bǎrbatul îşi ridicǎ cu mişcǎri greoaie faţa din nisip; îl durea foarte tare ceafa iar capul greu ca o bilǎ de plumb pǎrea cǎ stǎ sǎ alunece în orice moment de pe umeri; din cauza durerii de cap şi a soarelui puternic nu vedea mai nimic, decât câteva contururi şterse; în genunchi îşi duse mâna streaşinǎ deasupra ochilor şi încercǎ sǎ priveascǎ roatǎ în jur; doar nisip; nu ştia unde este; îşi amintea vag de safariul cu jeepuri din deşert; apoi îşi mai aducea aminte cum se iscase din senin o furtunǎ de nisip care îl separase de ai lui; când furtuna se stinsese nu mai era de gǎsit nici unul; nici o urmǎ, nici mǎcar o urmǎ firavǎ….. doar nisip; rǎtǎcise mai multe zile, dar ştia cǎ nu poate fi prea departe de o asezare omeneascǎ; nu trebuia decât sǎ supravieţuiascǎ; era sigur cǎ prietenii dǎduserǎ deja alarma şi toatǎ lumea îl cautǎ; pe jos, cu maşinile, cu elicopterele; nu trebuia decât sǎ supravieţuiascǎ……..
când umbrele începurǎ sǎ îşi defineascǎ contururile constatǎ cǎ una din ele seamǎnǎ foarte bine cu un copil; închise ochii apoi îi deschide din nou şi încercǎ sǎ se concentreze pe silueta din faţa sa; era fǎrǎ îndoialǎ un copil, un pui de om de vreo şase şapte ani; era salvat; încercǎ sǎ se ridice dar era teribil de slǎbit şi acţiunea durǎ mai mult decât se aştepta; copilul îl privea fǎrǎ sǎ schiţeze vre-un gest; era îmbrǎcat cu o bucatǎ de pânzǎ ca un sac, ce fusese cândva albǎ, strânsǎ în jurul şoldurilor şi legatǎ cu o bucatǎ de frânghie; în mânǎ avea un toiag;
- cine eşti?
- eu sunt tu – rǎspunse bǎiatul fǎrǎ sǎ clipeascǎ
- cum adicǎ tu eşti eu, eu sunt eu!?
- nu, eu sunt tu – îl corectǎ bǎiatul
bǎrbatul zâmbi; parcǎ era într-un teatru al absurdului
- bine, fie ca tine; cum adicǎ eu sunt tu…
- pai aşa bine; aşa-mi spune tata; tu du-te şi adu apǎ, tu du-te şi paşte caprele; tu du-te şi ai grijǎ de frate-tǎu….
simţea cum durerea din ceafǎ începe sǎ urce spre frunte, cum îi cuprinde toatǎ ţeasta şi cum aceasta se umflǎ, se umflǎ, gata sǎ explodeze…..
- şi de unde vii tu?
bǎiatul nu-i rǎspunse dar îndreptǎ un deget spre cer
- de acolo vii tu?
- da, în rest e numai nisip; de acolo vin toate; şi bune şi rele – îi explicǎ pe îndelete bǎiatul ca unui strǎin în ale nisipurilor
- hmm, n-o scot la capǎt cu ǎsta…. murmurǎ bǎrbatul şi schimbǎ tactica – dar mama ta unde stǎ?
- pe nisip ziua şi pe rogojinǎ noaptea, cǎ e frig
- eu te întreb unde e, nu pe ce stǎ – îşi pierdu rǎbdarea bǎrbatul
- e acasǎ – rǎspunse bǎiatul imperturbabil
- ok, asa n-o sǎ ne înţelegem niciodatǎ – concise bǎrbatul şi se ridicǎ, se scuturǎ de nisip, îl luǎ pe copil de mânǎ şi se hotǎrâ sǎ se îndrepte cǎtre est; era suficient de dimineaţǎ ca sǎ-şi dea seama încotro este estul dupǎ soare; iar spre est era marea, asta ştia sigur
- unde mergem? - întrebǎ bǎiatul
- niciunde – rǎspunse bǎrbatul ursuz
- şi încotro este niciundele
- nicǎieri
- dacǎ niciundele este nicǎieri atunci n-o sǎ ajungem niciodatǎ niciunde - hotǎrî copilul şi se opri brusc
bǎrbatul se opri şi el şi se scǎrpinǎ dupǎ ceafǎ
- ia spune, tu cum ai ajuns aici? de ce ai venit?
- am venit pe jos, sǎ vǎd dacǎ eşti mort - apoi dupǎ o scurtǎ pauzǎ ca şi cum ar fi oscilat dacǎ sǎ desconspire sau nu un secret mare, continuǎ - de acolo, de pe dealul ǎla am venit pe jos sǎ vǎd dacǎ eşti mort
- şi cât ai stat lângǎ mine? de când eşti aici?
bǎiatul îl privea fǎrǎ sǎ parǎ cǎ ar fi auzit ultima întrebare
- cât ai stat lângǎ mine? o orǎ, douǎ ore…..? de când sunt cǎzut acolo?
- ce este aceea orǎ?
- ora este o unitate de mǎsurǎ a timpului
- ce este acela timp?
bǎrbatul începu sǎ-şi frece nervos vârful nasului; apoi începu sǎ râdǎ, era un râs nervos, isteric, agresiv; când se opri din râs bǎiatul îl întrebǎ
- ce este aşa amuzant?
- tu – mormǎi bǎrbatul fǎrǎ sǎ îl priveascǎ dar continuând sǎ-şi frece nasul
- ce este acela timp? – îşi aminti bǎiatul
- pǎiii… este… nu ştiu sǎ-ti explic acum, e prea complicat pentru tine iar eu sunt nervos cǎ nu gǎsesc drumul cǎtre casǎ, înţelegi?! - îi rǎspunse bǎrbatul blând coborând în genunchi lângǎ el şi cuprinzându-i mâinile mici în palmele sale uriaşe
- dacǎ nu ştii sǎ-mi explici nici mǎcar ce e acela timp, atunci cum crezi cǎ ai gǎseşti drumul printre dune – întrebǎ bǎiatul teribil de mirat de neputinţa strǎinului
- bine, uite cum facem; eu o sǎ mǎ strǎdui sǎ-ţi explic cum ştiu eu mai bine ce e acela timp iar tu o sǎ-mi arǎţi drumul cǎtre casǎ; e bine?
- dar eu nu ştiu unde este casa ta
- cǎtre casa ta, cǎtre casa mǎtuşii, cǎtre casa oricui vrei tu, doar sǎ mǎ scoţi dintre dune, înţelegi?! – se înfurie bǎrbatul
- cum vrei tu sǎ ajungi acasǎ dacǎ nici mǎcar nu ştii care e casa la care vrei sǎ ajungi; aşa n-o ajungem niciodatǎ nicǎieri
- du-mǎ la casa mamei tale, bine?!
- da – concluzionǎ copilul apoi reveni - acum spune-mi ce-i acela timp
- timpul e o dimensiune a lumii în care trǎim; lumea în care trǎim se întinde pe patru dimensiuni, trei ale spaţiului, lungime, lǎţime şi înǎlţime şi timpul; uite aici sunt douǎzeci de centimetri – spuse bǎrbatul şi îi arǎtǎ diştanţa dintre degetul mare şi arǎtǎtor depǎrtate la maxim; cât despre timp…. uite eu fac un pas, doi trei… a durat un minut sǎ fac aceşti paşi; când m-am pregǎtit sǎ fac primul pas era cu un minut în urmǎ, dupǎ douǎzeci de secunde fǎcusem deja primul pas, dupǎ încǎ douǎzeci al doilea, dupǎ încǎ douǎzeci al treilea…. întelegi?
- nu – rǎspunse copilul ferm; dacǎ ştii unde stai tot aşa de bine cum ştii sǎ explici ce e acela timp nu o sǎ ajungi niciodatǎ acasǎ – murmura bǎieţelul; apoi accentuǎ silabisind – nici-o-da-tǎ….
bǎrbatul se încruntǎ deznǎdǎjduit; apoi îl prinse pe bǎiat de braţ şi îl zori
- hai sǎ mergem; eu am fǎcut tot ce am putut; tu te pricepi mai bine sǎ mǎ duci acasǎ sunt sigur; unde era dealul ǎla de unde ai coborât ca sǎ vezi dacǎ sunt mort?
bǎiatul nu-i rǎspunse dar ridicǎ un braţ şi îi arǎtǎ ceea ce cǎuta; rǎtǎcirǎ mai bine de trei ore dupǎ calculele bǎrbatului între dunele de nisip fǎrǎ sa fie sigur cǎ merge pe un drum drept sau cǎ duna de nisip cǎtre care se îndreptau este mereu aceeaşi; mergeau amândoi tǎcuţi, cu paşi mǎrunţi şi apǎsaţi, luptându-se în fiece clipǎ cu cǎldura înfiorǎtoare; când în cele din urmǎ se apropie de ceea ce cǎutau era deja ferm convins cǎ greşiserǎ duna
- nu suntem la duna pe care mi-ai arǎtat-o la început; uite aia e – îi arǎtǎ bǎrbatul
fu rândul copilului sǎ izbucneascǎ în râs, un râs dulce ca un clinchet de clopoţel
- ba nu; aia care era acolo unde ţi-am arǎta eu e asta, dar s-a mutat mai spre soare rǎsare cu un braţ pentru cǎ a cǎrat-o vântul; aia care era acolo lânga ea e asta care s-a mutat spre soare apune cu douǎ braţe; aia de acolo e asta doar cǎ s-a rǎsucit de jur împrejur şi aratǎ mai mare; aia din spate unde stǎteam noi e aia de acolo; ailaltǎ…….
- stoooop……urlǎ bǎrbatul – gata, nu mai vreau sǎ aud nimic despre alergǎtura asta a dunelor; du-mǎ unde crezi tu, dar du-mǎ mai repede – îi ceru bǎrbatul nervos de-a binelea
- te grǎbesti? - întrebǎ bǎiatul candid
dacǎ nu ar fi fost singura lui legǎturǎ cu lumea şi dacǎ nu ar fi fost decât un copil l-ar fi strâns de gât demult
- nu
- dacǎ te grǎbesti poţi sǎ o iei înainte, eu trebuie sǎ mǎ hodinesc un pic – spuse copilul şi se lǎsǎ brusc pe vine ca pe un scǎunel şi închise ochii
bǎrbatul îşi muşcǎ buza de jos şi se aşezǎ jos lângǎ copil; îl privi lung preţ de câteva zeci de secunde, apoi izbucni
- mǎ, tu eşti fata morgana……
- nu, eu sunt bǎiat şi nu mǎ cheamǎ mograna – spuse prichindelul semeţindu-şi bǎrbia şi scuturând din cap ca şi cum morgana ar fi fost un nume înjositor
- pot sa te ciup? – întrebǎ bǎrbatul cât se poate de serios
- ce e aia ciup? - întrebǎ copilul şi pânǎ sa termine întrebarea bǎrbatul îl ciupi zdravǎn de obraz….
- auuu….. – ţipǎ copilul şi într-o fracţiune de secundǎ fu în picioare cu bǎţul în poziţie de atac
- gata, gata – îl linişti bǎrbatul şi apoi ca sǎ-l înduplece îi întinse şi el obrazul – poţi sǎ mǎ ciupi şi tu
- ciup şi eu? zâmbi copilul – ciup - şi îi zmulse bǎrbatului o bucatǎ de obraz…..
- pot sǎ mai ciup o datǎ? ciup, ciup… – chicoti bǎiatul vizibil înseninat
- o datǎ; uite de obrazul ǎstǎlalt – îi întinse bǎrbatul celǎlalt obraz plin de nisip
- ciup, ciup
- gata, acum mergem? - întrebǎ bǎrbatul ridincându-se
- încotro?
- nu începe iar cǎ nu ajungem nicǎieri dacǎ o iei aşa…..
- ba am ajunge nicǎieri dacǎ nu ai fi atât de nervos – îi rǎspunse prichindelul
- eu nu vreau sǎ ajung nicǎieri, eu vreu sǎ ajung la mama ta; întelegi?!; încotro e mama ta?
bǎiatul arǎtǎ din nou un deget spre cer
- acolo e?
- ţi-am spus doar cǎ de acolo vin şi acolo se duc toate – dǎdu bǎiatul din cap - acolo s-a dus şi mama, cu îngerii…
brusc bǎrbatul simţi în creier un pocnet puternic ca şi cum ar fi cedat conducta de la sistemul de frânǎ; privirea i se înroşi şi simţi cum i se taie respiraţia şi picioarele; încercǎ sǎ-l prindǎ pe bǎiat de mânǎ dar nu mai avea nici un pic de putere şi se prǎbuşi ca un sac de cartofi; trebuia doar sǎ supravieţuiascǎ şi nici mǎcar asta nu fusese în stare… nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic; simţea doar cum trece prin-un culoar întunecat rece şi lung, lung de tot; a cǎlǎtorit mult prin culoarul acela întunecat pânǎ când în celǎlalt capǎt a zǎrit o luminiţǎ, întâi ca un punct, apoi luminiţa s-a facut mai mare şi mai mare; atât de mare încât în mijlocul ei a desluşit o siluetǎ; o siluetǎ femininǎ; e mama lui tu - gândi el şi încercǎ sǎ deschidǎ ochii mari pentru a o vedea mai bine; femeia zâmbea
- offf… ce ne-aţi mai speriat domnule – murmurǎ femeia vizibil fericitǎ; şi apoi spre cei din jur – şi-a revenit - şi îi mai aruncǎ peste faţǎ o canǎ cu apǎ amestecatǎ cu ceva frunze frumos mirositoare
- hai dragǎ cǎ am tras o sperietura straşnicǎ…. credeam c-ai crǎpat; ţi-am zis sǎ nu mai stai în miezul zilei la plajǎ cǎ faci insolaţie; dacǎ dǎdeai ortul popii, ce mǎ fǎceam eu singurǎ aici?!; şi uite din cauza ta am pierdut şi afurisita aia de excursie cu jeepurile în deşert de mâine……
când deschise complet ochii o recunoscu imediat pe nevastǎ-sa, pe cei trei amici cu care venise în vacanţǎ, precum şi o mulţime de cunoscuţi din hotel strânşi în jurul şezlongului sǎu ca la circ; femeia cu ochii mari nu era mama lui tu ci asistenta de la cabinetul medical al hotelului, iar nisipul pe care stǎtea nu era în mijlocul deşertului ci fusese cǎrat pe marginea piscinei pentru a oferi clienţilor hotelului condiţii de plajǎ similare cu cele de la malul mǎrii; de la un metru distanţǎ îl privea cu ochii mari un puşti ce semǎna leit cu cel din vis doar cǎ puştiul de lânga piscinǎ nu avea pe el un sac legat în jurul soldurilor cu sfoarǎ ci un slip verde şmecheros pe care scria cu litere argintii “duna”
- cât e ceasul nenea? – îl întrebǎ puştiul ridicând din nisip un bǎţ lung de lemn cu care tocmai terminase de mestecat într-o groapǎ
- nu te mai intereseazǎ ce e acela timp, tu urâtule, cǎ m-ai omorât nu alta?! – îi rǎspunse bǎrbatul şi începu sǎ râda nestǎvilit ţinându-se cu amândouǎ mâinile de burtǎ.
vineri, 26 septembrie 2008
miercuri, 24 septembrie 2008
de-mi-sol
existǎ o muzicǎ în tot ceea ce ne înconjoarǎ; existǎ inclusiv o muzicǎ a demisolului; ea a învǎţat-o pe dinafarǎ;
primele note le scoate femeia grǎbitǎ; pe ea nu o vede niciodatǎ; pleacǎ cu noaptea în cap şi se întoarce tot noaptea; îi aude însǎ paşii grei pe scǎri şi apoi pe asfalt; merge cǎtre o staţie undeva de unde ia o maşinǎ a întreprinderii; e micǎ şi dolofanǎ, cǎci are paşii mǎrunţi iar pǎmântul icneşte de fiecare datǎ când îl atinge; se grǎbeşte întotdeauna; are o familie numeroasǎ şi dimineaţa are grijǎ sǎ le lase totul pregǎtit; îşi scapǎ mereu cheile pe scǎri; le scapǎ din mâini în timp ce încearcǎ sǎ încuie uşa pe întuneric; are degetele boante şi mâinile neîndemanatice – îşi imagineazǎ ea;
apoi vine cântǎreţul; se bǎrbiereşte în fiecare dimineaţǎ şi cântǎ mereu în timp ce se bǎrbiereşte; nu e un bǎrbat tânǎr pentru cǎ bǎrbieritul lui dureazǎ o veşnicie; nici un bǎrbat tânǎr nu ar avea atâta rǎbdare; dar el are; îşi face întâi duşul, apoi dupǎ cincisprezece minute începe bǎrbieritul şi recitalul; în cap de listǎ este întotdeauna nunta lui figaro; nu are un repertoriu bogat dar cântǎ frumos; are probabil 50-60 de ani pentru cǎ glasul îi este încǎ plǎcut; şi sigur nu fumeazǎ; este însǎ un bǎrbat corpolent; coboarǎ scǎrile încet, parcǎ cu teamǎ şi tocurile sale izbesc treptele fǎcându-le sǎ scǎnceascǎ la fiecare pas; când îl aude atingând ultima treaptǎ fuge la fereastrǎ sǎ îl zǎreascǎ; îi place cântǎreţul; este cel mai vesel dintre prietenii sǎi; are doar douǎ perechi de pantofi, una cu care merge la lucru şi alta de sus; sunt mereu lustruiţi pantofii sǎi deşi sunt uzaţi şi vechi, poate de-o vârstǎ cu ea;
vine apoi puştoaica; ea coboarǎ scǎrile în fugǎ şi trânteşte întotdeauna uşa de la intrare; apoi scara exterioarǎ o coboarǎ din douǎ în douǎ trepte; nu e elevǎ, lucreazǎ undeva cǎci dupǎ nouǎ ore se aud iar tropǎituri pe scǎri şi uşa mare de la intrare trântindu-se; mestecǎ gumǎ în fiecare dimineaţǎ şi aruncǎ hârtia în dreptul ferestrei ei; vrea sǎ-i miroasǎ gura a mentǎ, s-o placǎ bǎrbaţii – crede ea;
cel mai interesant este domnul; pe domnul vine sǎ-l ia de acasǎ şoferul; este cu siguranţǎ un sefuleţ pe undeva, dar nu prea mare pentru cǎ este prea stresat; are şi el şefii lui; e sigurǎ cǎ are mâinile umede; maşina care vine sǎ-l ia nu scrâşneşte şi nu icneşte, zumzǎie; e singurul care îşi deschide umbrela de cum iese din casǎ chiar dacǎ este doar burniţǎ, ţac-juuuup; îi este fricǎ sǎ nu-i strice costumul - gândeşte ea; are întotdeauna servieta diplomat la el; pânǎ vine şoferul o deschide şi o închide de mai multe ori; este nervos, vrea sǎ se asigure cǎ şi-a luat înapoi la servici toate hârtiile pe care le adusese de cu searǎ pentru a le rezolva acasǎ;
apoi încep sǎ curgǎ la grǎmadǎ pantofi de damǎ, bǎrbǎteşti, de toate felurile, mǎrimile şi culorile…
pe la nouǎ iese dama de inima roşie; ea are tocuri cui, le aude ţǎcǎnind pe trepte; nu se grǎbeşte niciodatǎ; vorbesc probabil la telefon dimineaţa cǎci imediat ce pasul ei atinge ultima treaptǎ se aud roţile automobilului scrâşnind şi maşina opreşte brusc în faţa dumisale; atunci ea îşi ciuleşte urechile şi când e linişte îi aude zdrǎngǎnind brǎţǎrile, multe şi fǎrǎ îndoialǎ de aur, atunci când întinde mâna sǎ deschidǎ portiera; are un amant bogat cǎci maşina demareazǎ imediat muşcând asfaltul, lǎsând în urmǎ un miros puternic de cauciuc ars amestecat cu cel de benzinǎ nearsǎ; de multe ori se aude câte un claxon sau câte o înjurǎturǎ…..
ultimul vine el; îl aşteaptǎ întotdeauna cu geamurile deschise cǎci e mereu parfumat ca o cucoanǎ; dar îi place; are pantofi de lac eleganţi; pantaloni de stofǎ neagrǎ mereu la dungǎ; e singurul bǎrbat îmbrǎcat impecabil; fumeazǎ în fiecare dimineaţǎ; are nişte ţigarete curioase subţiri şi lungi, fiecare cu un porţigaret scurt, alb; ca sǎ nu-şi îngǎlbeneascǎ degetele şi buzele - gândeşte ea; vrea sǎ creadǎ cǎ este actor şi deşi nu l-a vǎzut mai sus de genunchi, este sigura cǎ este frumos de picǎ; într-o zi a scos mâna pe geam şi înainte ca el sǎ coboare scǎrile a pus în dreptul ferestrei un trandafir; a sperat cǎ el o sǎ îl vadǎ, o sǎ se aplece ca sǎ-l ridice, o sǎ-i vadǎ chipul luminos în geam şi o sǎ se îndrǎgosteascǎ de ea; dar el a pǎşit pe lângǎ trandafir ca şi cum nici n-ar fi fost acolo şi a dispǎrut ca în fiecare zi….. a plâns mult atunci…..
apoi ziua se linişteşte, dar prietenii ei continuǎ sǎ o viziteze; cel mai des vine profesorul; vine la ore cât se poate de ciudate, uneori de mai multe ori pe zi; nu ştie niciodatǎ ce face lângǎ fereastra ei dar îşi imagineazǎ cǎ citeşte; îl aude cum se reazǎmǎ cu spatele de perete, îşi ridicǎ un picior ca un cocostârc şi rǎsfoieşte ceva; nu stǎ foarte mult; o jumǎtate de orǎ; uneori şi mai mult; alteori mai puţin; bǎnuieşte cǎ este profesor sau scriitor pentru cǎ se ocupǎ de cǎrţi şi pentru cǎ nu are decât o singurǎ pereche de pantofi; şi de pantaloni; pantaloni de stofa maron cu manşetǎ mare rǎsucitǎ în sus ce a fost recondiţionatǎ de mai multe ori şi care continuǎ sǎ se uzeze cu o vitezǎ mult mai mare decât cea cu care trǎieşte proprietarul lor;
pe la zece se înfiinţeaza urâtul; el stǎ cel mai mult lângǎ fereastra ei, dar e singurul pe care nu-l poate suferi; apare pe la zece şi se fâţâie pe acolo pânǎ spre amiazǎ; mǎnâncǎ într-una seminţe şi aruncǎ cojile pe jos; dar cel mai tare o deranjeaza cǎ scuipǎ; una douǎ scuipǎ; brrrr…. o trec fiorii de fiecare datǎ; şi-l imagineazǎ cu figura lui fioroasǎ, cu faţa mâncatǎ de vǎrsat, cu o cicatrice mare şi hidoasǎ pe obrazul nebǎrbierit rǎmasǎ de la ultima încǎierare cu cuţitele, cu dinţii stricaţi şi buzele maronii de la tutun; vinde ceva probabil, pentru cǎ mereu se apropie cineva, discutǎ şoşotit şi apoi pleacǎ; mai toţi prietenii lui au blugi; murdari;
apoi apar porumbeii; vin întotdeauna amândoi; sunt probabil colegi de scoalǎ sau studenţi şi pleacǎ împreunǎ la ore; uneori gânguresc într-una ca nişte guguştiuci, alteori nu zic nimic, doar se sǎrutǎ; odatǎ au stat lipiţi de zid de dimineaţǎ şi pânǎ seara; ea are picioare lungi, frumoase şi fusta scurtǎ; uneori mâna lui apare în cadrul ferestrrei, îi atinge genunchiul ei, apoi urcǎ în sus pe pulpǎ şi se pierde dupǎ marginea de sus a geamului…. ea rǎmâne de multe ori într-un singur picior, în timp ce pe celǎlalt îl sprijinǎ pe zid; alteori dispar amândouǎ ca într-un numǎr de iluzionism; mai mereu însǎ picioarele lor sunt împletite; uneori apare şi mâna ei în dreptul ferestrei; cade pur şi simplu ca şi cum proprietara ar fi fost anesteziatǎ, apoi degetele se rǎsfirǎ şi mâna începe sǎ se crispeze, devine ca o ghearǎ cu unghiile lungi înfigându-se în perete; apoi pleacǎ…;
pe searǎ vine vampa; nu poate fi decât prostituatǎ – crede ea; apare de cum se însereazǎ şi rǎmâne acolo rǎsfoind bǎrbaţii, pânǎ când unul se îndurǎ de ea şi o ia cu maşina; are pantofi cu toc, ciorapi de mǎtase cu dungǎ la spate şi o fustǎ atât de scurtǎ încât de la fereastra ei nu se zǎreşte niciodatǎ; sunt urâţi pantofii ei, cândva au fost frumoşi, de lac, roşii, acum însǎ sunt jupuiţi, flecurile duse, iar strǎlucirea rǎzuitǎ de pereţii oraşului; are picioare plinuţe şi strâmbe, nu e deloc tânǎrǎ; probabil o face ca sǎ-şi creascǎ copiii; din când în când apare un bǎrbat cu care se ceartǎ, uneori se aude cum o pǎlmuieşte; plici-plici, douǎ palme scurte dar grele; alteori îl dovedeşte ea, îl drǎcuie şi-l porcǎie pânǎ când bǎrbatul începe sǎ râdǎ şi pleacǎ; nu e peştele ei, e probabil bǎrbatu-su; nu-i place nici vampa; fumeazǎ într-una; uneori când vremea e mai rea, se strâng mai multe şi fumeazǎ împreunǎ iar mormanul de chiştoace creşte ca un muşuroi de cârtiţǎ…
are mulţi prieteni ea; nu-i vede pe niciunul; doar îi aude; freamǎtul lor e însǎ ca un cântec, continuu, fǎrǎ pauze…. e un cântec molcom şi trist… cântecul demisolului…..
primele note le scoate femeia grǎbitǎ; pe ea nu o vede niciodatǎ; pleacǎ cu noaptea în cap şi se întoarce tot noaptea; îi aude însǎ paşii grei pe scǎri şi apoi pe asfalt; merge cǎtre o staţie undeva de unde ia o maşinǎ a întreprinderii; e micǎ şi dolofanǎ, cǎci are paşii mǎrunţi iar pǎmântul icneşte de fiecare datǎ când îl atinge; se grǎbeşte întotdeauna; are o familie numeroasǎ şi dimineaţa are grijǎ sǎ le lase totul pregǎtit; îşi scapǎ mereu cheile pe scǎri; le scapǎ din mâini în timp ce încearcǎ sǎ încuie uşa pe întuneric; are degetele boante şi mâinile neîndemanatice – îşi imagineazǎ ea;
apoi vine cântǎreţul; se bǎrbiereşte în fiecare dimineaţǎ şi cântǎ mereu în timp ce se bǎrbiereşte; nu e un bǎrbat tânǎr pentru cǎ bǎrbieritul lui dureazǎ o veşnicie; nici un bǎrbat tânǎr nu ar avea atâta rǎbdare; dar el are; îşi face întâi duşul, apoi dupǎ cincisprezece minute începe bǎrbieritul şi recitalul; în cap de listǎ este întotdeauna nunta lui figaro; nu are un repertoriu bogat dar cântǎ frumos; are probabil 50-60 de ani pentru cǎ glasul îi este încǎ plǎcut; şi sigur nu fumeazǎ; este însǎ un bǎrbat corpolent; coboarǎ scǎrile încet, parcǎ cu teamǎ şi tocurile sale izbesc treptele fǎcându-le sǎ scǎnceascǎ la fiecare pas; când îl aude atingând ultima treaptǎ fuge la fereastrǎ sǎ îl zǎreascǎ; îi place cântǎreţul; este cel mai vesel dintre prietenii sǎi; are doar douǎ perechi de pantofi, una cu care merge la lucru şi alta de sus; sunt mereu lustruiţi pantofii sǎi deşi sunt uzaţi şi vechi, poate de-o vârstǎ cu ea;
vine apoi puştoaica; ea coboarǎ scǎrile în fugǎ şi trânteşte întotdeauna uşa de la intrare; apoi scara exterioarǎ o coboarǎ din douǎ în douǎ trepte; nu e elevǎ, lucreazǎ undeva cǎci dupǎ nouǎ ore se aud iar tropǎituri pe scǎri şi uşa mare de la intrare trântindu-se; mestecǎ gumǎ în fiecare dimineaţǎ şi aruncǎ hârtia în dreptul ferestrei ei; vrea sǎ-i miroasǎ gura a mentǎ, s-o placǎ bǎrbaţii – crede ea;
cel mai interesant este domnul; pe domnul vine sǎ-l ia de acasǎ şoferul; este cu siguranţǎ un sefuleţ pe undeva, dar nu prea mare pentru cǎ este prea stresat; are şi el şefii lui; e sigurǎ cǎ are mâinile umede; maşina care vine sǎ-l ia nu scrâşneşte şi nu icneşte, zumzǎie; e singurul care îşi deschide umbrela de cum iese din casǎ chiar dacǎ este doar burniţǎ, ţac-juuuup; îi este fricǎ sǎ nu-i strice costumul - gândeşte ea; are întotdeauna servieta diplomat la el; pânǎ vine şoferul o deschide şi o închide de mai multe ori; este nervos, vrea sǎ se asigure cǎ şi-a luat înapoi la servici toate hârtiile pe care le adusese de cu searǎ pentru a le rezolva acasǎ;
apoi încep sǎ curgǎ la grǎmadǎ pantofi de damǎ, bǎrbǎteşti, de toate felurile, mǎrimile şi culorile…
pe la nouǎ iese dama de inima roşie; ea are tocuri cui, le aude ţǎcǎnind pe trepte; nu se grǎbeşte niciodatǎ; vorbesc probabil la telefon dimineaţa cǎci imediat ce pasul ei atinge ultima treaptǎ se aud roţile automobilului scrâşnind şi maşina opreşte brusc în faţa dumisale; atunci ea îşi ciuleşte urechile şi când e linişte îi aude zdrǎngǎnind brǎţǎrile, multe şi fǎrǎ îndoialǎ de aur, atunci când întinde mâna sǎ deschidǎ portiera; are un amant bogat cǎci maşina demareazǎ imediat muşcând asfaltul, lǎsând în urmǎ un miros puternic de cauciuc ars amestecat cu cel de benzinǎ nearsǎ; de multe ori se aude câte un claxon sau câte o înjurǎturǎ…..
ultimul vine el; îl aşteaptǎ întotdeauna cu geamurile deschise cǎci e mereu parfumat ca o cucoanǎ; dar îi place; are pantofi de lac eleganţi; pantaloni de stofǎ neagrǎ mereu la dungǎ; e singurul bǎrbat îmbrǎcat impecabil; fumeazǎ în fiecare dimineaţǎ; are nişte ţigarete curioase subţiri şi lungi, fiecare cu un porţigaret scurt, alb; ca sǎ nu-şi îngǎlbeneascǎ degetele şi buzele - gândeşte ea; vrea sǎ creadǎ cǎ este actor şi deşi nu l-a vǎzut mai sus de genunchi, este sigura cǎ este frumos de picǎ; într-o zi a scos mâna pe geam şi înainte ca el sǎ coboare scǎrile a pus în dreptul ferestrei un trandafir; a sperat cǎ el o sǎ îl vadǎ, o sǎ se aplece ca sǎ-l ridice, o sǎ-i vadǎ chipul luminos în geam şi o sǎ se îndrǎgosteascǎ de ea; dar el a pǎşit pe lângǎ trandafir ca şi cum nici n-ar fi fost acolo şi a dispǎrut ca în fiecare zi….. a plâns mult atunci…..
apoi ziua se linişteşte, dar prietenii ei continuǎ sǎ o viziteze; cel mai des vine profesorul; vine la ore cât se poate de ciudate, uneori de mai multe ori pe zi; nu ştie niciodatǎ ce face lângǎ fereastra ei dar îşi imagineazǎ cǎ citeşte; îl aude cum se reazǎmǎ cu spatele de perete, îşi ridicǎ un picior ca un cocostârc şi rǎsfoieşte ceva; nu stǎ foarte mult; o jumǎtate de orǎ; uneori şi mai mult; alteori mai puţin; bǎnuieşte cǎ este profesor sau scriitor pentru cǎ se ocupǎ de cǎrţi şi pentru cǎ nu are decât o singurǎ pereche de pantofi; şi de pantaloni; pantaloni de stofa maron cu manşetǎ mare rǎsucitǎ în sus ce a fost recondiţionatǎ de mai multe ori şi care continuǎ sǎ se uzeze cu o vitezǎ mult mai mare decât cea cu care trǎieşte proprietarul lor;
pe la zece se înfiinţeaza urâtul; el stǎ cel mai mult lângǎ fereastra ei, dar e singurul pe care nu-l poate suferi; apare pe la zece şi se fâţâie pe acolo pânǎ spre amiazǎ; mǎnâncǎ într-una seminţe şi aruncǎ cojile pe jos; dar cel mai tare o deranjeaza cǎ scuipǎ; una douǎ scuipǎ; brrrr…. o trec fiorii de fiecare datǎ; şi-l imagineazǎ cu figura lui fioroasǎ, cu faţa mâncatǎ de vǎrsat, cu o cicatrice mare şi hidoasǎ pe obrazul nebǎrbierit rǎmasǎ de la ultima încǎierare cu cuţitele, cu dinţii stricaţi şi buzele maronii de la tutun; vinde ceva probabil, pentru cǎ mereu se apropie cineva, discutǎ şoşotit şi apoi pleacǎ; mai toţi prietenii lui au blugi; murdari;
apoi apar porumbeii; vin întotdeauna amândoi; sunt probabil colegi de scoalǎ sau studenţi şi pleacǎ împreunǎ la ore; uneori gânguresc într-una ca nişte guguştiuci, alteori nu zic nimic, doar se sǎrutǎ; odatǎ au stat lipiţi de zid de dimineaţǎ şi pânǎ seara; ea are picioare lungi, frumoase şi fusta scurtǎ; uneori mâna lui apare în cadrul ferestrrei, îi atinge genunchiul ei, apoi urcǎ în sus pe pulpǎ şi se pierde dupǎ marginea de sus a geamului…. ea rǎmâne de multe ori într-un singur picior, în timp ce pe celǎlalt îl sprijinǎ pe zid; alteori dispar amândouǎ ca într-un numǎr de iluzionism; mai mereu însǎ picioarele lor sunt împletite; uneori apare şi mâna ei în dreptul ferestrei; cade pur şi simplu ca şi cum proprietara ar fi fost anesteziatǎ, apoi degetele se rǎsfirǎ şi mâna începe sǎ se crispeze, devine ca o ghearǎ cu unghiile lungi înfigându-se în perete; apoi pleacǎ…;
pe searǎ vine vampa; nu poate fi decât prostituatǎ – crede ea; apare de cum se însereazǎ şi rǎmâne acolo rǎsfoind bǎrbaţii, pânǎ când unul se îndurǎ de ea şi o ia cu maşina; are pantofi cu toc, ciorapi de mǎtase cu dungǎ la spate şi o fustǎ atât de scurtǎ încât de la fereastra ei nu se zǎreşte niciodatǎ; sunt urâţi pantofii ei, cândva au fost frumoşi, de lac, roşii, acum însǎ sunt jupuiţi, flecurile duse, iar strǎlucirea rǎzuitǎ de pereţii oraşului; are picioare plinuţe şi strâmbe, nu e deloc tânǎrǎ; probabil o face ca sǎ-şi creascǎ copiii; din când în când apare un bǎrbat cu care se ceartǎ, uneori se aude cum o pǎlmuieşte; plici-plici, douǎ palme scurte dar grele; alteori îl dovedeşte ea, îl drǎcuie şi-l porcǎie pânǎ când bǎrbatul începe sǎ râdǎ şi pleacǎ; nu e peştele ei, e probabil bǎrbatu-su; nu-i place nici vampa; fumeazǎ într-una; uneori când vremea e mai rea, se strâng mai multe şi fumeazǎ împreunǎ iar mormanul de chiştoace creşte ca un muşuroi de cârtiţǎ…
are mulţi prieteni ea; nu-i vede pe niciunul; doar îi aude; freamǎtul lor e însǎ ca un cântec, continuu, fǎrǎ pauze…. e un cântec molcom şi trist… cântecul demisolului…..
vineri, 19 septembrie 2008
duminică, 14 septembrie 2008
Personajul principal
Domnul D simţea ca prin vis cum cineva îl împunge în coaste cu un obiect ascuţit ca vârful unui stilou. Şi chiar aşa se întâmpla.
- Heeeei…. scoalǎ-te. Hai scoalǎ-te…. e târziu…….
Domnul D încercǎ sǎ îndepǎrteze stiloul cu mâna şi sǎ se întoarcǎ pe partea cealaltǎ.
- Dacǎ nu te trezeşti o sǎ ai o zi foarte aglomeratǎ. Trebuie sǎ treci astǎzi prin treizeci si douǎ de pagini.
Deşi era încǎ mahmur şi vedea totul ca prin ceaţǎ iar urechile pǎreau înfundate, vorbele din urmǎ îi mângâiarǎ tâmplele domnului D într-un mod nu tocmai plǎcut. Îşi aducea vag aminte cǎ este agent de bursǎ, nu scriitor.
- Ce naiba vrei? – se rǎsti domnul D la cel care îl împungea cu stiloul. Apoi aruncând ochii dincolo de marginea pǎturii descoperi cu uimire cǎ este singur în camerǎ. Offf ….. ce obosit sunt. Visez numai prostii – îşi spuse în barbǎ.
- Nu visezi nimic - se auzi o voce puternicǎ de bǎrbat de undeva din centrul tavanului.
- Cine naiba eşti? – întrebǎ domnul D cu mâinile în şold rotindu-şi ochii prin camerǎ, încercând sǎ gǎseascǎ locul unde se ascunsese vocea.
- Eu sunt povestitorul.
- Povestitorul…….. murmurǎ domnul D. Dacǎ tu eşti povestitorul, eu cine sunt?
- Personajul principal – rǎspunse povestitorul fǎrǎ ezitare ca şi cum lucrul acesta ar fi fost de la sine înţeles.
- Tu eşti povestitorul iar eu personajul principal – repetǎ domnul D ca un fonograf stricat şi izbucni într-un hohot de râs isteric care cutremurǎ ferestrele.
- Şi ce vrei de la mine?
- Nimic. Sǎ-ţi vezi de viaţǎ.
- Şi tu o sǎ stai în coasta mea sǎ notezi tot ce fac eu, aşa-i?
De data aceasta fu rândul povestitorului sǎ izbucneascǎ în râs.
- Cam aşa ceva….. Doar cǎ eu nu scriu nimic. Eu mǎ ocup doar de….. punerea în paginǎ sǎ spunem aşa….. sunt un fel de tehnoredactor. De scris o scrii tu. Fiecare îşi scrie propria poveste. Eu mai corectez pe ici, pe colo. Şi mǎ asigur cǎ ţii linia.
- Ce linie? – întrebǎ domnul D din ce în ce mai mirat.
- Linia vieţii desigur – rǎspunse povestitorul în acelaşi ton, ca şi cum lucrurile acestea ar fi trebuit sǎ fie demult lǎmurite şi înţelese. Contractul tǎu este pe un scenariu de 974 de pagini şi suntem abia la începutul capitolului paisprezece – îi explicǎ povestitorul pe îndelete ca unui copil.
- La dracu! Şi vrei sǎ trec azi prin treizeci si douǎ de pagini? Pǎi n-o sǎ ajung prea repede la final? – întrebǎ îngrijorat domnul D intrat în jocul povestitorului.
- Nu, pentru cǎ în urmǎtoarele douǎzeci – douǎzeci si cinci de pagini e mult dialog şi e superfluu. De sǎptǎmâna viitoare sǎ vezi ce se îndeasǎ. E numai acţiune.
- Ce acţiune?
- Asta trebuie sǎ-mi spui tu mie. Ce acţiune vrei. Sunt o mulţime de opţiuni – aici vocea fǎcu o pauzǎ şi domnul D auzi ceva foşnind ca şi cum povestitorul ar fi rǎsfoit prin hǎrtii – una din opţiuni ar fi sǎ-ţi iasǎ lipeala azi cu blonda aia focoasǎ şi sǎ vezi sǎptǎmâna viitoare acţiune – chicoti vocea.
- Sǎ fiu al naibii! De unde ştii de blondǎ?
- Pǎi nu ţi-am spus adineauri cǎ eu sunt povestitorul. Cum sǎ nu ştiu?! Ce, crezi cǎ sunt vre-un personaj secundar de mâna a doua?!
Vocea avea dreptate. Cu o searǎ înainte agaţase în barul din colt o blondǎ focoasǎ şi teribil de dulce. Puse mâna pe telefon, formǎ un numǎr pe care îl citi în palmǎ şi aşteptǎ…
- Bunǎ. Sunt D……..
Prima opţiune de pe lista povestitorului se dovedi câştigǎtoare….
***
Domnul D privi corpul plin dar armonios al blondei ce se îndrepta cu paşi molcomi spre baie. Ascultǎ cum dǎ drumul apei la duş apoi îşi aprinse o ţigarǎ, îşi aruncǎ un braţ sub cap şi ţintui cu privirea muchia dintre tavan şi peretele din faţa sa.
- Ai prins şi asta? – se adresǎ el unei persoane inexistente.
- Bineînţeles. Cu lux de amǎnunte prietene. Şi cu sonor – chicoti vocea.
- Moş libidinos…..
Apoi se fǎcu linişte. O perioadǎ nu se mai auzi decât şuieratul buzelor domnului D rostolind în aer ineluşe de fum.
- Auzi! Ştii ceva?! Ce hârtii învârţi tu acolo?! Te aud mereu fâşâind nişte foi.
- E schiţa ta de scenariu.
- A mea?! Cum adicǎ a mea?! Am fǎcut-o eu, ţi-am trimis-o eu?
- Nu. Asta e datǎ. Sunt frânturi de fraze de ici, de colo, mici întâmplǎri, evenimente, conexiuni cu personajele secundare…..
- Auzi, dar ia zi…. E cap coadǎ, sau progreseazǎ pe mǎsurǎ ce înaintǎm?
- Nu. O am pe toatǎ. Cap coadǎ.
- Adicǎ…….. ştii tot. Inclusiv cum se va termina.
- Îhî.
- Şi cum se va termina?
Povestitorul chicoti din nou.
- Ştii cǎ nu pot sǎ-ţi spun. De altfel cunoşti la fel de bine ca mine faptul ca eu nu adaug nimic, tu faci totul.
- Du-te dracului. O tot ţii pe asta cu “tu faci totul” şi când colo voi aveţi deja pregǎtit scenariul de la un cap la altul. Vǎ jucaţi cu vieţile oamenilor troglodiţilor. Eşti un împuţit, asta eşti.
- În linii foarte mari, nu chiar tot. Şi fǎrǎ jigniri te rog. Eu n-am zis nimic de blonda ta durdulie…
- Auzi mǎ. Dar ce crezi tu cǎ o se întâmple dacǎ mǎ arunc eu pe geam chiar acum şi îmi zdrobesc ţeasta de asfalt. Nu vǎ dau peste cap toate planurile? – întrebǎ domnul D ridicându-se din pat şi apropiindu-se de fereastra larg deschisǎ …..
- Hmmm…… trebuie sǎ recunosc cǎ asta n-a mai încercat nimeni pânǎ acum.
Câteva clipe nu se mai auzi decât duşul din baie şi fata îngânând un cântec cândva la modǎ…
“Baby, take off your coat
real slow.
Take off your shoes
I'u, take off your shoes.
Baby, take off your dress
yes, yes, yes.
You can leave your hat on”
- Ia zi mǎ pachidermǎ puchinoasǎ. N-ai sǎ mǎ rogi tu frumos sǎ renunţ? Cǎ nu mai bate deloc cu ce ai tu acolo. Cam iese din schemǎ, nu?! – întrebǎ domnul D decis sǎ-şi ducǎ planul pânǎ la capǎt şi ridicând un picior pe marginea ferestrei.
- Nu mai zici nimic, taci! – izbucni în hohote de râs isteric domnul D şi se ridicǎ în picioare pe marginea pervazului.
Jos oraşul vuia ca un furnicar. Vârtej de culoare. Multǎ mişcare. Maşini, claxoane, oameni ca nişte gângǎnii mici într-o rotire agonicǎ.
- Eşti un imbecil – murmurǎ vocea.
Ultimele cuvinte avurǎ darul sǎ-l îndârjeascǎ pe domnul D. Dacǎ pânǎ în acel moment oscilase între a glumi şi a-şi lua în serios propriile cuvinte, ultima frazǎ a povestitorului îl dezgustase. Pânǎ la urmǎ şi la urmǎ nu era posibil ca altcineva sǎ se joace cu viaţa lui. Îi aparţinea, iar cuvintele povestitorului nu erau decât un şantaj mârşav.
Îşi lipi degetele de la picioare de marginea ferestrei, apoi coborâ încet de pe pervazul de lemn pe muchia de piatrǎ a clǎdirii. Era rece iar el era gol. Vântul adia uşor. Îşi desprinse o mânǎ de marginea ferestrei, apoi unul câte unul degetele de la cealaltǎ mânǎ. Un singur deget îl mai lega de viaţǎ. Zâmbi şi îndreptǎ şi ultimul deget care susţinea ca un cârlig întreaga greutate a corpului. Dar chiar cu o sutime de secundǎ înainte sǎ facǎ acest gest, un ţipǎt înfiorǎtor se auzi din baie. Se rǎsuci în aer, prinse în ultimul moment marginea ferestrei şi sǎri înapoi în camerǎ. Alergǎ într-un suflet înspre baie. Uşa era încuiatǎ pe dinǎuntru. Ascultǎ o secundǎ. Nu se mai auzea nici un zgomot. Îşi propti umǎrul în uşǎ şi izbi cu putere. Încǎ o datǎ şi uşa cedǎ. Blonda era întinsǎ în mijlocul bǎii. Alunecase probabil şi se izbise cu capul de marginea cǎzii. Din tâmpla stângǎ un firicel subţire de sânge se scurgea cǎtre golirea de pardosealǎ. Se mai lovise în cǎdere la nas şi la buze. Se repezi înapoi în dormitor şi sunǎ la urgenţe. Apoi se întoarse şi se ocupǎ cu grijǎ de ea pânǎ la venirea ambulanţei. N-a durat mai mult de cincispreze minute dar i s-a pǎrut o veşnicie.
***
Salvarea demarǎ în trombǎ, stâlcind aerul între semnalele ascuţite ale sirenei. Domnul D îşi aprinse o nouǎ ţigarǎ şi îşi lǎsǎ corpul supus unui stres teribil în ultima jumǎtate de orǎ sǎ se destindǎ pe patul moale. Era tot gol, doar cu un prosop înfǎşurat în jurul şoldurilor. Privirea îi fugi din nou cǎtre muchea dreaptǎ a peretelui din faţa sa îmbinându-se perfect cu tavanul.
- O sǎ-şi revinǎ?
- Îhî
- A fost mâna ta, nu-i aşa?!
- Ţi-am spus cǎ am şi creion şi gumǎ – murmurǎ vocea din tavan ca şi cum şi-ar fi cerut scuze – nu puteam sǎ te las, trebuia sa pǎstrez linia…….
- Heeeei…. scoalǎ-te. Hai scoalǎ-te…. e târziu…….
Domnul D încercǎ sǎ îndepǎrteze stiloul cu mâna şi sǎ se întoarcǎ pe partea cealaltǎ.
- Dacǎ nu te trezeşti o sǎ ai o zi foarte aglomeratǎ. Trebuie sǎ treci astǎzi prin treizeci si douǎ de pagini.
Deşi era încǎ mahmur şi vedea totul ca prin ceaţǎ iar urechile pǎreau înfundate, vorbele din urmǎ îi mângâiarǎ tâmplele domnului D într-un mod nu tocmai plǎcut. Îşi aducea vag aminte cǎ este agent de bursǎ, nu scriitor.
- Ce naiba vrei? – se rǎsti domnul D la cel care îl împungea cu stiloul. Apoi aruncând ochii dincolo de marginea pǎturii descoperi cu uimire cǎ este singur în camerǎ. Offf ….. ce obosit sunt. Visez numai prostii – îşi spuse în barbǎ.
- Nu visezi nimic - se auzi o voce puternicǎ de bǎrbat de undeva din centrul tavanului.
- Cine naiba eşti? – întrebǎ domnul D cu mâinile în şold rotindu-şi ochii prin camerǎ, încercând sǎ gǎseascǎ locul unde se ascunsese vocea.
- Eu sunt povestitorul.
- Povestitorul…….. murmurǎ domnul D. Dacǎ tu eşti povestitorul, eu cine sunt?
- Personajul principal – rǎspunse povestitorul fǎrǎ ezitare ca şi cum lucrul acesta ar fi fost de la sine înţeles.
- Tu eşti povestitorul iar eu personajul principal – repetǎ domnul D ca un fonograf stricat şi izbucni într-un hohot de râs isteric care cutremurǎ ferestrele.
- Şi ce vrei de la mine?
- Nimic. Sǎ-ţi vezi de viaţǎ.
- Şi tu o sǎ stai în coasta mea sǎ notezi tot ce fac eu, aşa-i?
De data aceasta fu rândul povestitorului sǎ izbucneascǎ în râs.
- Cam aşa ceva….. Doar cǎ eu nu scriu nimic. Eu mǎ ocup doar de….. punerea în paginǎ sǎ spunem aşa….. sunt un fel de tehnoredactor. De scris o scrii tu. Fiecare îşi scrie propria poveste. Eu mai corectez pe ici, pe colo. Şi mǎ asigur cǎ ţii linia.
- Ce linie? – întrebǎ domnul D din ce în ce mai mirat.
- Linia vieţii desigur – rǎspunse povestitorul în acelaşi ton, ca şi cum lucrurile acestea ar fi trebuit sǎ fie demult lǎmurite şi înţelese. Contractul tǎu este pe un scenariu de 974 de pagini şi suntem abia la începutul capitolului paisprezece – îi explicǎ povestitorul pe îndelete ca unui copil.
- La dracu! Şi vrei sǎ trec azi prin treizeci si douǎ de pagini? Pǎi n-o sǎ ajung prea repede la final? – întrebǎ îngrijorat domnul D intrat în jocul povestitorului.
- Nu, pentru cǎ în urmǎtoarele douǎzeci – douǎzeci si cinci de pagini e mult dialog şi e superfluu. De sǎptǎmâna viitoare sǎ vezi ce se îndeasǎ. E numai acţiune.
- Ce acţiune?
- Asta trebuie sǎ-mi spui tu mie. Ce acţiune vrei. Sunt o mulţime de opţiuni – aici vocea fǎcu o pauzǎ şi domnul D auzi ceva foşnind ca şi cum povestitorul ar fi rǎsfoit prin hǎrtii – una din opţiuni ar fi sǎ-ţi iasǎ lipeala azi cu blonda aia focoasǎ şi sǎ vezi sǎptǎmâna viitoare acţiune – chicoti vocea.
- Sǎ fiu al naibii! De unde ştii de blondǎ?
- Pǎi nu ţi-am spus adineauri cǎ eu sunt povestitorul. Cum sǎ nu ştiu?! Ce, crezi cǎ sunt vre-un personaj secundar de mâna a doua?!
Vocea avea dreptate. Cu o searǎ înainte agaţase în barul din colt o blondǎ focoasǎ şi teribil de dulce. Puse mâna pe telefon, formǎ un numǎr pe care îl citi în palmǎ şi aşteptǎ…
- Bunǎ. Sunt D……..
Prima opţiune de pe lista povestitorului se dovedi câştigǎtoare….
***
Domnul D privi corpul plin dar armonios al blondei ce se îndrepta cu paşi molcomi spre baie. Ascultǎ cum dǎ drumul apei la duş apoi îşi aprinse o ţigarǎ, îşi aruncǎ un braţ sub cap şi ţintui cu privirea muchia dintre tavan şi peretele din faţa sa.
- Ai prins şi asta? – se adresǎ el unei persoane inexistente.
- Bineînţeles. Cu lux de amǎnunte prietene. Şi cu sonor – chicoti vocea.
- Moş libidinos…..
Apoi se fǎcu linişte. O perioadǎ nu se mai auzi decât şuieratul buzelor domnului D rostolind în aer ineluşe de fum.
- Auzi! Ştii ceva?! Ce hârtii învârţi tu acolo?! Te aud mereu fâşâind nişte foi.
- E schiţa ta de scenariu.
- A mea?! Cum adicǎ a mea?! Am fǎcut-o eu, ţi-am trimis-o eu?
- Nu. Asta e datǎ. Sunt frânturi de fraze de ici, de colo, mici întâmplǎri, evenimente, conexiuni cu personajele secundare…..
- Auzi, dar ia zi…. E cap coadǎ, sau progreseazǎ pe mǎsurǎ ce înaintǎm?
- Nu. O am pe toatǎ. Cap coadǎ.
- Adicǎ…….. ştii tot. Inclusiv cum se va termina.
- Îhî.
- Şi cum se va termina?
Povestitorul chicoti din nou.
- Ştii cǎ nu pot sǎ-ţi spun. De altfel cunoşti la fel de bine ca mine faptul ca eu nu adaug nimic, tu faci totul.
- Du-te dracului. O tot ţii pe asta cu “tu faci totul” şi când colo voi aveţi deja pregǎtit scenariul de la un cap la altul. Vǎ jucaţi cu vieţile oamenilor troglodiţilor. Eşti un împuţit, asta eşti.
- În linii foarte mari, nu chiar tot. Şi fǎrǎ jigniri te rog. Eu n-am zis nimic de blonda ta durdulie…
- Auzi mǎ. Dar ce crezi tu cǎ o se întâmple dacǎ mǎ arunc eu pe geam chiar acum şi îmi zdrobesc ţeasta de asfalt. Nu vǎ dau peste cap toate planurile? – întrebǎ domnul D ridicându-se din pat şi apropiindu-se de fereastra larg deschisǎ …..
- Hmmm…… trebuie sǎ recunosc cǎ asta n-a mai încercat nimeni pânǎ acum.
Câteva clipe nu se mai auzi decât duşul din baie şi fata îngânând un cântec cândva la modǎ…
“Baby, take off your coat
real slow.
Take off your shoes
I'u, take off your shoes.
Baby, take off your dress
yes, yes, yes.
You can leave your hat on”
- Ia zi mǎ pachidermǎ puchinoasǎ. N-ai sǎ mǎ rogi tu frumos sǎ renunţ? Cǎ nu mai bate deloc cu ce ai tu acolo. Cam iese din schemǎ, nu?! – întrebǎ domnul D decis sǎ-şi ducǎ planul pânǎ la capǎt şi ridicând un picior pe marginea ferestrei.
- Nu mai zici nimic, taci! – izbucni în hohote de râs isteric domnul D şi se ridicǎ în picioare pe marginea pervazului.
Jos oraşul vuia ca un furnicar. Vârtej de culoare. Multǎ mişcare. Maşini, claxoane, oameni ca nişte gângǎnii mici într-o rotire agonicǎ.
- Eşti un imbecil – murmurǎ vocea.
Ultimele cuvinte avurǎ darul sǎ-l îndârjeascǎ pe domnul D. Dacǎ pânǎ în acel moment oscilase între a glumi şi a-şi lua în serios propriile cuvinte, ultima frazǎ a povestitorului îl dezgustase. Pânǎ la urmǎ şi la urmǎ nu era posibil ca altcineva sǎ se joace cu viaţa lui. Îi aparţinea, iar cuvintele povestitorului nu erau decât un şantaj mârşav.
Îşi lipi degetele de la picioare de marginea ferestrei, apoi coborâ încet de pe pervazul de lemn pe muchia de piatrǎ a clǎdirii. Era rece iar el era gol. Vântul adia uşor. Îşi desprinse o mânǎ de marginea ferestrei, apoi unul câte unul degetele de la cealaltǎ mânǎ. Un singur deget îl mai lega de viaţǎ. Zâmbi şi îndreptǎ şi ultimul deget care susţinea ca un cârlig întreaga greutate a corpului. Dar chiar cu o sutime de secundǎ înainte sǎ facǎ acest gest, un ţipǎt înfiorǎtor se auzi din baie. Se rǎsuci în aer, prinse în ultimul moment marginea ferestrei şi sǎri înapoi în camerǎ. Alergǎ într-un suflet înspre baie. Uşa era încuiatǎ pe dinǎuntru. Ascultǎ o secundǎ. Nu se mai auzea nici un zgomot. Îşi propti umǎrul în uşǎ şi izbi cu putere. Încǎ o datǎ şi uşa cedǎ. Blonda era întinsǎ în mijlocul bǎii. Alunecase probabil şi se izbise cu capul de marginea cǎzii. Din tâmpla stângǎ un firicel subţire de sânge se scurgea cǎtre golirea de pardosealǎ. Se mai lovise în cǎdere la nas şi la buze. Se repezi înapoi în dormitor şi sunǎ la urgenţe. Apoi se întoarse şi se ocupǎ cu grijǎ de ea pânǎ la venirea ambulanţei. N-a durat mai mult de cincispreze minute dar i s-a pǎrut o veşnicie.
***
Salvarea demarǎ în trombǎ, stâlcind aerul între semnalele ascuţite ale sirenei. Domnul D îşi aprinse o nouǎ ţigarǎ şi îşi lǎsǎ corpul supus unui stres teribil în ultima jumǎtate de orǎ sǎ se destindǎ pe patul moale. Era tot gol, doar cu un prosop înfǎşurat în jurul şoldurilor. Privirea îi fugi din nou cǎtre muchea dreaptǎ a peretelui din faţa sa îmbinându-se perfect cu tavanul.
- O sǎ-şi revinǎ?
- Îhî
- A fost mâna ta, nu-i aşa?!
- Ţi-am spus cǎ am şi creion şi gumǎ – murmurǎ vocea din tavan ca şi cum şi-ar fi cerut scuze – nu puteam sǎ te las, trebuia sa pǎstrez linia…….
miercuri, 10 septembrie 2008
O ciudǎţienie mare, mare…
Vâjjjj….. baaaang……. s-a auzit deodatǎ şi întreg blocul s-a zguduit din temelii. Toatǎ lumea a crezut cǎ a cǎzut o bombǎ…. teoriştii lui Osama…. vreo torpilǎ rǎtǎcitǎ de ruşi în drum spre Georgia…… sau pur şi simplu un proiectil cu termenul de valabilitate expirat tras de-ai noştri. Prima a ieşit la fereastrǎ tanti Marioara de la unu. Ea avea şi cea mai bunǎ viziune întotdeauna. De data asta însǎ privirea îi era blocatǎ de un obiect neindentificat care cǎzuse peste copacul din faţa blocului, îi rupsese o cracǎ uriaşǎ, care la rândul ei intrase în balcon, cǎzuse peste borcanele proaspete cu castraveciori şi produsese un dezastru.
- Marineeeeee… - s-a auzit glasul lu tanti Marioara spintecând liniştea îmbâcsitǎ de manele a unei dupǎ-amieze cuminţi de început de septembrie. Marineeeeee…. – s-a auzit din nou sfâşietor, tragic, supraomenesc….
Într-o secundǎ toate ferestrele, de la parter şi pânǎ la patru, de la scara unu pânǎ la trei, s-au procopsit cu o scǎfârlie ameţitǎ între ramele albe de termopan. Timp de câteva minute nu s-a auzit nici musca.
Nimeni n-a ştiu niciodatǎ dacǎ strigǎtul lu tanti Marioara se datora castraveciorilor ce se zbǎteau în balcon printre cioburile de sticlǎ ca nişte peşti din acvariul lovit de gloanţele lu Al Capone sau s-a datorat priveliştii de sub geamul dumisale. Cert este cǎ “marineeeee….., marineeeee…..” au intrat în memoria locatarilor ca fiind cuvintele care au declansat isteria generalǎ. Peste ani, când cineva voia sǎ spunǎ povestea obiectului neidentificat cǎzut între blocurile din Drumul Taberei începea absolut obligatoriu cu “marineeeee….., marineeeee…..”.
Prima care s-a dezmeticit a fost madam Emilia de la patru care avea şi cea mai bunǎ perspectivǎ asupra obiectului. Nu putea sǎ doarmǎ dupǎmasa cǎ se incingea acoperişul de deasupra capului iar netotul de bǎrbatusu nu fusese niciodatǎ în stare sǎ ia problema în mânǎ şi sǎ se ocupe de mansardare, lucru care ar fi adus mai multǎ rǎcoare în dormitor şi mai multǎ linişte în familia lu madam Emilia.
- Vǎleu mumǎǎǎ….. ce-i asta??? – a strigat madam Emilia şi strigǎtul ei s-a auzit pânǎ la alimentara din colţ, lucru neacceptat iniţial de particpanţii la eveniment, dar care s-a dovedit ulterior a fi adevǎrat pentru cǎ pe lângǎ tanti Frusina şi tanti Vasilica, douǎ babe care se întorseserǎ în mare grabǎ de la coada la ouǎ, despre care oricum nu se ştia dacǎ sosesc sau nu, mai veniserǎ cu ele alte douǎ babe de la blocul vecin, una lungǎ, slabǎ şi chealǎ de la scara unu şi alta uscatǎ, adusǎ de spate dar cu gura mare şi dinţii rari şi ascuţiţi ca un piton de la doi, mişcare ce dǎduse o amploare planetarǎ evenimentului.
În mai puţin de un minut toatǎ lumea era jos, studiind obiectul cǎzut din senin, lucru confirmat de altfel, de senin vorbesc, de pozele fǎcute de nea Tase, care fusese ziarist amator şi ţinea întotdeauna dupǎ perdea un aparat de fotografiat performant cu focus 10x, aşa….. pentru orice eventualitate. Numa meşteru Gelu n-a coborât cǎ ieşise din tura de noapte şi deşi soarele se înǎlţase de şapte suliţi peste vârfurile plopilor din parcare, mai era încǎ mahmur dupǎ cele şase beri şi cele trei de-o sutǎ pe care le consumase cu bǎietii la birtu de la colţ, la ieşirea de la servici.
- Ce-i asta mâncaţi-aş!? - s-a încruntat domnu Georgescu cu o nedisimulatǎ uimire, studiind obiectul cu o mânǎ la spate şi cu alta rǎsucindu-şi mustaţa cu colţuri lunguieţe de semǎna cu piratul ǎla chior, care se bǎtea cu bǎiatul ǎla de zbura, de-o iubea pe fata aia micǎ cu mulţi frǎţiori, dîn desene animate….
- Trebuie sǎ fie un mutant – a intervenit nea Jean, sfios ca un soricel. Nea Jean fusese cercetǎtor şi acu era sarac. Toatǎ viaţa vorbise puţin şi scrisese mult. Noroc cu jumǎtatea lu nea Jean care era de trei ori cât el şi vorbea ea pentru amândoi. De altfel nici nu apucase bietul om sǎ închidǎ gura şi jumǎtatea îi şi aruncase o ocheadǎ cum cǎ “te bagi şi tu degraba ca musca-n lapte”.
- Mutant, nemutant, dar sǎ zboare!? Cine naiba l-a trimis p-ǎsta aici! Nu-i mânǎ curatǎ aicea vǎ spui io, p-ǎsta l-a trimis cineva – s-a bǎgat în vorba nea Marin, barbatu lu tanti Marioara, care lǎsase castravreciorii sǎ se zbatǎ pe balcon şi coborâse în grabǎ mare sǎ analizeze alǎturi de restul lumii comedia – ia uite are mustǎţile înghetate…
- O fi venind de pe Marte – încearcǎ si madam Dumitrescu marea cu degetul, dar domnul Georgescu i-o reteaza scurt.
- Mai taci coanǎ Dumitreasco, nu ştii cǎ pe Marte au fost ǎia… Amstrong şi Aldin şi nu era nici picior de marţian. Era pustiu ca dracu, doar nişte urme de şenilǎ de la maşinile rusilor care fuseserǎ deja acolo ai dracu. Mai pune şi dumneata mâna pe un ziar coanǎ Dumitreasco şi mai informeazǎ-te cǎ de-aia e ţara asta aşa cum e, ne ducem dracu de râpǎ, cǎ ne dǎm toţi cu presupusu fǎrǎ s-avem nimic în cap…
- Ei… gata, gata domnu Georgescu, a zis şi ea n-a dat cu parul – i-a luat apǎrarea bǎrbatusu, unul gras şi mare de semǎna exact cu un butoi de vin numa bun de dat cep, ca ǎla de-i prieten cu Asterisc, cu cosiţe galbene, tot dîn desene animate……
- O fi amantu lu tanti Magda - se bagǎ în vorbǎ şi nea Andrei sǎ mai destindǎ atmosfera încinsǎ şi la propriu şi la figura lu domn Georgescu. Tanti Mǎgduţa era croitoreasǎ. Moartea lu abuziv-împuşcatu o prinsese la Apaca. Ieşise şi ea cu fetele sǎ strige “nu vrem bani nu vrem valutǎ / vrem ca Roman sǎ ne futǎ”. Asta fusese revoluţia ei. Doar ca… meşteru Ion, bǎrbatsu, maistru la uzina de ţevi, o vǎzuse la teveu între colindǎtoare şi când s-a întors acasǎ i-a tras o chelfǎnealǎ s-o ţinǎ minte toatǎ viaţa. “La 150 de kile ale tale vrei sǎ te futǎ Roman fǎ, pǎi ce crezi cǎ se uitǎ ǎla la tine?”. Dupǎ pǎţania cu Roman şi cu meşteru Ion toatǎ lumea fǎcea glume pe seama lu tanti Mǎgduţa, femeie bunǎ la suflet de altfel şi îi gǎsea în fiecare dintre necunoscuţii ce intrau în bloc un potenţial amant.
Toatǎ lumea a început sǎ râdǎ, destinderea fiind completǎ ca o adiabatǎ perfecta din ciclu ǎla a lu Carnot.
- Sǎ ştiţi cǎ e un experiment american eşuat – concluzioneazǎ Ghiduşu cu glas tare şi apǎsat, apoi continuǎ explicaţia – e american sigur cǎ-i mult muuuult mai mare decât noi şi eşuat cǎ altfel ce cǎuta un american aici la noi în Drumul Taberei…….
N-a mai râs nimeni. Nu prea mai râdea nimeni la glumele lu Ghiduşu deşi era amuzant în felul lui. Fusese gestionar la aprozaru din colţ, îi mersese bine şi înainte de marea înghesuialǎ şi dupǎ. Mai ales cǎ fǎcuse ce fǎcuse şi cumpǎrase aprozaru numa pentru el. Doar cǎ pe fir intrasera neşte vecini interlopi cu ghiul şi zgardǎ babanǎ dǎ aur care voiau şi ei aprozaru. O vreme n-a mai auzit nimeni nimic de Ghiduşu pânǎ când l-a vǎzut al dǎ sub el cu trei falange de la dreapta retezate şi cu aprozaru vândut. De atunci glumele lu Ghiduşu se cam ofiliserǎ.
Deşi au fost multe alte pǎreri aşternute frumos pe hârtie de tanti Vasilica, cǎ tot avea lista cu ǎia de stǎteau la coadǎ la ouǎ, pânǎ la urmǎ concluzia lu Ghiduşu a rǎmas pe primul loc în topul preferinţelor locatarilor cu şaptşpe voturi urmatǎ la mare distanţǎ de pǎrerea lu nea Jean cel sfios. Problema mare nu era însǎ ce e ci mai degraba cum a ajuns acolo. De data asta Domnu Georgescu nu a mai lǎsat pe nimeni sǎ-şi bage nasul şi sǎ strice imaginea României şi a dat explicatii amǎnunţite despre experimentele americane de creştere a plantelor şi animelor în condiţii de imponderabilitate. Şi dupǎ un spici de vreo cinşpe minute a concluzionat:
- Ăsta a cǎzut dintr-un avion din ǎla imponderabil!
Nimeni nu a îndrǎznit sǎ îl contrazicǎ, aşa cǎ o perioadǎ de timp a fost linişte. Mai mulţi bǎrbaţi s-au apropiat cu curaj de uriaşul adormit sub balcoanele lu tanti Marioara şi au început sǎ-l înghioldeascǎ cu cotul, cu pumnul sau cu vârful pantofului. Uriaşul nu pǎrea sǎ se sinchiseascǎ de hǎrmǎlaia fǎcutǎ de femeile care cotcodǎceau ca nişte gǎini fericite pe un morman de ouǎ proapsete şi nici de ghionturile bǎrbaţilor şi sforǎia liniştit în continuare.
- Bǎ, dacǎ tot ie-aicea io zic sǎ-l punem sǎ ne facǎ izolatia termicǎ la bloc – a deschis nenea Iancu de la doi o nouǎ pistǎ pentru dat cu pǎrerea - ǎsta mare cum e ajunge pânǎ la patru fǎrǎ probleme şi la cât e de zdravǎn munceşte cât zece. În mai puţin de-o sǎptǎmânǎ e gata tot blocul. Noi îi aducem materiale şi de mâncare.
- Ba mai bine îl punem de strajǎ în faţa blocului sǎ ne apere de hoţi – s-a rǎţoit madam Emilia - cǎ iar mi-a dat un bagabond cu şutul în fund lu Bubulina. Sǎraca, îi dau cu alifie de trei zile şi nu-i mai trece. Pupaoarmama…
- Sub coadǎ – mârâie meşteru Ion.
- Ba mai bine sǎ refacem izolaţia la acoperiş cǎ iar vine toamna şi mie-mi plouǎ în casǎ de fiecare datǎ – zice domnul Darie vecinul lu tanti Emilia. Ăsta la cât e de mare poate fi folosit fǎrǎ probleme şi pe post de macara.
- Numa sǎ nu ridice braţele cǎ dacǎ se spalǎ cum te speli tu o sǎ murim cu toţii axfisiaţi – murmurǎ drǎguţa de Felicia de undeva din rândul doi oftând lung şi dezvelindu-şi pieptul plin acoperit doar de un halat subtire de mǎtase mov cu floricele galbene. Apoi ofteazǎ în cor bǎrbaţii……
Când am sosit eu lista cu opinii fǎcutǎ de tanti Vasilica, printre numele de la ouǎ şi pǎrerile cu privire la modul de aterizare, era la pozitia patruşapte şi nu se supusese încǎ la vot. În momentul în care l-am vazut am ştiut sigur cine e. Semǎna perfect. A trebuit însǎ s-o las pe madam Varvara sǎ-mi povesteascǎ tot de-a fir a pǎr, chestie care a durat mai bine de-o orǎ. Ulterior aveam sǎ aflu cǎ madam Varvara îmi povestise de trei ori mai mult decât ceea ce se întâmplase în realitate, cele douǎ treimi în plus fiind bineînţeles adǎugate de la ea. Dar de câte ori mǎ mai putea prinde madam Varvara la înghesuialǎ aşa sǎ-mi povesteascǎ ea mie tot tot tot……… Am aşteptat sǎ termine şi nu m-am putut abţine sǎ nu le spun tuturor adevarul:
- Ştiu cine e, ǎsta e uriaşul somnoros al lui Puck!
Apoi, pânǎ sǎ se dezmeticeascǎ ei, am dat fuga pânǎ sus la mine, am tastat repede http://puck.jubjub.ro/?page_id=587, am dat un print şi le-am dat sǎ citeascǎ. I-am întristat teribil. Tanti Vasilica de furie a rupt lista de la ouǎ în bucǎţele mici, mici, mici şi a început sǎ le mestece, domnul Darie a dat cu izolaţia de pǎmânt, madam Emilia a început sǎ plângǎ în hohote strângând-o pe Bubulina la piept, iar Domnul Georgrescu sǎ înjure. Noroc cǎ l-am tras de mânecǎ şi l-am abordat ca pe un profesionist, cel mai profesionist dintre profesionişti ş i-am dat o temǎ de gândire care nu putea fi rezolvatǎ decât de un profesionist.
- Domnu Georgescu, acu… ca-tre bǎrbaţi, sǎ ştii cǎ trebuie sǎ-l trimitem înapoi. Te gândeşti dumneata cum sǎ facem o praştie uite aşa mare, mare, mare, sǎ-l catapultǎm înapoi? Uite urc iar şi îţi aduc şi schiţele lu schitzuici…….
- Marineeeeee… - s-a auzit glasul lu tanti Marioara spintecând liniştea îmbâcsitǎ de manele a unei dupǎ-amieze cuminţi de început de septembrie. Marineeeeee…. – s-a auzit din nou sfâşietor, tragic, supraomenesc….
Într-o secundǎ toate ferestrele, de la parter şi pânǎ la patru, de la scara unu pânǎ la trei, s-au procopsit cu o scǎfârlie ameţitǎ între ramele albe de termopan. Timp de câteva minute nu s-a auzit nici musca.
Nimeni n-a ştiu niciodatǎ dacǎ strigǎtul lu tanti Marioara se datora castraveciorilor ce se zbǎteau în balcon printre cioburile de sticlǎ ca nişte peşti din acvariul lovit de gloanţele lu Al Capone sau s-a datorat priveliştii de sub geamul dumisale. Cert este cǎ “marineeeee….., marineeeee…..” au intrat în memoria locatarilor ca fiind cuvintele care au declansat isteria generalǎ. Peste ani, când cineva voia sǎ spunǎ povestea obiectului neidentificat cǎzut între blocurile din Drumul Taberei începea absolut obligatoriu cu “marineeeee….., marineeeee…..”.
Prima care s-a dezmeticit a fost madam Emilia de la patru care avea şi cea mai bunǎ perspectivǎ asupra obiectului. Nu putea sǎ doarmǎ dupǎmasa cǎ se incingea acoperişul de deasupra capului iar netotul de bǎrbatusu nu fusese niciodatǎ în stare sǎ ia problema în mânǎ şi sǎ se ocupe de mansardare, lucru care ar fi adus mai multǎ rǎcoare în dormitor şi mai multǎ linişte în familia lu madam Emilia.
- Vǎleu mumǎǎǎ….. ce-i asta??? – a strigat madam Emilia şi strigǎtul ei s-a auzit pânǎ la alimentara din colţ, lucru neacceptat iniţial de particpanţii la eveniment, dar care s-a dovedit ulterior a fi adevǎrat pentru cǎ pe lângǎ tanti Frusina şi tanti Vasilica, douǎ babe care se întorseserǎ în mare grabǎ de la coada la ouǎ, despre care oricum nu se ştia dacǎ sosesc sau nu, mai veniserǎ cu ele alte douǎ babe de la blocul vecin, una lungǎ, slabǎ şi chealǎ de la scara unu şi alta uscatǎ, adusǎ de spate dar cu gura mare şi dinţii rari şi ascuţiţi ca un piton de la doi, mişcare ce dǎduse o amploare planetarǎ evenimentului.
În mai puţin de un minut toatǎ lumea era jos, studiind obiectul cǎzut din senin, lucru confirmat de altfel, de senin vorbesc, de pozele fǎcute de nea Tase, care fusese ziarist amator şi ţinea întotdeauna dupǎ perdea un aparat de fotografiat performant cu focus 10x, aşa….. pentru orice eventualitate. Numa meşteru Gelu n-a coborât cǎ ieşise din tura de noapte şi deşi soarele se înǎlţase de şapte suliţi peste vârfurile plopilor din parcare, mai era încǎ mahmur dupǎ cele şase beri şi cele trei de-o sutǎ pe care le consumase cu bǎietii la birtu de la colţ, la ieşirea de la servici.
- Ce-i asta mâncaţi-aş!? - s-a încruntat domnu Georgescu cu o nedisimulatǎ uimire, studiind obiectul cu o mânǎ la spate şi cu alta rǎsucindu-şi mustaţa cu colţuri lunguieţe de semǎna cu piratul ǎla chior, care se bǎtea cu bǎiatul ǎla de zbura, de-o iubea pe fata aia micǎ cu mulţi frǎţiori, dîn desene animate….
- Trebuie sǎ fie un mutant – a intervenit nea Jean, sfios ca un soricel. Nea Jean fusese cercetǎtor şi acu era sarac. Toatǎ viaţa vorbise puţin şi scrisese mult. Noroc cu jumǎtatea lu nea Jean care era de trei ori cât el şi vorbea ea pentru amândoi. De altfel nici nu apucase bietul om sǎ închidǎ gura şi jumǎtatea îi şi aruncase o ocheadǎ cum cǎ “te bagi şi tu degraba ca musca-n lapte”.
- Mutant, nemutant, dar sǎ zboare!? Cine naiba l-a trimis p-ǎsta aici! Nu-i mânǎ curatǎ aicea vǎ spui io, p-ǎsta l-a trimis cineva – s-a bǎgat în vorba nea Marin, barbatu lu tanti Marioara, care lǎsase castravreciorii sǎ se zbatǎ pe balcon şi coborâse în grabǎ mare sǎ analizeze alǎturi de restul lumii comedia – ia uite are mustǎţile înghetate…
- O fi venind de pe Marte – încearcǎ si madam Dumitrescu marea cu degetul, dar domnul Georgescu i-o reteaza scurt.
- Mai taci coanǎ Dumitreasco, nu ştii cǎ pe Marte au fost ǎia… Amstrong şi Aldin şi nu era nici picior de marţian. Era pustiu ca dracu, doar nişte urme de şenilǎ de la maşinile rusilor care fuseserǎ deja acolo ai dracu. Mai pune şi dumneata mâna pe un ziar coanǎ Dumitreasco şi mai informeazǎ-te cǎ de-aia e ţara asta aşa cum e, ne ducem dracu de râpǎ, cǎ ne dǎm toţi cu presupusu fǎrǎ s-avem nimic în cap…
- Ei… gata, gata domnu Georgescu, a zis şi ea n-a dat cu parul – i-a luat apǎrarea bǎrbatusu, unul gras şi mare de semǎna exact cu un butoi de vin numa bun de dat cep, ca ǎla de-i prieten cu Asterisc, cu cosiţe galbene, tot dîn desene animate……
- O fi amantu lu tanti Magda - se bagǎ în vorbǎ şi nea Andrei sǎ mai destindǎ atmosfera încinsǎ şi la propriu şi la figura lu domn Georgescu. Tanti Mǎgduţa era croitoreasǎ. Moartea lu abuziv-împuşcatu o prinsese la Apaca. Ieşise şi ea cu fetele sǎ strige “nu vrem bani nu vrem valutǎ / vrem ca Roman sǎ ne futǎ”. Asta fusese revoluţia ei. Doar ca… meşteru Ion, bǎrbatsu, maistru la uzina de ţevi, o vǎzuse la teveu între colindǎtoare şi când s-a întors acasǎ i-a tras o chelfǎnealǎ s-o ţinǎ minte toatǎ viaţa. “La 150 de kile ale tale vrei sǎ te futǎ Roman fǎ, pǎi ce crezi cǎ se uitǎ ǎla la tine?”. Dupǎ pǎţania cu Roman şi cu meşteru Ion toatǎ lumea fǎcea glume pe seama lu tanti Mǎgduţa, femeie bunǎ la suflet de altfel şi îi gǎsea în fiecare dintre necunoscuţii ce intrau în bloc un potenţial amant.
Toatǎ lumea a început sǎ râdǎ, destinderea fiind completǎ ca o adiabatǎ perfecta din ciclu ǎla a lu Carnot.
- Sǎ ştiţi cǎ e un experiment american eşuat – concluzioneazǎ Ghiduşu cu glas tare şi apǎsat, apoi continuǎ explicaţia – e american sigur cǎ-i mult muuuult mai mare decât noi şi eşuat cǎ altfel ce cǎuta un american aici la noi în Drumul Taberei…….
N-a mai râs nimeni. Nu prea mai râdea nimeni la glumele lu Ghiduşu deşi era amuzant în felul lui. Fusese gestionar la aprozaru din colţ, îi mersese bine şi înainte de marea înghesuialǎ şi dupǎ. Mai ales cǎ fǎcuse ce fǎcuse şi cumpǎrase aprozaru numa pentru el. Doar cǎ pe fir intrasera neşte vecini interlopi cu ghiul şi zgardǎ babanǎ dǎ aur care voiau şi ei aprozaru. O vreme n-a mai auzit nimeni nimic de Ghiduşu pânǎ când l-a vǎzut al dǎ sub el cu trei falange de la dreapta retezate şi cu aprozaru vândut. De atunci glumele lu Ghiduşu se cam ofiliserǎ.
Deşi au fost multe alte pǎreri aşternute frumos pe hârtie de tanti Vasilica, cǎ tot avea lista cu ǎia de stǎteau la coadǎ la ouǎ, pânǎ la urmǎ concluzia lu Ghiduşu a rǎmas pe primul loc în topul preferinţelor locatarilor cu şaptşpe voturi urmatǎ la mare distanţǎ de pǎrerea lu nea Jean cel sfios. Problema mare nu era însǎ ce e ci mai degraba cum a ajuns acolo. De data asta Domnu Georgescu nu a mai lǎsat pe nimeni sǎ-şi bage nasul şi sǎ strice imaginea României şi a dat explicatii amǎnunţite despre experimentele americane de creştere a plantelor şi animelor în condiţii de imponderabilitate. Şi dupǎ un spici de vreo cinşpe minute a concluzionat:
- Ăsta a cǎzut dintr-un avion din ǎla imponderabil!
Nimeni nu a îndrǎznit sǎ îl contrazicǎ, aşa cǎ o perioadǎ de timp a fost linişte. Mai mulţi bǎrbaţi s-au apropiat cu curaj de uriaşul adormit sub balcoanele lu tanti Marioara şi au început sǎ-l înghioldeascǎ cu cotul, cu pumnul sau cu vârful pantofului. Uriaşul nu pǎrea sǎ se sinchiseascǎ de hǎrmǎlaia fǎcutǎ de femeile care cotcodǎceau ca nişte gǎini fericite pe un morman de ouǎ proapsete şi nici de ghionturile bǎrbaţilor şi sforǎia liniştit în continuare.
- Bǎ, dacǎ tot ie-aicea io zic sǎ-l punem sǎ ne facǎ izolatia termicǎ la bloc – a deschis nenea Iancu de la doi o nouǎ pistǎ pentru dat cu pǎrerea - ǎsta mare cum e ajunge pânǎ la patru fǎrǎ probleme şi la cât e de zdravǎn munceşte cât zece. În mai puţin de-o sǎptǎmânǎ e gata tot blocul. Noi îi aducem materiale şi de mâncare.
- Ba mai bine îl punem de strajǎ în faţa blocului sǎ ne apere de hoţi – s-a rǎţoit madam Emilia - cǎ iar mi-a dat un bagabond cu şutul în fund lu Bubulina. Sǎraca, îi dau cu alifie de trei zile şi nu-i mai trece. Pupaoarmama…
- Sub coadǎ – mârâie meşteru Ion.
- Ba mai bine sǎ refacem izolaţia la acoperiş cǎ iar vine toamna şi mie-mi plouǎ în casǎ de fiecare datǎ – zice domnul Darie vecinul lu tanti Emilia. Ăsta la cât e de mare poate fi folosit fǎrǎ probleme şi pe post de macara.
- Numa sǎ nu ridice braţele cǎ dacǎ se spalǎ cum te speli tu o sǎ murim cu toţii axfisiaţi – murmurǎ drǎguţa de Felicia de undeva din rândul doi oftând lung şi dezvelindu-şi pieptul plin acoperit doar de un halat subtire de mǎtase mov cu floricele galbene. Apoi ofteazǎ în cor bǎrbaţii……
Când am sosit eu lista cu opinii fǎcutǎ de tanti Vasilica, printre numele de la ouǎ şi pǎrerile cu privire la modul de aterizare, era la pozitia patruşapte şi nu se supusese încǎ la vot. În momentul în care l-am vazut am ştiut sigur cine e. Semǎna perfect. A trebuit însǎ s-o las pe madam Varvara sǎ-mi povesteascǎ tot de-a fir a pǎr, chestie care a durat mai bine de-o orǎ. Ulterior aveam sǎ aflu cǎ madam Varvara îmi povestise de trei ori mai mult decât ceea ce se întâmplase în realitate, cele douǎ treimi în plus fiind bineînţeles adǎugate de la ea. Dar de câte ori mǎ mai putea prinde madam Varvara la înghesuialǎ aşa sǎ-mi povesteascǎ ea mie tot tot tot……… Am aşteptat sǎ termine şi nu m-am putut abţine sǎ nu le spun tuturor adevarul:
- Ştiu cine e, ǎsta e uriaşul somnoros al lui Puck!
Apoi, pânǎ sǎ se dezmeticeascǎ ei, am dat fuga pânǎ sus la mine, am tastat repede http://puck.jubjub.ro/?page_id=587, am dat un print şi le-am dat sǎ citeascǎ. I-am întristat teribil. Tanti Vasilica de furie a rupt lista de la ouǎ în bucǎţele mici, mici, mici şi a început sǎ le mestece, domnul Darie a dat cu izolaţia de pǎmânt, madam Emilia a început sǎ plângǎ în hohote strângând-o pe Bubulina la piept, iar Domnul Georgrescu sǎ înjure. Noroc cǎ l-am tras de mânecǎ şi l-am abordat ca pe un profesionist, cel mai profesionist dintre profesionişti ş i-am dat o temǎ de gândire care nu putea fi rezolvatǎ decât de un profesionist.
- Domnu Georgescu, acu… ca-tre bǎrbaţi, sǎ ştii cǎ trebuie sǎ-l trimitem înapoi. Te gândeşti dumneata cum sǎ facem o praştie uite aşa mare, mare, mare, sǎ-l catapultǎm înapoi? Uite urc iar şi îţi aduc şi schiţele lu schitzuici…….
Abonați-vă la:
Postări (Atom)