vineri, 26 septembrie 2008

băiatul de nisip

bǎrbatul îşi ridicǎ cu mişcǎri greoaie faţa din nisip; îl durea foarte tare ceafa iar capul greu ca o bilǎ de plumb pǎrea cǎ stǎ sǎ alunece în orice moment de pe umeri; din cauza durerii de cap şi a soarelui puternic nu vedea mai nimic, decât câteva contururi şterse; în genunchi îşi duse mâna streaşinǎ deasupra ochilor şi încercǎ sǎ priveascǎ roatǎ în jur; doar nisip; nu ştia unde este; îşi amintea vag de safariul cu jeepuri din deşert; apoi îşi mai aducea aminte cum se iscase din senin o furtunǎ de nisip care îl separase de ai lui; când furtuna se stinsese nu mai era de gǎsit nici unul; nici o urmǎ, nici mǎcar o urmǎ firavǎ….. doar nisip; rǎtǎcise mai multe zile, dar ştia cǎ nu poate fi prea departe de o asezare omeneascǎ; nu trebuia decât sǎ supravieţuiascǎ; era sigur cǎ prietenii dǎduserǎ deja alarma şi toatǎ lumea îl cautǎ; pe jos, cu maşinile, cu elicopterele; nu trebuia decât sǎ supravieţuiascǎ……..
când umbrele începurǎ sǎ îşi defineascǎ contururile constatǎ cǎ una din ele seamǎnǎ foarte bine cu un copil; închise ochii apoi îi deschide din nou şi încercǎ sǎ se concentreze pe silueta din faţa sa; era fǎrǎ îndoialǎ un copil, un pui de om de vreo şase şapte ani; era salvat; încercǎ sǎ se ridice dar era teribil de slǎbit şi acţiunea durǎ mai mult decât se aştepta; copilul îl privea fǎrǎ sǎ schiţeze vre-un gest; era îmbrǎcat cu o bucatǎ de pânzǎ ca un sac, ce fusese cândva albǎ, strânsǎ în jurul şoldurilor şi legatǎ cu o bucatǎ de frânghie; în mânǎ avea un toiag;
- cine eşti?
- eu sunt tu – rǎspunse bǎiatul fǎrǎ sǎ clipeascǎ
- cum adicǎ tu eşti eu, eu sunt eu!?
- nu, eu sunt tu – îl corectǎ bǎiatul
bǎrbatul zâmbi; parcǎ era într-un teatru al absurdului
- bine, fie ca tine; cum adicǎ eu sunt tu…
- pai aşa bine; aşa-mi spune tata; tu du-te şi adu apǎ, tu du-te şi paşte caprele; tu du-te şi ai grijǎ de frate-tǎu….
simţea cum durerea din ceafǎ începe sǎ urce spre frunte, cum îi cuprinde toatǎ ţeasta şi cum aceasta se umflǎ, se umflǎ, gata sǎ explodeze…..
- şi de unde vii tu?
bǎiatul nu-i rǎspunse dar îndreptǎ un deget spre cer
- de acolo vii tu?
- da, în rest e numai nisip; de acolo vin toate; şi bune şi rele – îi explicǎ pe îndelete bǎiatul ca unui strǎin în ale nisipurilor
- hmm, n-o scot la capǎt cu ǎsta…. murmurǎ bǎrbatul şi schimbǎ tactica – dar mama ta unde stǎ?
- pe nisip ziua şi pe rogojinǎ noaptea, cǎ e frig
- eu te întreb unde e, nu pe ce stǎ – îşi pierdu rǎbdarea bǎrbatul
- e acasǎ – rǎspunse bǎiatul imperturbabil
- ok, asa n-o sǎ ne înţelegem niciodatǎ – concise bǎrbatul şi se ridicǎ, se scuturǎ de nisip, îl luǎ pe copil de mânǎ şi se hotǎrâ sǎ se îndrepte cǎtre est; era suficient de dimineaţǎ ca sǎ-şi dea seama încotro este estul dupǎ soare; iar spre est era marea, asta ştia sigur
- unde mergem? - întrebǎ bǎiatul
- niciunde – rǎspunse bǎrbatul ursuz
- şi încotro este niciundele
- nicǎieri
- dacǎ niciundele este nicǎieri atunci n-o sǎ ajungem niciodatǎ niciunde - hotǎrî copilul şi se opri brusc
bǎrbatul se opri şi el şi se scǎrpinǎ dupǎ ceafǎ
- ia spune, tu cum ai ajuns aici? de ce ai venit?
- am venit pe jos, sǎ vǎd dacǎ eşti mort - apoi dupǎ o scurtǎ pauzǎ ca şi cum ar fi oscilat dacǎ sǎ desconspire sau nu un secret mare, continuǎ - de acolo, de pe dealul ǎla am venit pe jos sǎ vǎd dacǎ eşti mort
- şi cât ai stat lângǎ mine? de când eşti aici?
bǎiatul îl privea fǎrǎ sǎ parǎ cǎ ar fi auzit ultima întrebare
- cât ai stat lângǎ mine? o orǎ, douǎ ore…..? de când sunt cǎzut acolo?
- ce este aceea orǎ?
- ora este o unitate de mǎsurǎ a timpului
- ce este acela timp?
bǎrbatul începu sǎ-şi frece nervos vârful nasului; apoi începu sǎ râdǎ, era un râs nervos, isteric, agresiv; când se opri din râs bǎiatul îl întrebǎ
- ce este aşa amuzant?
- tu – mormǎi bǎrbatul fǎrǎ sǎ îl priveascǎ dar continuând sǎ-şi frece nasul
- ce este acela timp? – îşi aminti bǎiatul
- pǎiii… este… nu ştiu sǎ-ti explic acum, e prea complicat pentru tine iar eu sunt nervos cǎ nu gǎsesc drumul cǎtre casǎ, înţelegi?! - îi rǎspunse bǎrbatul blând coborând în genunchi lângǎ el şi cuprinzându-i mâinile mici în palmele sale uriaşe
- dacǎ nu ştii sǎ-mi explici nici mǎcar ce e acela timp, atunci cum crezi cǎ ai gǎseşti drumul printre dune – întrebǎ bǎiatul teribil de mirat de neputinţa strǎinului
- bine, uite cum facem; eu o sǎ mǎ strǎdui sǎ-ţi explic cum ştiu eu mai bine ce e acela timp iar tu o sǎ-mi arǎţi drumul cǎtre casǎ; e bine?
- dar eu nu ştiu unde este casa ta
- cǎtre casa ta, cǎtre casa mǎtuşii, cǎtre casa oricui vrei tu, doar sǎ mǎ scoţi dintre dune, înţelegi?! – se înfurie bǎrbatul
- cum vrei tu sǎ ajungi acasǎ dacǎ nici mǎcar nu ştii care e casa la care vrei sǎ ajungi; aşa n-o ajungem niciodatǎ nicǎieri
- du-mǎ la casa mamei tale, bine?!
- da – concluzionǎ copilul apoi reveni - acum spune-mi ce-i acela timp
- timpul e o dimensiune a lumii în care trǎim; lumea în care trǎim se întinde pe patru dimensiuni, trei ale spaţiului, lungime, lǎţime şi înǎlţime şi timpul; uite aici sunt douǎzeci de centimetri – spuse bǎrbatul şi îi arǎtǎ diştanţa dintre degetul mare şi arǎtǎtor depǎrtate la maxim; cât despre timp…. uite eu fac un pas, doi trei… a durat un minut sǎ fac aceşti paşi; când m-am pregǎtit sǎ fac primul pas era cu un minut în urmǎ, dupǎ douǎzeci de secunde fǎcusem deja primul pas, dupǎ încǎ douǎzeci al doilea, dupǎ încǎ douǎzeci al treilea…. întelegi?
- nu – rǎspunse copilul ferm; dacǎ ştii unde stai tot aşa de bine cum ştii sǎ explici ce e acela timp nu o sǎ ajungi niciodatǎ acasǎ – murmura bǎieţelul; apoi accentuǎ silabisind – nici-o-da-tǎ….
bǎrbatul se încruntǎ deznǎdǎjduit; apoi îl prinse pe bǎiat de braţ şi îl zori
- hai sǎ mergem; eu am fǎcut tot ce am putut; tu te pricepi mai bine sǎ mǎ duci acasǎ sunt sigur; unde era dealul ǎla de unde ai coborât ca sǎ vezi dacǎ sunt mort?
bǎiatul nu-i rǎspunse dar ridicǎ un braţ şi îi arǎtǎ ceea ce cǎuta; rǎtǎcirǎ mai bine de trei ore dupǎ calculele bǎrbatului între dunele de nisip fǎrǎ sa fie sigur cǎ merge pe un drum drept sau cǎ duna de nisip cǎtre care se îndreptau este mereu aceeaşi; mergeau amândoi tǎcuţi, cu paşi mǎrunţi şi apǎsaţi, luptându-se în fiece clipǎ cu cǎldura înfiorǎtoare; când în cele din urmǎ se apropie de ceea ce cǎutau era deja ferm convins cǎ greşiserǎ duna
- nu suntem la duna pe care mi-ai arǎtat-o la început; uite aia e – îi arǎtǎ bǎrbatul
fu rândul copilului sǎ izbucneascǎ în râs, un râs dulce ca un clinchet de clopoţel
- ba nu; aia care era acolo unde ţi-am arǎta eu e asta, dar s-a mutat mai spre soare rǎsare cu un braţ pentru cǎ a cǎrat-o vântul; aia care era acolo lânga ea e asta care s-a mutat spre soare apune cu douǎ braţe; aia de acolo e asta doar cǎ s-a rǎsucit de jur împrejur şi aratǎ mai mare; aia din spate unde stǎteam noi e aia de acolo; ailaltǎ…….
- stoooop……urlǎ bǎrbatul – gata, nu mai vreau sǎ aud nimic despre alergǎtura asta a dunelor; du-mǎ unde crezi tu, dar du-mǎ mai repede – îi ceru bǎrbatul nervos de-a binelea
- te grǎbesti? - întrebǎ bǎiatul candid
dacǎ nu ar fi fost singura lui legǎturǎ cu lumea şi dacǎ nu ar fi fost decât un copil l-ar fi strâns de gât demult
- nu
- dacǎ te grǎbesti poţi sǎ o iei înainte, eu trebuie sǎ mǎ hodinesc un pic – spuse copilul şi se lǎsǎ brusc pe vine ca pe un scǎunel şi închise ochii
bǎrbatul îşi muşcǎ buza de jos şi se aşezǎ jos lângǎ copil; îl privi lung preţ de câteva zeci de secunde, apoi izbucni
- mǎ, tu eşti fata morgana……
- nu, eu sunt bǎiat şi nu mǎ cheamǎ mograna – spuse prichindelul semeţindu-şi bǎrbia şi scuturând din cap ca şi cum morgana ar fi fost un nume înjositor
- pot sa te ciup? – întrebǎ bǎrbatul cât se poate de serios
- ce e aia ciup? - întrebǎ copilul şi pânǎ sa termine întrebarea bǎrbatul îl ciupi zdravǎn de obraz….
- auuu….. – ţipǎ copilul şi într-o fracţiune de secundǎ fu în picioare cu bǎţul în poziţie de atac
- gata, gata – îl linişti bǎrbatul şi apoi ca sǎ-l înduplece îi întinse şi el obrazul – poţi sǎ mǎ ciupi şi tu
- ciup şi eu? zâmbi copilul – ciup - şi îi zmulse bǎrbatului o bucatǎ de obraz…..
- pot sǎ mai ciup o datǎ? ciup, ciup… – chicoti bǎiatul vizibil înseninat
- o datǎ; uite de obrazul ǎstǎlalt – îi întinse bǎrbatul celǎlalt obraz plin de nisip
- ciup, ciup
- gata, acum mergem? - întrebǎ bǎrbatul ridincându-se
- încotro?
- nu începe iar cǎ nu ajungem nicǎieri dacǎ o iei aşa…..
- ba am ajunge nicǎieri dacǎ nu ai fi atât de nervos – îi rǎspunse prichindelul
- eu nu vreau sǎ ajung nicǎieri, eu vreu sǎ ajung la mama ta; întelegi?!; încotro e mama ta?
bǎiatul arǎtǎ din nou un deget spre cer
- acolo e?
- ţi-am spus doar cǎ de acolo vin şi acolo se duc toate – dǎdu bǎiatul din cap - acolo s-a dus şi mama, cu îngerii…
brusc bǎrbatul simţi în creier un pocnet puternic ca şi cum ar fi cedat conducta de la sistemul de frânǎ; privirea i se înroşi şi simţi cum i se taie respiraţia şi picioarele; încercǎ sǎ-l prindǎ pe bǎiat de mânǎ dar nu mai avea nici un pic de putere şi se prǎbuşi ca un sac de cartofi; trebuia doar sǎ supravieţuiascǎ şi nici mǎcar asta nu fusese în stare… nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic; simţea doar cum trece prin-un culoar întunecat rece şi lung, lung de tot; a cǎlǎtorit mult prin culoarul acela întunecat pânǎ când în celǎlalt capǎt a zǎrit o luminiţǎ, întâi ca un punct, apoi luminiţa s-a facut mai mare şi mai mare; atât de mare încât în mijlocul ei a desluşit o siluetǎ; o siluetǎ femininǎ; e mama lui tu - gândi el şi încercǎ sǎ deschidǎ ochii mari pentru a o vedea mai bine; femeia zâmbea
- offf… ce ne-aţi mai speriat domnule – murmurǎ femeia vizibil fericitǎ; şi apoi spre cei din jur – şi-a revenit - şi îi mai aruncǎ peste faţǎ o canǎ cu apǎ amestecatǎ cu ceva frunze frumos mirositoare
- hai dragǎ cǎ am tras o sperietura straşnicǎ…. credeam c-ai crǎpat; ţi-am zis sǎ nu mai stai în miezul zilei la plajǎ cǎ faci insolaţie; dacǎ dǎdeai ortul popii, ce mǎ fǎceam eu singurǎ aici?!; şi uite din cauza ta am pierdut şi afurisita aia de excursie cu jeepurile în deşert de mâine……
când deschise complet ochii o recunoscu imediat pe nevastǎ-sa, pe cei trei amici cu care venise în vacanţǎ, precum şi o mulţime de cunoscuţi din hotel strânşi în jurul şezlongului sǎu ca la circ; femeia cu ochii mari nu era mama lui tu ci asistenta de la cabinetul medical al hotelului, iar nisipul pe care stǎtea nu era în mijlocul deşertului ci fusese cǎrat pe marginea piscinei pentru a oferi clienţilor hotelului condiţii de plajǎ similare cu cele de la malul mǎrii; de la un metru distanţǎ îl privea cu ochii mari un puşti ce semǎna leit cu cel din vis doar cǎ puştiul de lânga piscinǎ nu avea pe el un sac legat în jurul soldurilor cu sfoarǎ ci un slip verde şmecheros pe care scria cu litere argintii “duna”
- cât e ceasul nenea? – îl întrebǎ puştiul ridicând din nisip un bǎţ lung de lemn cu care tocmai terminase de mestecat într-o groapǎ
- nu te mai intereseazǎ ce e acela timp, tu urâtule, cǎ m-ai omorât nu alta?! – îi rǎspunse bǎrbatul şi începu sǎ râda nestǎvilit ţinându-se cu amândouǎ mâinile de burtǎ.

2 comentarii:

mitzaabiciclista spunea...

Wow! Chiar am rămas impresionată. Normal că nici unul din noi nu a inventat roata şi nici genul literar, iar subiecte similare au mai fost atât în literatură cât şi în ecranizările cinematografice.
Deci cum spuneam, Moşule sunt sigură că am citit aceleaşi cărţi :D

mosu spunea...

:) cuvinte nu sunt foarte multe pe lume... depinde doar cum le ordonam...