care a participat şi computerul central, s-a decis dizolvarea lui si trecerea în şomaj a celor doisprezece angajaţi rǎmaşi, cu excepţia lui George care acum e şi director şi angajat. George e român dar l-au momit americanii sǎ vinǎ la ei. I-au oferit un salariu colosal pentru vrema aceea. De fapt era cel mai mare salariu al momentului, pentru cǎ George ştia sǎ facǎ ceea ce nimeni altcineva nu putea face. Totul fusese înlocuit cu roboţi. Erau roboţi care fabricau produsele, roboţi care verificau produsele, roboţi care fabricau roboţi, roboţi care reparau roboţi, roboţi care reciclau roboţi. Doar doctori de roboţi nu prea existau. Erau cazuri în care o linie de fabricaţie se mai oprea brusc. Un semnal scurt de la un switch ajungea imediat în sala reparatorilor, uşa se deschidea automat şi primul robot care stǎtea cu nasul turtit de uşǎ îşi lua zborul spre hala de producţie. Pe drum era pus la curent prin unde radio cu toate datele culese de la senzorii de pe linia de producţie şi în câteva secunde ştia tot ce se întâmplase pe linie în ultimii 15 ani iar în alte câteva secunde procesa toate informaţiile. Problema era cǎ erau procesate degeaba cǎci robotul nu gǎsea nici un defect. Vǎ daţi seama ditamai linia de fabricat colace de tron pentru toatǎ populaţia globului opritǎ fǎrǎ sǎ poatǎ fi identificatǎ cauza. Şi atunci îl chemau pe George. Pe George îl chema chiar George dar americanii îi engleziserǎ numele într-un fel de Jorj. Atunci când totul pǎrea terminat se auzea în camera reparatorilor prin sistemul de adresare publicǎ: “Domnul Jorj este rugat sǎ se prezinte în sala maşinilor, lângǎ chiuveta cu apǎ rece”. Iar George îşi lǎsa dupǎ caz cafeaua sau ţigara sau ziarul Libertatea (pe care o primea în fiecare dimineaţǎ prin e-print de la Bucureşti), suspina adânc cu ochii spre fata de la pagina 5 şi pleca spre sala maşinilor aruncând un rânjet ucigaş colegilor lui strânşi pachet în uşa atelierului ca şi cum ar fi vrut sǎ le spunǎ “na, pachete de tablǎ ce sunteţi, cǎ tot pe mine mǎ cheamǎ”. Şi George îşi lua ghiozdǎnelul în care îşi ţinea sculele lui de când fusese mecanic la chefereu şi pleca agale spre sala maşinilor. Pe el nu-l punea nimeni la curent cu nimic. George se ducea direct la butonul ON-OFF de pe panoul principal şi deşi ştia cǎ nu-i conform regulamentelor ceea ce face, baipasa toatǎ logica de protecţie şi pornea din nou instalaţia. Îi erau de ajuns mai puţin de cinci secunde în general ca sǎ-şi dea seama de unde vine defectul. Îşi ciulea urechile ca un lup în mijlocul preeriei şi asculta încremenit ca o statuie. Apoi oprea instalatia, îşi scotea cioanul greu de fier şi începea sǎ verifice echipamentele. Avea el un simţ aparte cǎ atunci când bǎtea cu ciocanul în maşinǎrii ştia cum trebuie sǎ sune. Şi când gǎsea unul care nu suna cum trebuie îşi fǎcea vânt, se balansa ca o acvilǎ-n zbor şi lovea puternic cu piciorul în coasta matahalei. Şi minune, matahala începea sǎ huruie iar ca şi cum ar fi luat o doctorie miraculoasǎ. Mulţi spuneau cǎ e un şarlatan nu un specialist, cǎ de la Chaplin ştie asta, cǎ n-a inventat el roata. George îi asculta umil şi îşi vedea de ale lui. Adevǎrul e cǎ nu avea cum sǎ facǎ toate minunile pe care le fǎcea doar privindu-l pe Chaplin şi experţii îi recunoşteau meritele. Adevǎrul adevǎrat nu-l ştia nimeni cu excepţia unor rude din România de la care aflase şi tata dar care ţineau totul secret. Toatǎ experienţa lui George venea de la slujba lui de cheferist pe care o avusese mai bine de juma de viaţǎ în România. George locuise într-o localitate moldavǎ micǎ, undeva sus în nord de unde se atârnǎ harta în cui. Era o haltǎ la el în sat şi George era angajat la chefereu sǎ verifice osiile. De fiecare datǎ când un tren oprea în haltǎ, George îşi lua ciocǎnelul şi bǎtea în fiecare osie ca sǎ verifice dacǎ sunt crǎpate sau nu. Şi aşa le afla, dupǎ cum sunau. Cǎ unele osii mai crǎpau atunci, cǎ nu erau fabricate de roboţi ca acum, erau fabricate de oameni, din ǎia care luau fierul acasǎ ca sǎ-l vândǎ la samsarii de fier vechi şi puneau în loc hârtie şi plastic de la caietele scrise ale copiilor şi de la sticlele goale de cola. Aşa a devenit George expert, dar era un mare secret. Uneori George gǎsea diverse ciudǎţenii în echipamentele blocate, câte un şobolan prins în cablurile de automatizari, un şurub cǎzut în roata dinţatǎ, chestii de altfel explicabile, dar gǎsise de exemplu şi prezervative pe sorbul de aspiraţie de la decantor sau tampoane prinse în rolele de la banda transportoare. De atunci prinsese urǎ pe colegii lui ruginii cǎ-şi fǎceau de cap în întreprindere..
Din pǎcate acum George e bǎtrân tare şi nici nu se simte deloc bine. A fǎcut o cerere de concediu medical dar directorul i-a refuzat-o pe motiv cǎ n-are inlocuitor, aşa cǎ George şade tot la el în cǎmǎruţǎ cu cafeluţa, ţigǎrica şi fata de la pagina 5 în poalǎ. Din pǎcate însǎ de când s-a umplu lumea de roboţi, nimeni nu mai ştie sǎ facǎ nimic. Dar nimic nimic, roboţii fac tot. Oamenii pierd vremea, unii cântǎ, alţii fac o tablǎ, alţii stau cu ochii la teveu, alţii îs la bere. Majoritatea joacǎ jocuri pe calculator. Eu scriu bloguri de exemplu…
Offf… dacǎ moare George şi rǎmânem fǎrǎ colace de tron, ce ne facem?! Sau mai rǎu…

marți, 19 mai 2009

În Vamǎ

Când mi-a spus cǎ vrea sǎ meargǎ în weekend în Vamǎ am zâmbit şi am mângâiat-o îngǎduitor pe cap ca şi când mi-ar fi povestit o glumǎ bunǎ. Vama e pentru oameni adevǎraţi, nu pentru puberi ca ea, o puştoaicǎ care a stat mai mult sub fusta maicǎ-sii, de sub care am mai tras-o eu din când în când sǎ nu se sufoce şi care dacǎ nu doarme pe perna ei îşi simte ceafa platǎ toatǎ ziua.
- Haaaai te rog. Mergem la concert. Plecǎm vineri şi ne întoarcem luni dimineaţǎ, ca sǎ fiu la doişpe la cursuri. Acu nu mi-era prea clar dacǎ insista atâta cu Vama de dragul concertului ǎla cam prea hard pentru aerul ei soft, sau de dragul tipului ǎla cu cioc şi cu plete de pianist care se tot plimbǎ pe sub balconul nostru când nu sunt eu pe acasǎ.
Eu nu şi nu, ca Vama nu-i pentru copii, ea dǎ-i şi dǎ-i cu spiritul Vamei care e unic şi care e pe cale de dispariţie mai ceva decât cocostârcul cu barbǎ. Dacǎ nici acum atunci când?! - e argumentul final şi recunosc cǎ începe sǎ mǎ înmoaie. Pânǎ la urmǎ tocatǎ mǎrunt şi perseverent rǎbdarea mea cedeazǎ.
- Cine merge, cât staţi şi unde? Întrebarea e stas dar adevǎrul e cǎ doar prima parte mǎ intereseazǎ. La a doua ştiu deja rǎspunsul iar la a treia… hmmm… nu sunt prea multe locuri unde poţi sǎ stai în Vamǎ, mai ales când nu ai bani. Nisip în schimb e berechet. Pânǎ la urmǎ am aprobat ce era sǎ fac, mai ales cǎ era joi seara şi vorba aia numa mâine nu-i poimâine. Ori ori cǎ dacǎ nu nu. Îi cunoşteam pe majoritatea celor cu care voia sǎ meargǎ, bǎieţi şi fete ok unele dintre domnişoare chiar mai pui-de-cloşcǎ decât fiicǎ-mea. Aşa cǎ puştoaica înhaţǎ semnǎtura de la mine si dǎ fuga la maicǎ-sa pentru a o obţine şi pe a doua. Nici zece secunde nu trec şi doamna apare furioasǎ în uşa camerei unde eu mǎ prefac adâncit între rândurile unui tom gros cu formule încovrigate şi schiţe complicate.
- I-ai dat tu voie sǎ meargǎ în Vamǎ? Tu eşti dus cu pluta bǎrbate! – îmi trânteşte jumǎtatea fǎcând mǎtǎnii ca şi cum l-ar fi vǎzut pe necuratul şi-ar încerca sǎ se scuture de el. Nu pleci nicǎieri fetiţo – decide ea scurt cu un ton care nu mai lasǎ loc la negocieri. Asta pentru oricine priveşte din afarǎ. Dar jumǎtatea de jumǎtate ştie cǎ odatǎ obţinutǎ prima semnǎturǎ, cea de-a doua se capǎtǎ lesne. Aşa cǎ dupǎ vreo treizeci de minute de lugu-lugu şi mami-mami totul e parafat şi pregǎtirile pot sǎ înceapǎ.

Recunosc cǎ am stat ca pe ghimpi în weekend şi pentru cei care deja au început sǎ mustǎceascǎ pot sǎ vǎ spun cǎ temerile mele au fost întemeiate, cǎci duminicǎ dimineaţǎ tocmai când îmi savuram liniştit ceaiul pe balcon, cine credeţi cǎ sunǎ?! Fiicǎ-mea bineînţeles. Cu un glas oarecum limpede dar având pe margini urme clare de nesomn, de bocealǎ şi de furie îmi cere mieros:
- Tati, poţi sǎ vii te rog sǎ mǎ iei?
Haiti, vǎ daţi seama c-o bǎgasem pe mânecǎ dar pentru a dovedi cǎ sunt cu adevǎrat stâlpul familiei mi-am înghiţit nodul din gât şi am continuat convorbirea imperturbabil ca un pod de pontoane pe un râu vijelios de munte.
- Nu e vorba nici de LSD nici de coca, lasǎ cǎ-ţi povestesc eu - mǎ pune repede fiicǎ-mea la curent şi rǎsuflu oarecum uşurat, dupǎ care adaugǎ suav - nu te speria. Ceea ce mǎ pune iarǎşi pe gânduri şi simt cum încep sǎ mǎ furnice toate înlǎuntrurile. Aşa cǎ fǎrǎ sǎ mǎ mai uit în stânga sau în dreapta închid telefonul, înhaţ portofelul cu acte, arunc din zbor un “lipsesc vreo douǎ ore, am treabǎ” şi îmi zvârl trupul încǎ nedezmorţit în maşinǎ.
Aaa… nu vǎ faceţi griji cu coca şi cu LSD, fiicǎ-mea nu se drogheazǎ. Atât i-ar trebui. Nici mǎcar nu fumeazǎ, iar de bǎut bea doar bere. LSD vine de la love-sex-despair care în limbajul nostru codificat, folosit ca sǎ nu ne înţeleagǎ maicǎ-sa, însemnǎ cǎ seara s-a îndrǎgostit, noaptea nu mai ştie sigur ce a fǎcut iar dimineaţa a gǎsit pliculetul ǎla mic nedesfǎcut. Din fericire pânǎ acum nu s-a consumat nici un LSD. Încǎ… Iar coca nu vine de la cocainǎ ci de la cocalari. Al doilea mare pericol pentru o fatǎ singurǎ, proaspǎt ieşitǎ de sub mantoul pǎrintesc.
Drumul de la Constanţa în Vamǎ nu-i chiar lung dar mie mi s-a pǎrut nesfârşit. Asta nu m-a împiedicat însǎ sǎ observ cǎ pe mǎsurǎ ce mǎ apropiam numǎrul maşinilor creştea iar anul lor de fabricaţie scǎdea. Eram aproape de Vamǎ când ajung din urmǎ un Opel Kadett de prin 70 toamna care abia se târa. Înǎuntru vreo opt-nouǎ tineri înghesuiţi ca sardelele. Tabla maşinii nu se mai vede în multe locuri din cauza ruginii, numǎrul de înmatriculare e proptit pe luneta cǎci bara din spate nu mai existǎ, în stânga se târâie pe jos toba desprinsǎ din coliere iar în dreapta, în dreapta atârnǎ ceva ciudat ce mǎ intrigǎ. Încetinesc şi urmǎreasc atent cu privirea obiectul care atârnǎ sub maşinǎ. Desi nu se vede prea bine nu mai am nici o îndoialǎ, e piciorul unuia dintre incumbenţi care se bǎlǎbǎne ieşit prin podea.
În geam un afiş mare cu nişte draci care mixeazǎ la palane într-un club din mijlocul iadului pe care scrie mare “HOUSE SUCKS”. Dupǎ pielea în care sunt înveliţi din cap pânǎ în picioare ocupanţii, dupǎ lanţurile grele la care ar tânji şi Joiana bunicii şi dupǎ belciugele din oreleu, îmi imaginez cǎ sunt cu toţii rockeri cu excepţia unei fete dulci ce stǎ între sofer şi pasagerul din dreapta care ţine în braţe o altǎ pasagerǎ, chiar peste schimbǎtorul de viteze şi care nu pare a fi nici rockeriţǎ, nici houseriţǎ la cât e de dezbrǎcatǎ. Când mǎ vǎd, bǎieţii încep sǎ-mi facǎ semne fericite cu mâna. Cu mâna strânsǎ şi cu degetul mijlociu ridicat. Le rǎspund la salut în acelaşi fel şi devenim prieteni. Şoferul accelereazǎ încercând sǎ transforme mârţoaga într-un pursânge arab pentru a merge în paralel cu mine. Bǎieţii, care de acum îmi sunt prieteni, ţipǎ cât îi ţin bojogii înspre mine şi fiindcǎ eu nu-i înţeleg scot jumǎtate din trup pe geam şi îmi explicǎ cu amândouǎ mâinile. Îmi aratǎ acelaşi deget mijlociu dar de data aceasta având o mişcare oscilantǎ de dute-vino pe orizontalǎ dinspre stânga spre dreapta şi înapoi.
- Bǎbǎtie încotro bǎ, spre Vamǎ?! - îl aud în timp ce accelerez pe cel mai serios dintre ei, unul cu pielea tǎbǎcitǎ cu tatuaje de sus şi pânǎ jos şi cu pǎrul atât de încâlcit încât ai fi zis cǎ s-a spǎlat pe cap de dimineaţǎ cu ţǎrâna din ogradǎ. Ca vrǎbiuţele. Arunc un ochi în oglinda retrovizoare nesigur dacǎ ultima frazǎ mi se adreseazǎ sau nu şi apuc sǎ mai aud - şi ce dracu cauţi acolo bǎ?! – dupǎ care decolez. În spate maşina începe sǎ se zgâlţâie periculos în hohotele de râs ale ocupanţilor.

Vama e aşa cum spune lumea, mai mult un simbol. Cǎci dacǎ nu eşti atent acu ai intrat, acu ai ieşit din localitate şi te-ai trezit deja la bulgari. Când am ajuns eu, la şapte jumate dimineaţa, era cu desǎvârşire moartǎ. Exact ca în filmul ǎla sefe pe care l-am vǎzut când eram de vârsta fiicǎ-mii cu visurul venit cǎlare din spaţiu care ucide toţi oamenii din localitate cu excepţia unui bǎtrân şi a unui bebeluş. Germenul Andromeda, ahhh cât m-am chinuit sǎ-mi aduc aminte, da uite cǎ nu-s chiar moş. Toţi muriserǎ exact în poziţia în care i-a prins virusul, unul mâncând, altul la televizor, altul traversând strada, altul fǎcând cumpǎrǎturi, altul fǎcând sex. Aşa era şi Vama. La prima vedere pǎrea pustie, dar la o privire mai atentǎ puteai zǎri zeci de trupuri întinse pretutindeni, fiecare dupǎ cum îl prinsese flama, unii printre mesele de la terase, alţii pe malul mǎrii, alţii pur şi simplu rǎstigniti pe nisip sub cerul liber, alţii în jurul corturilor poziţia corpului lor sugerând faptul cǎ ar fi încercat cu ultimele puteri sǎ se târascǎ pentru a pǎtrunde înǎuntru.
Şi totuşi ceva mişca. O fatǎ cu privirea înceţoşatǎ şi sânii goi şi aburinzi, deşi e luna mai dimineţile sunt oleacǎ rǎcoroase la malul mǎrii, se ridicǎ într-un cot la una din mesele de la terasǎ şi-mi face cu mâna. Nu-mi pare cunoscutǎ. Arunc o privire de jur împrejur sǎ mǎ conving ca sunt singurul pǎmântean în poziţie verticalǎ şi îi rǎspund timid din vârful degetelor. Hookupul fiind realizat fata se apropie împleticit trǎgând dinspre marginile laterale ale buzelor în intenţia de a schiţa un zâmbet uşor, hotǎrâtǎ sǎ continue tractarea.
- Dǎ o sutǎ sǎ ne luǎm şi noi ceva de halealǎ – mǎ atacǎ ea frontal. Recunosc cǎ cererea fetei mǎ înduioşeazǎ şi ca om dar mai ales ca tatǎ şi fǎrǎ sǎ o privesc scot din portofel o hârtie şi i-o întind.
- La ţoalele astea scrobite mǎ gândeam cǎ scoţi o sutǎ de parai – îmi trânteşte fata dezamǎgitǎ. Eu ridic din sprâncene a la Mircea Diaconu când îl întreabǎ Toma Caragiu “Ce-şi pierde elefantul mǎ Mateiaş mǎ” iar el rǎspunde spǎşit “Trompa sǎ trǎiţi, cǎ n-am gǎsit altǎ rimǎ”. Fata îşi freacǎ uşor hârtia de bǎrbie, ezitǎ douǎ secunde privindu-mǎ galeş, apoi se rǎsuceşte pe cǎlcâie şi se depǎrteazǎ legǎnându-şi duşmǎnos şoldurile.
Arunc ochii de jur împrejur. Undeva trebuie sǎ fie şi fiicǎ-mea. Şi ar fi bine sǎ o gǎsesc mai repede cǎci unii dintre zombii ǎştia întinşi pe nisip încep sǎ mişte şi sǎ scoatǎ nişte sunete metalice ascuţite exact ca în Rǎzboiul Lumilor al lui Wells.
Nici nu apuc sǎ-mi mut gândul de la extratereştrii şi simt o lighioanǎ care îmi urcǎ pe picior. Nu e o lighioanǎ, e o mânǎ de bǎrbat ce iese dintr-un trup pe trei sferturi cufundat în nisip şi pe care eram gata gata sǎ-l calc. Mâna mǎ prinde puternic de cracul pantalonului aparent nu din dorinţa de mǎ trage şi pe mine în lumea nisipurilor veşnice ci mai degrabǎ dintr-un efort disperat de a ridica în pozitie verticalǎ un trup ce pare de gelatinǎ. O faţǎ tumefiatǎ de alcool şi de somnul minuscul pescuit cu greu printre orele înghesuite ale dimineţii se iveşte din nisip în continuarea mâinii strânse pe cracul pantalonului. Mǎ priveşte pierdutǎ ca pe un norişor strǎveziu. Dupǎ stiva de peturi de bere de doi litri şi de sticle de votcǎ la jumate de lângǎ, îmi dau seama de amplitudinea exploziei de cu searǎ. Nu mi-e clar dacǎ ţeasta ridicatǎ din nisip observǎ ca sunt om sau nu. Pânǎ sǎ mǎ dumiresc însǎ capul horcǎie scurt şi un lichid verde galbui se scurge peste manşeta pantalonilor şi peste pantoful meu de piele întoarsǎ. Nici unuia dintre personajele lui Wells nu i s-a întâmplat aşa ceva oricât de panicaţi au fost şi oricât de îngroziţi de aterizarea marţienilor, aşa cǎ mǎ simt complet nedreptǎţit şi îmi bag picioarele. În nisip, ca sǎ scap de lichidul vâscos ce se prelinge de pe ei.
Şi fiicǎ-mea tot nu apare. Ba da. În cele din urmǎ. Save God! E teafǎrǎ şi aratǎ chiar bine având în vedere circumstanţele. Dupǎ faţǎ pare sǎ se fi aflat destul de departe de epicentru. Se poate sǎ fi fost doar o victimǎ colateralǎ. Cum mǎ vede vine fugind şi se aruncǎ bocind în braţele mele.
- M-am certat cu Andrei. În viaţa mea nu vreau sǎ-l mai vǎd. Sǎ disparǎ, sǎ-l înghitǎ pǎmântul. E un dobitoc. Rǎsuflu cu adevǎrat uşurat. Îmi pot chiar permite o bucǎţicǎ de zâmbet. Dacǎ doar asta e, o sǎ stea douǎ trei zile botoasǎ, apoi o sǎ ia telefonul în braţe, o sǎ-l certe cǎ nu sunǎ şi în cele din urmǎ o sǎ trimitǎ din vârful unghiilor un SMS scurt, scurt de tot.
E timpul s-o ştergem. Aşa cǎ îmi iau fata, ne strecurǎm cu grijǎ printre trupurile care mirosind carne de om proaspǎtǎ şi deodorizatǎ încep sǎ mişune în jurul nostru mai ceva ca dezgropaţii din Thrillerul lui Michael Jackson şi o ştergem înapoi cǎtre casǎ.
Am scǎpat ieftin. Un lucru este însǎ clar. Vama nu-i de mine, e pentru tinerii ǎştia. Avea dreptate rockeru ǎla simpatic.

luni, 11 mai 2009

Vanilie, cocos şi miere

Vecina de la parter e o femeie tare frumoasǎ. Şi focoasǎ. Îi soarbe pe bǎrbaţi din priviri. La propriu. Serios! Mi-au povestit mie vecinii de la unu, un cuplu de bǎtrâni morocǎnoşi dar cu ochii larg deschişi spre tot ceea ce se petrece în jurul lor. Îi priveşte într-un fel anume ca un pescar ce îşi aruncǎ nǎvodul adânc în mijlocul mǎrii, apoi îl rǎsuceşte într-un mod ştiut numai de ei astfel încât devine o capcanǎ inexpugnabilǎ şi în cele din urmǎ îl rostogoleşte ca pe un mosor spre barca sa, rǎsturnând în cala uriaşǎ cǎscatǎ ca o gurǎ spre cer şi peşti şi stele. Aşa face şi femeia, îşi aruncǎ privirea prin ochii bǎrbatului înlǎuntrul sǎu şi-i pipǎie într-un mod indecent toate mǎruntaiele sufletului pânǎ când gǎseşte acel punct sensibil în care el se schimonoseşte orgasmic la fiece atingere. Şi atunci totul e pierdut, ea se rǎsuceşte într-un fel anume, numai ea ştie cum şi tot înlǎuntrul bǎrbatului devine captiv într-o privire ca o poveste de iarnǎ într-un glob de cristal. Se zbate un pic, precum ciuta cu dinţii leoaicei înfipţi în beregatǎ, apoi cade într-o inconştienţǎ albastrǎ din care ea îl extrage uşor prin pupilele mari şi-l absoarbe înlǎuntrul sǎu ca un anaconda uriaş. Trupul golit de orice conţinut îl usucǎ apoi la soare câteva sǎptǎmâni pânǎ devine mic şi stacojiu ca un baton de vanilie, îl trece prin nucǎ de cocos şi îl cufundǎ în borcanul cu miere. Ieri, trecând pe sub fereastra dumisale am vǎzut-o suind pe dulapul din bucǎtǎrie alt borcan. Al şaptelea.

joi, 7 mai 2009

Cuburi colorate

Se fǎcea cǎ stǎteam lungit pe covor în camera mea şi încercam sǎ construiesc un turn din cuburi de carton, din acelea cu figurine colorate. Nu, nu eram copil, eram om în toatǎ firea. Şi cu toate astea nu gǎseam nici o logicǎ desenelor de pe feţele cuburilor. Ştiam cǎ trebuie sǎ fie un puzzle, cǎ aşezarea lor trebuie sǎ aibǎ o logicǎ dar dungile subţiri de pe feţele cuburilor şi culorile învolburate de vânt nu-mi dǎdeau nici un indiciu. Ba mai mult, dupǎ ce reuşeam sǎ aşez câteva unul peste altul, dungile unduiau ca o picǎturǎ de ploaie alunecând vijelios pe fereastra umedǎ, o luau la fugǎ care încotro şi desenul pierdea orice contur.
Uneori mǎ gândeam cǎ poate nici nu trebuie sǎ aibǎ o logicǎ. Poate chiar ǎsta era sensul jocului. Poate cǎ era doar un test. Şi totuşi din loc în loc desenele de pe un cub se îmbinau aproape perfect cu cele de pe altul. Ceva trebuia sǎ fi fost.
Construiam şi dǎrâmam, dǎrâmam şi construiam. Cu rǎbdare. Apucam cuburile unul câte unul şi le puneam înapoi pe covor, le rǎsfiram cu mâna aşa cum amesteci piesele de remi dupǎ o partidǎ încheiatǎ şi le ridicam în faţa ochilor studiindu-le îndeaproape printr-o lupǎ imaginarǎ, asemeni şlefuitorului de diamante care dezveleşte poliedrul de feţele sale murdare în cǎutarea miezului luminii. Încercam sǎ dezlipesc de pe feţele cuburilor dungile subţiri şi cǎutam sǎ le împletesc într-un fir al Ariadnei care sǎ le dea un sens.
La un moment dat a intrat brusc mama. “Ce faci aici, nici acum n-ai terminat?” – m-a întrebat încruntatǎ. “Şi nu vezi cǎ nu se aşeazǎ aşa?! Aranjeazǎ-le din nou!” mi-a spus şi mi-a rǎsturnat cu vârful pantofului turnul ridicat puţintel mai devreme.
A dispǎrut brusc aşa cum a intrat şi m-a lǎsat trǎgând cu ochiul de jur împrejur, prin casǎ, pe fereastrǎ în stradǎ, spre cer şi spre nori, doar doar o sǎ gǎsesc ceva care sǎ semene cu desenele mele de pe cuburi. Dar ele nu semǎnau cu nimic şi turnul ridicat de mine deşi din ce în ce mai înalt, înfricoşǎtor de înalt, nu avea nici un Dumnezeu.