marți, 25 noiembrie 2008

De ce se plâng femeile cǎ nu sunt înţelese de bǎrbaţi

pentru cǎ de cele mai multe ori nu se înţeleg pe ele însele,
pentru cǎ vor înlǎuntru mult mai mult decât vor în afarǎ,
pentru cǎ lumea lor o ţesǎturǎ finǎ de drumuri iar a bǎrbatului o şosea dreaptǎ,
pentru cǎ spun poate în loc de da, nu în loc de poate şi da în loc de nu,
pentru cǎ vǎd lucrurile mult mai de aproape nu fiindcǎ au picioarele mai scurte ci ochii mai mari,
pentru cǎ în întuneric pipǎie cu inima, nu cu degetele,
pentru cǎ zâmbesc mai des şi colţurile ochilor se culcǎ apǎsat pe lacrimǎ,
pentru cǎ sunt triste mai des şi colţurile ochilor se culcǎ apǎsat pe lacrimǎ,
pentru cǎ vor într-un ritm mai alert decât pot,
pentru cǎ îşi fac grǎdini ca sǎ cultive flori şi apoi nu lasǎ pe nimeni sǎ le adulmece,
pentru cǎ vor azi ceea ce nu mai vor mâine, iar despre azi discutǎ întotdeauna la trecut pentru cǎ fiecare bucurie le doare,
pentru cǎ îşi pun în bagaj tot felul de nimicuri şi uitǎ întotdeauna pe noptierǎ ţinta,
pentru cǎ atunci când se înţeapǎ cu acul în deget, le dor toate frumuseţile pǎdurii adormite,
pentru cǎ vorbesc cu buzele rǎsucite spre înlǎuntru,
pentru cǎ în fiecare copac vǎd o îngrǎmǎdire de frunze şi în fiecare îngrǎmǎdire de frunze o colonie de pǎsǎri migratoare,
pentru cǎ deşi iau mereu acelaşi tren ajung de fiecare datǎ într-un loc nou,
pentru cǎ adorǎ curburile deşi ştiu cǎ între douǎ puncte existǎ o linie dreaptǎ,
pentru cǎ nu pot ţine între degetul mare şi arǎtǎtor coada de târnǎcop,
pentru cǎ poartǎ totdeauna în pântec un copil nenǎscut despre care nu ştiu,
pentru cǎ în cealaltǎ gradinǎ sunt flori mai frumoase,
pentru cǎ posedǎ organe ale simţului pe care bǎrbaţii le au doar în stare embrionarǎ,
pentru cǎ se cautǎ în oglinzi şi nu se regǎsesc niciunde,
pentru cǎ pur şi simplu!

duminică, 23 noiembrie 2008

Încrestǎri cu soare roşu

Am primit o nouǎ leapşa de la Mǎdǎlina. Sǎ povestesc trei întâmplǎri pe care mi-aş dori sǎ le retrǎiesc.
Dacǎ ar fi sǎ vorbesc despre ce mi-aş dori sǎ retrǎiesc, ce m-a afectat atât de mult încât sǎ tremure carnea pe mine, ce mi-a fǎcut sufletul sǎ explodeze….. aş alege dintre cele ce vor fi şi nu dintre cele ce-au fost….
Nu cǎ n-ar fi fost nici în trecut… Au fost. Poate puţine, dar au fost……. Aşa cum îi spuneam lui dushu îmi place sǎ culeg semne, sǎ le aşez cu covrigul de la semnul întrebǎrii spre interior, unul peste altul, ca nişte bucǎţele de scotch într-un ghem şi apoi sǎ le las sǎ se coacǎ asemeni unor castane, iar prin crǎpǎturile verzi ale cojii sǎ scobesc rǎspunsurile. Deci au fost puţine surprize, puţine lucruri care sǎ mǎ-mpresoare, sǎ mǎ zgâlţâie….
Poate de aceea nu ţin sǎ retrǎiesc ceea ce a fost ci mai degrabǎ ceea ce va fi. Şi mai intens. Sau poate de fricǎ...
Deci cum vǎ spuneam… Dacǎ ar fi sǎ retrǎiesc o întâmplare, un moment, aş alege din ceea ce-am visat. Sau cine mai ştie, poate c-o fi fost adevǎrat şi nu mai stiu eu….
Vǎd adesea cu ochii minţii cum ne întâlnim, de fiecare datǎ la fel ca într-un deja vu, pe o pajiste verde, verde, orbitor de verde…. Un verde din acela crud, vioi, nu din cel obosit. Ici colo sunt flori mici, unele din ele abia întrezǎrindu-se din iarba înaltǎ. Ea mǎ aşteaptǎ. E frumoasǎ. E înaltǎ şi subţire. Când mǎ apropii de ea începe sǎ râdǎ. Râde cu gura plinǎ ca un copil care muşcǎ dintr-o roatǎ mare de pâine. Ne atingem mâinile. Ne aşezǎm pe iarbǎ. Spate în spate. Nu ne spunem nimic. Pânǎ când brusc mǎ întreabǎ “N-ai uitat ceva?”. Are un glas ca o vioarǎ. Mǎ încrunt nelǎmurit. Ea râde şi bate din palme. Apoi îmi desface ţeasta aşa cum desfaci capacul unui mixer, îmi apleacǎ fruntea spre pǎmânt şi scuturǎ bine…. Mǎ priveşte în ochi, nu ştiu ce cautǎ acolo şi scuturǎ iar. E gol. Ne întindem pe spate cu faţa spre cer. Cerul e bleu, aproape transparent…….
Şi ar mai fi şi altele. Un râu. Un râu mare, un fluviu cu malurile îmbǎtrânite sub sǎlcii pletoase. Ea stǎ rezematǎ cu spatele de copac, prelungindu-se-n el. Are un picior îndoit şi ridicat în scoarţa copacului. De sub fusta lungǎ, lucitor un genunchi. Priveşte apa. Soarele înşirǎ la gâtul ei umbre unduitoare de valuri ca nişte mǎrgele. Priveşte pierdutǎ undeva departe. Se întoarce spre mine, zâmbeşte…..
Şi ar mai fi….. plaja cu nisip fin. Doar o pereche de tǎlpi. Şi ea. Stǎ drept, cu cǎlcâiele lipite şi cu braţele desfǎcute ca o cruce. Vântul îi spulberǎ pǎrul şi-i lipeşte mǎtǎsurile subţiri pe pulpe, pe coapse, pe spate, pe umeri. Nisipul o învǎluie ca o ploaie de varǎ şi-i biciuie faţa şi pieptul. Uşor, bucǎţi mici de piele, asemeni unor gâze, se desfac şi-şi iau zborul una câte una, pânǎ când din trupul ei deşirându-se spre apus nu mai rǎmâne decât o dungǎ subţire…… .
Dacǎ ar fi vorbesc despre câte ceva din ceea ce a fost…. aş sta în cumpǎnǎ sǎ aleg între ceea ce mi-a încins sufletul ca un fier roşu pentru o bunǎ bucatǎ de timp şi ceea ce m-a strǎfulgerat ca o suliţǎ o secundǎ, poate douǎ, poate cinci, lǎsându-mǎ pentru o clipǎ fǎrǎ suflare.
Dintre cele din urmǎ ar fi… DA- ul acela pe care-l aşteptam de la ea de mai multe zile….. Nu mi l-a spus. A venit îmbujoratǎ şi mi-a întins o bucǎţicǎ de hârtie. A bâiguit un cuvânt douǎ din care n-am înţeles nimic. Sau totul. Am aşteptat sǎ se întoarcǎ cu spatele şi l-am deschis, am alergat grǎbit printre litere şi l-am gǎsit…. M-a ostenit cumplit ochiul acela.
Şi dacǎ ar fi sǎ mai fie ceva…. ar fi succesul acela, la job. Mǎrunt, incredibil de mǎrunt. Un fir de praf. Era o zi ca oricare. Cei din echipa cealaltǎ mi-au spus dimineaţǎ cǎ lucrurile trebuie fǎcute AŞA. Le-am spus cǎ nu cred, cǎ am alta pǎrere şi le-am expus-o. Dar ei au hotǎrât cǎ ele trebuie fǎcute AŞA. N-am insistat, dar pânǎ la sfârşitul zilei toatǎ lumea şi-a dat seama cǎ ar fi trebuit fǎcute altfel. Aşa cum fuseserǎ de altfel fǎcute. Aşa cum le fǎcusem eu. Yessss…….
Dacǎ ar fi sǎ amintesc câteva din cele cu fierul încins ar fi…..
Momentul când am ţinut-o pentru prima datǎ în braţe pe mica. Vǎzusem eu în filmele americane cum mergi acolo la locul faptei şi taţii îşi lipesc nasul de un geam mare mare şi pânǎ se-ndurǎ cineva sǎ-i ajute sǎ-ş recunoascǎ odrasla îşi dau cu pǎrerea “ǎsta-i al meu, ia uite are nasul meu” “ba ǎsta-i al meu, ia uite cum râde, are râsul meu”. Dar n-a fost aşa. Plecam de la ea şi rǎmǎsesem în mijlocul drumului neştiind cum sǎ fac sǎ o vǎd pe mica. Ştiam cǎ oamenii mari n-au voie acolo, cǎ-s plini de microbi, n-au voie nici mǎcar sǎ se apropie. Dar o asistentǎ m-a scos repede din amorţealǎ “vreţi sǎ vedeţi copilul?” “sigur, se poate?” – am întrebat-o şi zâmbetul mi s-a lǎţit brusc pânǎ la urechi. Apoi m-a dus pânǎ la uşǎ, a ales un ghemotoc din cele multe dupǎ criterii numai de ea ştiute şi mi l-a adus. “Vreti s-o luaţi în braţe?” şi fǎrǎ sǎ mai aştepte rǎspunsul meu mi-a pus-o în braţe. Avea mai putin de o zi. Ohhh…….
Şi ar mai fi sǎrutul acela. Ne apropiasem capetele îngrozitor de mult, ca într-o curbǎ strânsǎ în care nu-ţi mai poti pǎstra echilibrul. Eu credeam cǎ vrea sǎ-mi şoptescǎ ceva la ureche, dar ea mi-a prins buzele surprinzǎtor şi m-a sǎrutat apǎsat şi lung luuuung luuuuuuung……. de-am simţit cum mǎ prǎbuşesc fǎrǎ suflare printr-un puţ fǎrǎ sfârşit şi tot cad şi nu mǎ mai opresc.
Şi acum mai cad şi mai simt gustul buzelor ei...

vineri, 21 noiembrie 2008

Becul

Fǎcând recent un comentariu pe însemnarea lui Sebastian Corn despre întâmplǎrile unui medic elveţian în spitalele româneşti mi-am amintit despre povestea unui bec. Şi nu a unui bec oarecare, ci a unuia cu totul şi cu totul special.
Era inainte de ‘89 în cea mai neagrǎ perioadǎ a istoriei moderne a României şi a comunismului în general. Neagrǎ şi la propriu şi la figurat. Viaţa era neagrǎ, pâinea era neagrǎ, ecranul televizorului era negru, noaptea era neagrǎ. Noaptea era neagrǎ pentru cǎ electricitatea era scumpǎ, toatǎ lumea fǎcea economie, iar iluminatul era folosit doar cât era necesar. Dacǎ citeai îţi aprindeai o veioza lângǎ fotoliu. Dacǎ ţi se fǎcea de dus la baie, stingeai veioza, aprindeai lumina în hol, treceai de hol, stingeai lumina pe hol, o aprindeai pe cea de la baie, îţi rezolvai treaba şi te întorceai înapoi pe acelasi traseu electric. Era perioada în care se fura en-detail (era cât pe ce sǎ scriu en-gros dar en-gros se furǎ acum), cǎ doar toate erau bunuri ale întregului popor, aşa cǎ o parte din populaţie a decis cǎ e cazul sǎ îşi ia mǎcar câteva din aceste bunuri acasǎ.
Aşa se fura de exemplu din personalul care fǎcea legǎtura între unul din oraşele mǎricele din ţarǎ, capitalǎ de judeţ şi localitǎţile alǎturate unde locuiau mare parte din angajaţii întreprinderilor oraşului. Trenul cu pricina nu mai avea aproape nimic înǎuntru deşi era aproape nou. Perdelele de la geamuri cu iniţialele chefereului şi vestitele aripi la roţile de fier erau întinse ca feţe de masǎ în multe locuinţe din judet. Barele de aluminiu pe care se puneau bagajele fuseserǎ demult smulse, ici colo rǎmânând câte un cadru metalic gol care amintea de ceea ce ar fi trebuit sǎ fie, cadru metalic care mai lua minţile unora ce încercau sǎ-şi caţere bagajele deasupra capului, iar acestea negǎsind nimic pe care sǎ se srijine îşi aminteau brusc de teoria gravitaţiei şi alunecau prin cadrul metalic gol înapoi în capul celor ce le ridicaserǎ. Scaunele fuseserǎ sfâşiate, diverşi întreprinzǎtori locali scoţând din acestea atât muşamaua de plastic care le acoperea cât şi buretele utilizat cu succes la fabricarea pernelor, astfel încât cei mai mulţi pasageri şedeau direct pe nişte bucǎţi de lemn care mai pǎstrau ici colo pe la colţuri urme cum cǎ ar fi fost cândva scaune de tren. Dar cel mai interesant era, mai ales noaptea, cǎ din tot trenul lipseau becurile. Pentru acestea nu îţi trebuia imaginaţie în a le utiliza, nu trebuia sǎ-ţi storci creierii sǎ le gǎseşti o întrebuinţare odatǎ ce le aveai în ogradǎ cum se întâmpla cu barele de aluminiu şi cu muşamaua. Becurile le demontai din tren şi le montai acasǎ. Simplu! Ceva mai complicat era cu becurile de veghe, nişte becuri micuţe aflate în acelaşi corp de iluminat cu cele normale, care atunci când iluminatul principal se oprea, se aprindeau automat şi rǎmâneau aprinse oricearfi fiind alimentate din baterii. Dar nici astea nu mai erau. Tot trenul era doar o cutie mare pe roti ca acelea cu care se transportǎ vitele.
Într-o searǎ de sfârşit de noiembrie înaintând cu greu prin mulţimea de navetişti şi prin franjurile luminǎ de la lanterne, aprinse ici colo ca sǎ-şi mai vadǎ câte unul ceasul sau vârful nasului zǎresc cu mirare o luminǎ. O luminǎ adevǎratǎ de la un bec adevǎrat. Unul mic, mic. Dar bec, nu jar de ţigarǎ, cǎci cel din urmǎ pǎrea sǎ fie pe lângǎ flashurile de lanternǎ singurul mijloc de a strâpunge întunericul dens din tren. Menţionez aici cǎ lanternele erau indispensabile oricǎrei persoane care vrea sǎ ajungǎ noaptea acasǎ indiferent de lungimea trasului, zonǎ, duratǎ.
Nu se auzea nici un glas. Toatǎ lumea gravita cu gândul în jurul becului aprins, precum gâzele nopţii în jurul corpurilor de iluminat stradal. Şi cald era. Cǎci lipit de mine în stânga era un domn corpolent care dupǎ miros trebuie sǎ fi fost fochist la una din centralele pe cǎrbune din zonǎ, iar celǎlalt din dreapta, oacheş şi subţirel, trebuie sǎ fi fost ceva… ceva… dupǎ care asuzi din greu. În fine, una peste alta toatǎ lumea era mulţumitǎ. Dar cum fericirea nu are picioare lungi la un moment dat, când toţi erau pierduţi în rotocoale de gânduri albastre, pac… s-a fǎcut întuneric. Dar întuneric adevǎrat, negru, negru, topind ca într-un cuptor de furnal siluete, forme, gânduri…. Domnul de lângǎ mine din stânga nu mai era corpolent iar cel din dreapta nu mai era oacheş…. Nu mai erau deloc…
- Pune becu la loc bǎ cretinule – se aude primul glas şoptind grav.
- Dobitocule, aprinde bǎ lumina – continuǎ altul, dupǎ care spiritele se încing.
- ‘Tu-ţi morţii mǎ-tii dǎ cretin……. – şi tot aşa, în aceeaşi tonalitate, pânǎ când trenul se opreşte brusc smucindu-se din toate încheieturile. Domnul din stânga, corpolent, mǎ loveşte cu capul în gurǎ, eu îl calc peste degetele de la picioare pe cel din dreapta, el îi rupe sacoşa celui de lângǎ el în încercarea disperatǎ de a gǎsi un punct de sprijin şi tot aşa…
Se face linişte. Nimeni nu ştie de ce s-a oprit trenul, sau cel puţin aşa mi se pare mie. Nu pare a fi staţie cǎci nu se zǎreşte nici o luminǎ afarǎ. Nimic. Beznǎ totalǎ. Trenul nu stǎ mult şi pleacǎ mai departe scrâşnind din toate încheieturile, dar de data aceasta suntem cu toţii pregǎtiţi, sprijiţi unul în altul, aşa cǎ doar ultimul se loveşte cu fruntea de tǎblia din capǎtul vagonului, noi toţi ceilalţi aterizând pe moale.
- Scoate bǎ becul, ‘te-n gurǎ dǎ idiot – reînnoadǎ un glas dogit lanţul recomandǎrilor.
- Care bec bǎ? S-a dus. Era becul omului. Şi l-a luat când a coborât. S-a dus, gata… - opreşte cineva, probabil un coleg de muncǎ, seria tânguielilor.
Se face din nou linişte. Pentru un timp. Apoi oamenii încep sǎ şuşoteascǎ iar despre Nea Nicu, despre copii, despre preţul la electricitate şi la salam.
- Da’ ǎsta cum de-a coborât aici, cǎ nu-i staţie – arunc eu spre dreapta dupǎ un timp de rumegare, ştiind cǎ întrebarea o sǎ cadǎ pânǎ la urmǎ peste unul de-al casei.
- Pai dacǎ aici stǎ! Douǎ case peste câmp – îmi rǎspunde imediat un glas din neant – a tras semnalul şi gata.
- Şi nu vine nimeni sǎ verifice de ce-a tras semnalul? – întreb mirat atât de mecanismul folosit pentru debarcare cât şi de rapiditatea cu care s-au mişcat mecanicii.
- Pǎi nu ţi-am spus dom’le cǎ aici stǎ. S-a dus acasǎ. Ce dracu vrei sǎ mai verifice?! Ce, ei nu ştie?! Ştie domn’le tot ǎştia!
Şi recunosc cǎ întrebarea mi se pare şi mie deplasatǎ. Mai ales cǎ nu trec nici cinci minute şi trenul se opreşte din nou brusc aruncându-ne unul peste altul. Afarǎ beznǎ. Stǎ un pic şi pleacǎ iar, ca un mamut negru opintindu-se greoi pe picioarele din spate. Zâmbesc. De-acum ştiu. A mai coborât cineva. Locuieşte aici, douǎ case peste câmp…

miercuri, 19 noiembrie 2008

Împǎrţeli

Frumuseţea poate fi împǎrţitǎ în trei categorii.
Prima ar fi frumusetea normalǎ, naturalǎ, banalǎ. Este frumuseţea pe care o întâlnim în parcuri, în ziduri, în frunze, în pǎsǎri, în ghizdurile de fântânǎ, este frumuseţea pe care o folosim ca şi criteriu de comparaţie, frumuseţea care stǎ într-un echilibru perfect azi dar care se poate rǎsuci ca un balansoar mâine.
Apoi ar veni frumuseţea extraordinarǎ, frumuseţea care ucide comunul, care îl striveşte, frumuseţea realǎ, atemporalǎ, palpabilǎ, ca o increscenţǎ pe obrazul neted al soarelui, frumuseţea care împlântǎ în inimǎ o conexiune şi o pune în legaturǎ cu cerul, ca un bypass pe un cord bolnav, bolnav de banal.
Şi în fine ultima categorie ar fi frumuseţea îngrozitoare, frumuseţea irealǎ, abisalǎ, hipnoticǎ, frumuseţea care nu poate fi explicatǎ folosind semne sau sunete, frumuseţea care te scobeşte ca un vârf de ingliţǎ şi care îţi rǎscoleşte sufletul şi simţǎmintele cele mai ascunse ca şi cum ar scobi în capǎtul întunecos al unui nautilus nenǎscut, frumuseţea care te remodeleazǎ, care te descompune în particule pentru a te recompune apoi în alt timp, în alt spaţiu şi în altǎ formǎ, frumuseţea ce nu poate fi acceptatǎ ca fiind realǎ şi rǎmâne continuu un mister…

joi, 13 noiembrie 2008

Un vis ciudat

Am avut un vis ciudat

Se fǎcea cǎ mergeam pe o şosea luuungǎ şi laaaargǎ cum numai în America de Nord sunt. Nu era nimeni pe şosea, doar eu. Iar cu mine în maşinǎ mai era cineva. Nu ştiu cine. Îl zǎream cu coada ochiului ca pe o umbrǎ. Când întorceam însǎ capul sǎ-l privesc în ochi apǎrea mereu altceva care sǎ-mi distragǎ atenţia în altǎ parte şi niciodatǎ nu reuşeam sǎ-i zǎresc faţa. La un moment dat aflându-ne în apropierea unei pǎduri vǎd în ultimul moment cǎ din dreapta dau sǎ traverseze drumul doi lupi. Slabi, urâţi şi complet lipsiţi de pǎr. Amândoi tremurau de ţi se fǎcea milǎ de ei. “Unde stǎ Becali?” – mǎ întreabǎ cel ce ar fi trebuit sǎ aibǎ blana cenuşie. Am rǎmas mascǎ şi neştiind nici mǎcar pe ce lume sunt, am evitat un rǎspuns tranşant. “Da’ ce-ai cu Becali?” - îl întreb. Celǎlat lup, cel ce ar fi trebuit sǎ fie sur, mârâie încetişor şi ridicǎ colţul de sus al buzei îndeajuns încât sǎ vǎd un colţ de canin albverzui uşor tocit. Amândoi se uitǎ chiorâş la mine, dupǎ care se rǎsucesc pe cǎlcâie şi dispar peste şosea fǎrǎ nici un cuvânt. Dupǎ ce m-am depǎrtat mi-a pǎrut rǎu cǎ nu le-am lǎsat canadiana mea îmblǎnitǎ. Lor le-ar fi fost de ajutor iar mie în maşinǎ nu-mi folosea deloc.
Nu apuc sǎ merg prea mult şi dintr-un copac se rostogoleşte pur simplu în faţa mea un cocoş de munte. Nici ǎsta nu prea avea penele la el dar îşi trǎsese o helanca din supraelastic maro cu fermoar la gât şi nu prea se vedea cǎ îi lipseşte învelitoarea. Doar fundul era gol. Acolo unde ar fi trebuit sǎ fie fudulia oricǎrui cocoş de munte era un imens… gol. De altfel nu arǎta deloc bine de fel. Era nebǎrbierit, uşor adus de spate, cu ochii înfundaţi în orbite şi foarte foarte trist. Iar aripile erau ferfeniţǎ şi complet inutilizabile. Mi s-a fǎcut o milǎ teribilǎ de bietul cocoş aşa cǎ l-am întrebat unde merge, apoi l-am invitat sǎ-şi continue drumul alǎturi de mine. M-a refuzat politicos, mi-a spus cǎ îl aşteaptǎ nevestele şi cǎ oricum e mai bine sǎ-şi vadǎ fiecare de gǎinile lui (chestie pe care n-am înţeles-o) şi a plecat şontâc-şontâc pe marginea soselei cǎtre puicuţele lui…..
Recunosc cǎ nici nu-mi revenisem bine din mirare şi brusc sunt nevoit sǎ calc cu putere frâna. Pe mijlocul şoselei un şarpe. Cobor din maşinǎ, mǎ uit mai atent şi vǎd cǎ de fapt e o întreagǎ coloanǎ de şerpi. Constat însǎ cu uimire cǎ în loc sǎ facǎ nişte S-uri şerpuite pe şosea, ei merg în colţuri cam ca o manivelǎ de maşinǎ. Ba mai mult, la fiecare mişcare bruscǎ mi se pare cǎ aud şi un scârţâit ascuţit. Scos din minţi de atâtea întâmplǎri ciudate mǎ reped spre şarpele de lângǎ mine pregǎtit sǎ-l împroşc cu întrebarea “Ce dracu se întâmplǎ aici Şarpe?”. Înainte însǎ ca fraza sǎ-mi alunece de pe buze, şarpele beleşte doi ochi imenşi spre mine şi ducându-şi degetul la buze mǎ pune la punct “Şttttt…..”. Rǎmân ca hipnotizat în mijocului drumului cu o mânǎ pe portierǎ şi cu cealaltǎ ciupind-o pe prima.
Şi cum asta n-ar fi fost de-ajuns, când mǎ reaşez la volan constat cǎ s-a aprins lampa de nivel minim la benzinǎ. N-am altceva de fǎcut decât sǎ îmi aleg o vitezǎ de croazierǎ economicǎ şi sǎ-i dau bice. Îmi continui drumul decis sǎ nu mai opresc pentru nimic în lume, nici dacǎ ar mai apǎrea vreo lebǎdǎ în costum de baie. Dupǎ vreo jumǎtate de orǎ rǎbdarea îmi este rǎsplǎtitǎ şi în zare apare silueta unei clǎdiri ce seamǎnǎ perfect cu o staţie de benzinǎ. La momentul oportun cǎci maşina începuse deja sǎ tuşeascǎ nesǎnǎtos. Cobor cu sufletul la gurǎ şi-i cer proprietarului care iese cu greu din ghereta lui sǎ-mi facǎ plinul. E unsuros, negru şi are un rânjet obraznic pe faţǎ ca un mecanic auto de pe la servisurile de-acasǎ. “Cu ce?” mǎ întreabǎ ca în filmele cu proşti. “Cu benzinǎ” – îi rǎspund galeş şi-i zâmbesc frumos. Dar rǎspunsul meu pare sǎ-l amuze peste mǎsurǎ cǎci începe sǎ râdǎ ţinându-se cu amândouǎ mâinile de burtǎ. Dupǎ cinci minute de râs sǎnǎtos se opreşte, îşi şterge lacrimile cu degetul mare murdar de ulei şi nasul cu mâneca murdarǎ de vaselinǎ apoi o ia de la capǎt. Nu mai sunt dispus sǎ asist la o nouǎ reprizǎ aşa cǎ îl opresc zgâlţâindu-l de umǎr. “De ce râzi?”. Îmi stǎ pe limbǎ sǎ adaug şi un “idiotule” dar înghit trei sferturi din cuvânt în ultimul moment. “De pe ce planetǎ vii?” – se rǎsteşte el privindu-mǎ ca pe o omidǎ pǎroasǎ; şi apoi continuǎ – nu mai existǎ benzinǎ pe planeta asta de mai bine de douǎzeci de ani”. E rândul meu sǎ-l privesc ca pe un marţian şi cu coada ochiului privesc spre pompele de benzinǎ. Deşi seamǎnǎ aproape perfect cu pompele de benzinǎ pe care le cunosc eu, cele ale marţianului nu au furtun de benzinǎ, în schimb au o prizǎ asemǎnǎtoare cu cele în care îmi înfig eu calculatorul atunci când scriu despre visele mele şi alte asemenea prostii. “Îhi” – rânjeşte muntele de om – e cu curent”. Confirmarea lui nu mǎ lamureşte deloc cǎci nu am vǎzut nici o linie de tensiune în drumul meu şi deci nu îmi imaginez cum sunt alimentate pompele. Îi expun nedumerirea mea soliduţului, iar el îşi sprijinǎ prieteneşte o mânǎ pe umǎrul meu , din pǎcate cea cu vaselinǎ, mǎ duce spre dosul magaziei, deschide o uşǎ şi…….
Nu-mi vine sǎ-mi cred ochilor. Înǎuntru, aşezate pe patru biciclete ca aceea folositǎ de nevastǎ-mea sǎ dea jos şuncile, pedaleazǎ patru marmote. Pe fiecare bicicletǎ existǎ un dinam care transformǎ energia cineticǎ în energie electricǎ, care la rândul ei e stocatǎ în bateriile aflate sub ceea ce am crezut eu cǎ sunt pompele de benzinǎ. “Astea suuunt….???” – apuc eu sǎ îngaim, recunoscându-le pe marmote. “Îhî” – rânjeşte iar micuţul şi îmi aratǎ din ochi un teanc de ciocolate Milka pe colţul mesei. “Le-am reprofilat da’ au rǎmas dependente de ciocolatǎ. Aşa cǎ eu le dau ciocolatǎ şi ele dau la pedale”. Nu mǎ pot abţine şi dau sǎ-l întreb şi deeee… dar el îmi ia vorba din gurǎ şi deschizând o altǎ uşǎ îmi spune: “Da, l-am luat şi pe el” - şi aruncându-mi privirea înǎuntru îl zǎresc şi pe urs, care culcat pe spate învârte cu cele patru labe o roatǎ uriaşǎ conectatǎ separat la un alt dinam. “Pompa cealaltǎ” – mǎ lǎmureşte micuţul. Sunt complet nǎucit şi nu mai vreau sǎ mǎ mai învârt nici o secundǎ prin visul ǎsta absurd, aşa cǎ fǎrǎ sǎ-l mai salut pe micuţ fac stânga-împrejur şi mǎ reped spre ieşire. “Unde pleci?” – îl aud ţipând în spatele meu. “La maşinǎ; şi apoi oriunde, numai sǎ scap de aici” - îi arunc peste umǎr, dar el începe iar sǎ râdǎ. De data aceasta atât de tare încât geamurile şandramalei încep sǎ se cutremure, zornǎind înfricoşǎtor aşa cum zornǎiau geamurile de la locuinţa mea când trecea un câte camion pe sub fereastrǎ. Ştiu cǎ râsul acesta nu e de bun augur aşa cǎ mǎ opresc, mǎ rǎsucesc spre el şi aştept. “Care maşinǎ?” – reuşeşte sǎ rostogoleascǎ el printre hohotele de râs, apoi geamurile încep din nou sǎ zornǎie furibund… Întorc privirea spre maşinǎ şi constat cǎ… nu mai e… Mǎ uit înapoi, nimic…. Mǎ uit înainte…. Înainte, nu foarte departe, se vede o patǎ coloratǎ foarte asemǎnǎtoare cu maşina mea. Şi în spatele ei, împingând de zor, o haitǎ de hiene. Fǎrǎ sǎ stau nici o clipǎ pe gânduri o iau la fugǎ dupǎ ele. Mǎ vǎd şi încep sǎ chiţǎie ca nişte sobolani. Sunt atât de nervos încât sunt decis sǎ fac crimǎ de… hienǎ. Terci le fac când le-ajung. Alerg cât mǎ ţin puterile şi distanţa dintre noi se micşoreazǎ vǎzând cu ochii. Hienele chiţǎie din ce în ce mai tare. Le vǎd deja boturile urâte, chipurile schimonosite, le simt mirosul pǎtrunzǎtor de crematoriu. Mai am caţiva metri. De fricǎ au început sǎ intre în maşinǎ una dupǎ alta. Mai împing doar douǎ. Dar înainte sǎ le ajung sar şi ele în maşinǎ, iar maşina……… Ahhhh…. Maşina începe sǎ alunece, întâi uşor, apoi mai repede, apoi din ce în ce mai repede. Ajung în locul în care cu câteva secunde înainte era maşina iar sub ochii mei se întinde impunǎtoare o vale laaaargǎ…. Maşina aleargǎ singurǎ nebuneşte. Hienele chiţǎie fericite…
Mǎ prind cu mâinile de pǎr şi înainte sǎ apuc sǎ mi-l zmulg… mǎ trezesc.

Tiiii…. tare ciudat visul ǎsta, zǎu aşa….. Nu ştiu cum se descifreazǎ dar cred cǎ…. vin vremuri grele……..

duminică, 9 noiembrie 2008

Mimi şi criza mondialǎ

Mimi se teme. A aflat cǎ vine criza, e câteva strǎzi mai încolo dar vine. Mimi n-are de niciunele dar e tare îngrijoratǎ. Şi-a cumpǎrat cinci pachete de biscuiţi şi o sticlǎ mare de apǎ. De cinci litri. Sǎ fie acolo rezervǎ. Şi-ar fi luat de zece dar s-a gândit sǎ lase şi pentru ceilalţi. A auzit de la teveu cǎ vin nori negri peste economia mondialǎ, aşa cǎ a început sǎ strângǎ într-o cutie de Pringles stele. Azi una, mâine alta. Şi-a cumpǎrat şi douǎ coli de albastru pentru orice eventualitate. Ieri a scos din dulap umbrela cea mare sǎ o verifice. Merge. A primit-o cadou de la pǎpǎdiacarecreşteîntrozicâtalţiînşapte. Apoi a desenat cu creta un cerc pe parchet sǎ vadǎ câţi oameni ar încǎpea sub umbrela ei cea mare în caz de. E altruistǎ Mimi. A înţeles cǎ mai marii lumii sunt îngrijoraţi de economiile populaţiei. Ea are grijǎ singurǎ de ale ei. Şi de economia la electricitate şi de economia la cǎldurǎ şi de economia la apǎ. Doar la Pringles nu face economie. Cel mai mult o streseazǎ economia la hârtie. A auzit câţi copaci se taie pentru a face din ei hârtie. Lui Mimi îi e fricǎ sǎ nu ajungǎ economia sub fereastra ei cǎci nu vrea sǎ-l taie nimeni pe Plop. Plop e prietenul ei, stǎ tot timpul sub balconul lui Mimi şi în fiecare searǎ îşi şoptesc cuvinte dulci.

vineri, 7 noiembrie 2008

Sado-maso

Doi puşti tuciurii, amândoi în jurul vârstei de şapte ani, stau la ieşirea de la alimentara şi joacǎ fotbal cu o cutie de conserve de fasole cu carne de porc. Când unul dintre cetǎţenii care ies din magazin prezintǎ semne de inimǎ largǎ, se apropie de el şi cu glas mieros încep sǎ se roage “dǎ-mi şi mie nene un ban sǎ-mi iau o pâine; hai nenea îmi dai, cǎ mi-e şi mie foame”. Dacǎ largul la inimǎ dǎ semne de cumpǎnǎ cei doi îi dau o mânǎ de ajutor împingând balanţa cǎtre buzunarul omului “hai nene dǎ-mi un ban cǎ mata ai inimǎ bunǎ şi n-o sǎ laşi un copil amǎrât sǎ moarǎ de foame”. Ultima parte recunosc cǎ sunǎ a partiturǎ nouǎ semn cǎ pentru sezonul toamnǎ-iarnǎ 2008 s-a lansat un model îmbunǎtǎţit cu croialǎ avangardistǎ. Domnul în vârstǎ lasǎ din mâini cele douǎ sacoşe şi începe sǎ se caute în buzunare. Piticilor le sclipesc ochii. Bǎtrânul scoate un pumn de mǎrunţiş, alege cea mai mare monedǎ şi o întinde puştiului mai înalt. Colţurile buzelor amândurora coboarǎ brusc, jos, jos de tot, mult mai jos decât fuseserǎ vreodatǎ. "Şi mie nene?!" – se smiorcǎie cel mic. Bǎtrânul, care era pe picior de plecare, se opreşte, îl mǎsoarǎ din priviri pe mǎruntel, dǎ din cap oarecum nemulţumit de ceea ce va sǎ facǎ şi bagǎ iar mâna în buzunarul cu mǎrunţiş. Alege altǎ monedǎ din cele mari şi o întinde mǎrunţelului. Colţurile buzelor nu se ridicǎ nici mǎcar un milimetru. Cei doi aşteaptǎ ca bǎtrânul sǎ se intoarcǎ cu spatele şi sǎ-şi vadǎ de drum pentru a se reapuca de fotbal, de astǎ datǎ cu altǎ minge. Primul care acţioneazǎ e cel mare. Aruncǎ moneda primitǎ în sus, aceasta se rostogoleşte în aer preţ de câteva secunde ca într-un videoclip cu Ronaldinho şi cu un sut puternic o trimite undeva spre mijlocul strǎzii. "Gooool….." - urlǎ el, iar cel mic îi ţine isonul. "Bǎ, eu am marcat, nu tu" – îl potoleşte înǎltuţul. Cel mic nu se lasǎ mai prejos, aruncǎ şi el moneda în aer şi cu o execuţie demnǎ de urmaşul lui Robinho trimite moneda cam prin aceeaşi zonǎ ca şi predecesorul sǎu. "Gooool……." - tipǎ mǎrunţelul cât îl ţin bojogii şi urmǎreşte cu coada ochiului reacţia înǎltuţului. Şi replica acestuia nu întârzie sǎ aparǎ. Cu o mişcare bruscǎ de judoka, înaltuţul îl prinde pe mǎrunţel de încheietura mâinii drepte, i-o rǎsuceşte la spate şi apoi i-o ridicǎ deasupra capului obligându-l sǎ se apropie cu nasul de asfalt. Mǎrunţelul icneşte şi încearcǎ disperat sǎ se elibereze. "Asta-i sado-maso bǎ" – îi explicǎ înǎltuţul procedeul aplicat şi-i trimite un şut în coaste pentru a-şi întǎri explicaţia şi a fixa în memoria interlocutorului noua sintagmǎ. Complet nelǎmurit asupra procedeului dar şi de informatiilor suplimentare primite, mǎrunţelul începe sǎ urle. Convins cǎ totul a fost explicat ca la carte şi cǎ nu mai e loc de întors, înǎltuţul îi dǎ drumul, având grijǎ sǎ repete procedeul aplicat monezii pe fundul mǎrunţelului, care în urma şutului primit capǎtǎ un avans de un metru în faţa colegului sǎu. Ceea ce îi este oarecum folositor pentru cǎ odatǎ eliberat scoate printre dinţi un “sado-maso sǎ faci cu mǎ-ta bǎ” şi o ia la fugǎ mâncând pǎmântul.

duminică, 2 noiembrie 2008

De ce am blog

Totul a început acum câţiva ani. Era o searǎ de toamnǎ mohorâtǎ. Ploua mǎrunt, mǎrunt de tot, de nu ştiai dacǎ e doar ceaţǎ sau e ploaie deasǎ cu picuri moi. Cerul era jos, foarte jos, imediat deasupra creştetului iar frigul de afarǎ îţi intra pe sub manşeta cǎmǎşii şi a pantalonului, printre marginile prinse între nasturii minusculi ai cǎmǎşii pânǎ în oase. În autobuz nu era multǎ lume. Trecuse ora de vârf şi nu erau mulţi cǎlǎtori care sǎ se întoarcǎ atât de târziu de la servici. Mi-am aruncat ochii roatǎ prin maşinǎ apoi m-am prelins pe unul din scaune şi mi-am lǎsat capul pe spate topindu-mǎ peste muşamaua de vinilin. Stǎteam cu ochii ficşi spre niciunde, obosit dupǎ o zi lungǎ şi cu gândurile mestecând nervos secundele zgribulite. La un moment dat, dupǎ vreo cinci staţii, brusc, fǎrǎ absolut nici o avertizare, îl vǎd cǎ îşi întinde gâtul spre o doamnǎ elegantǎ aflatǎ vis-à-vis de mine dar un rând mai în faţǎ şi îi spune cu glas şoptit “Doamnǎ, aveţi o gambǎ atât de frumos arcuitǎ”. Vǎ daţi seama cǎ am rǎmas tablou. M-am înroşit pânǎ în vârful urechilor şi mi-am îndesat capul între umeri. Eu, om serios, la costum, cravatǎ, cu dunga pantalonului trasǎ cu aţa nu alta, pantofi strǎlucitori sǎ-ţi faci mustaţa în ei, sǎ mǎ fac de râs în felul ǎsta … Doamna şi-a aruncat privirea un pic peste umǎr, a privit pierdutǎ undeva în spate fǎrǎ sǎ-mi dau seama dacǎ spre noi sau aiurea, apoi a continuat sǎ citeascǎ. Am vrut sǎ-mi cer scuze pentru impoliteţe, dar felul în care a reacţionat m-a fǎcut sǎ cred cǎ nu auzise ceea ce-i spusese sau chiar dacǎ auzise ceva, nu auzise totul.
- Eşti tâmpit, ce te-a apucat?! – îl iau la rost înfuriat la culme – Ce-i cu tine?!
- Eiii, eiii… Ce-i? Care-i problema? Uitǎ-te şi tu ce gambǎ frumoasǎ are.
Iniţial nici n-am ştiut la ce sǎ mǎ uit. Gambǎ… gambǎ… trebuie sǎ fie partea aia a piciorului între gleznǎ şi genunchi. Mǎ uit cu coada ochiului spre femeie. Da, are dreptate. Doamna care citeşte pe scaunul din faţa mea, dar aşezat oblic faţǎ de mine peste culoar, are o fusta bej care abia îi atinge genunchii şi lasǎ dezvelit înspre mine un picior frumos cu o gleznǎ finǎ şi o gambǎ frumos arcuitǎ. Nimic de zis, are dreptate. Pantoful cu toc mediu dar ascuţit prins cu o bretea subţire peste laba piciorului şi ciorapul fin de mǎtase scot şi mai bine în evidenţǎ glezna subţire şi profilul unui picior absolut încântǎtor.
- O cunoşti? – îl întreb brutal.
- Nu
- Atunci cum îţi permiţi?!
- Dar ce-am fǎcut?! – se iritǎ şi el – am observat cǎ are un picior încântǎtor şi i-am spus-o
- Eşti un cretin, bine cǎ nu ţi-a ars vreo geantǎ în cap.
Asta a fost prima întâmplare care mi-a dat de gândit. Au urmat şi altele, din ce în ce mai dese şi din ce în ce mai supǎrǎtoare parcǎ.
Într-o zi mǎ trimite nevastǎ-mea la piaţǎ. Iau eu tot ce trebuie şi la întoarcere mǎ opresc în piaţǎ sǎ cumpǎr roşii. Roşii… la fiecare tarabǎ aproape. Frumoase ca la nekerman şi aliniate ca soldaţii la paradǎ. “Ce doreşte domnul?! Cu ce vǎ servim?!” Îmi rotesc ochii peste precupeţele gureşe şi peste tarabele pline încercând sǎ gǎsesc rapid roşiile cele mai frumoase şi cele mai ieftine, dar pânǎ sǎ apuc eu sǎ mǎ hotǎrǎsc îl vǎd cǎ pune mâna pe nişte roşii pipernicite şi o întreabǎ pe bǎbuţa din faţa mea “Cu cât dai roşiile mamaie?”. Când mǎ uit mai bine, cele mai urâte roşii din piaţǎ! Mici, pǎtate şi pe deasupra şi moi de-ţi scǎpa deştu-n ele. Da’ n-apuc sǎ zic ceva şi îl aud “Pune şi mie douǎ chile, mamaie!”
- Amice, eşti idiot?! Nu vezi cǎ sunt cele mai urâte roşii de pe planetǎ? De la baba asta ţi-ai gǎsit sǎ cumperi? – şi-i arǎt din ochi marea de roşii ce strǎlucesc ca nişte tingiri bine lustruite pe tarabele din jur. Nici mǎcar mai ieftine nu sunt!
- Ce, vrei sǎ luǎm de la ǎştia care cumpǎrǎ din angro roşii turceşti, mai pun douǎjdǎmii şi apoi le vând aici ca grǎdinari?! Bǎbuţa asta cred cǎ la are de la ea din curte. Şi chiar dacǎ nu-i aşa, are mai multǎ nevoie de-o sutǎ de mii decât ǎştia.
- Ptiu… pǎi noi am venit la piaţǎ sau la bal de caritate?! – îi zic înciudat, dar el îmi întorce spatele încǎrcând în sacoşǎ cele douǎ chile de roşii de la babǎ.
Altǎ datǎ era sǎ ne omoare de-a binelea. Veneam cu maşina de la cineva. Era searǎ. Conducea el. Îşi pusese la CD player un disc cu muzicǎ trasǎ de pe net. Ceva jazz…. Molcom, adormitor… Se tânguia fata aia de ziceai cǎ îşi trǎieşte ultimele clipe. A ascultat tot discul pierdut şi când s-a terminat l-a pus de la capǎt. La un moment dat, când mǎ uit la el, ochii închişi. Nu-mi vine sǎ cred. Îi dau un ghiont, pun o mânǎ pe volan ca sǎ ţin direcţia şi tip:
- Ce dracu faci?!
- Ei…. ce-i?!
- Ai adormit, ce dracu faci?!
- Nu, savuram muzica – îmi zice zâmbind pe sub mustaţǎ.
- Dacǎ vrei sǎ savurezi muzica închide-te la tine în dormitor şi savureaz-o cât vrei, nu pe şosea….
Altǎ datǎ tot cu o femeie. Stǎteam la coadǎ la bilete la teatru. În faţa mea o puştoaicǎ. Simpaticǎ. Era iarnǎ. Înǎuntru era cald, dar când se deschidea uşa, vântul îşi bǎga repede coada înǎuntru şi rostogolea câţiva fulgi de zǎpadǎ peste podeaua umedǎ. Nu ştiu dacǎ voiau bilete. Atunci toatǎ lumea îşi ridica umerii în jurul gâtului şi se auza un brrrr… general, ca un cor. Coada mergea greu de parcǎ se vindeau bibelouri şi trebuiau împachetate cu grijǎ. Mai aveam vreo douǎ persoane. Uşa tocmai se închisese şi toţi umerii aliniaţi coborau cǎtre poziţia iniţialǎ dupǎ ce încercaserǎ în zadar sǎ asigure un pic de protecţie gâturilor golaşe. Deodatǎ îl vǎd cǎ îşi ridicǎ uşor pe lângǎ corp mâna dreaptǎ şi cu gesturi de felinǎ prǎdalnicǎ o întinde spre obrazul fetei.
Jap, îi ard una peste degete la momentul potrivit ş îmi întorc privirea încruntatǎ cǎtre el.
- Ce naiba ai vrut sǎ faci?
Mǎ priveşte tâmp cu o figurǎ coborâtǎ din 1001 de nopţi şi un zâmbet mare lǎţit între cele douǎ urechi. Parcǎ e un şcolar prins cu fiţuica între buze în timp ce încearcǎ inutil s-o înghitǎ.
- Am vrut doar sǎ-i ating obrazul. Ai vǎzut ce obraz fin are?! De când ne-am aşezat la coadǎ îi privesc obrazul. Uite, vezi cum bate lumina şi cum cad umbrele?! Poţi sǎ juri cǎ este o jumǎtate de piersicǎ cu pieliţa subţire şi aproape transparentǎ. Şi nu-i poezie uitǎ-te şi tu! Şi sǎ vezi ce se întâmplǎ când se deschide uşa. Uite, uite, uite acum……. Vezi cum se încruntǎ pielea, cum îşi schimbǎ culoarea din portocaliu în roşu pârdalnic?! Şi uite sǎ vezi acuma dupǎ ce se închide uşa. Îi lumineazǎ obrazul de parcǎ ar fi fosforescent, pâlpâie roşul în el...
- Eşti un pachiderm bolnav, uitǎ-te la tine – îi spun decis sǎ închid cât mai repede subiectul – şi ai face bine sǎ îţi ţii degetele alea pe-acasǎ dacǎ nu vrei sǎ ţi le taie vre-una cu unghiera.
Întâmplarea care a pus însǎ capac la toate a avut loc cam acum un an. Era cam ca acum, o toamnǎ frumoasǎ, ceva mai friguroasǎ, dar îmi amintesc perfect cǎ ziua aceea fusese însoritǎ şi chiar cǎlduţǎ. Dupǎ multe zile înnorate dimineaţa fusese superbǎ iar ziua ce i-a urmat a fost la fel. Era o sedinţǎ importantǎ la servici, cu tot departamentul. Directorul mare, şefi, şefuţi….. schimbare de strategie, schimbǎri de organigramǎ, scheme, planuri… Rost şi de ceva avansǎri… La um moment dat, pe la mijlocul şedinţei, îl vǎd cǎ ridicǎ douǎ degete.
- Zi. Ce-i? – îl întreb în şoaptǎ.
- Fac pipi!
- Ei draci… Eşti cretin? Acum ţi-ai gǎsit? Nu poţi sǎ te mai ţii?
- Nu.
Accept cu greu situaţia, dar ne cerem scuze şi ne facem loc printre rânduri. În fine rezolvǎm problema şi… înainte sǎ ne întoarcem îmi zice:
- Hai sǎ mai luǎm o gurǎ de aer. Ia uite ce zi. Absolut magnificǎ.
Tind sǎ-i dau dreptate deşi exagereazǎ ca întotdeauna şi ne asezǎm pentru o secundǎ pe una din bǎncuţele din faţa institutului, pozitionatǎ cu faţa spre mare. Soarele se prelinge peste obraji ca o ciocolatǎ fierbinte, intrǎ pe sub reverele cǎmǎşii, pe lângǎ gât în jos, se rǎsuceşte în jurul mijlocului şi apoi, fǎrǎ sǎ-mi dau seama cum, pǎtrunde înlǎuntru. Îl simt în stomac, în piept, în obraji...
- Ei ce zici!? – îmi dǎ el cu cotul, vǎzând cu coada ochiului cum mǎ topesc ca untul la soare. Ştii, chestia cu “fac pipi” a fost doar un pretext…. – şi-l vǎd cum se relaxeazǎ pe spate, îşi lǎrgeste nodul la cravatǎ pentru ca apoi sǎ şi-o scoatǎ de tot şi în cele din urmǎ îşi mai descheie şi un nasture de la cǎmaşǎ la gât….
Ezit între a-l lǎuda pentru idee şi a-l înjura pentru decizie. Scap în cele din urmǎ printre dinţi un şuierat cu “eşti un tâmpit”, aşa ca-ntre amici şi hotǎrǎsc apoi cu glas tare:
- Hai sǎ ne întoarcem.
Dau sǎ mǎ ridic. El nimic. Trag dintr-o parte. El tot nimic. Mâna stângǎ încleştatǎ pe marginea de fontǎ a bǎncuţei ne ţine legaţi ca o pereche de cǎtuşe de ţǎrmul înspumat al mǎrii.
Nu vreau sǎ-mi mai amintesc niciodatǎ. M-am luptat mai bine de juma de orǎ sǎ-l urmesc de acolo. N-am reuşit. S-a dus şi şedinţa, s-a dus şi reorganizarea, s-a dus şi promovarea, s-a dus tot. Am rǎmas doar cu încruntarea şefului care nu s-a sfiit sǎ-mi arate, delicat e adevǎrat, cǎ o fǎcusem de oaie…..
Şi atunci am luat decizia. Am început sǎ pregǎtesc totul fǎrǎ sǎ ştie nimic. N-a avut nici o bǎnuialǎ. Am început sǎ studiez, sǎ caut materiale, sǎ mǎ interesez pe la amici. Şi i-am fǎcut-o. www.blogulluimosu.blogspot.com. Ia moşule aici. Scrie tu ce vrei, zi tu tot ce ţi se nǎzare, fǎ-le tu pe ale tale cele nefǎcute şi lasǎ-mǎ pe mine în plata Domnului. Şi din momentul în care i-am fǎcut blog e linişte. Eu cu ale mele, el cu ale lui….
Sper doar sǎ nu mai facǎ iar prostioare şi sǎ mai supere pe cineva. Oricum, dacǎ se poartǎ urât cu voi sǎ-mi daţi de stire aici şi mǎ ocup eu de el! Altfel sǎ auzim numai de bine!
Cu respect
M.B.

P.S. Aaaa…. Înca ceva. Dupǎ cum vedeţi moşu n-are nişte metehne tocmai sǎnǎtoase…… Sǎ rǎmânǎ între noi, vǎ rog!