vineri, 25 aprilie 2008

Tu nu exişti

Tu nu exişti. Nu râde, vorbesc serios. Nu exişti. Eşti o colectie de umbre, un mozaic roman, o înşiruire de note muzicale. Eşti un amestec, un amalgam, o amibǎ fǎrǎ formǎ şi fǎrǎ fond. Nu ai contur, nu ai trǎsǎturi definite.. Cum?! Îmi spui cǎ ai dat fuga pânǎ în baie şi te-ai uitat în oglinda de deasupra chiuvetei?! Şi eşti sigurǎ cǎ exisşi! Ei uite eu pot sǎ pun pariu cǎ în momentul ǎsta în oglinda de deasupra chiuvetei se reflectǎ doar peretele, o porţiune de faiantǎ, dulǎpiorul unde-ţi pui sǎpunurile, prosopul de faţǎ, o parte din halatul de baie şi cam atât. Nici urmǎ de tine. Cum?! Îmi spui cǎ aberez, cǎ exact acum rupi o petalǎ din floarea din faţa ta şi nu mai are în corolǎ 27 ca pânǎ acum, ci doar 26… Aaa… 25 , cǎ ai mai rupt încǎ una! Spui cǎ nu mai e nimeni în camerǎ deci numai tu sau vreo fantomǎ ar fi putut face asta. Nu râde, râzi degeaba. Peste trei patru zile floarea se va ofili, o vei arunca în coşul de gunoi, apoi vei arunca conţinutul coşului de gunoi în tomberonul din spatele blocului, pe care gunoierii îl vor duce la groapa de la marginea oraşului. În maxim o lunǎ floarea de care-mi vorbeşti nu va mai exista. Altǎ dovadǎ mai ai?! Dar una mai acǎtǎrii! Cum!? Spui cǎ încep sǎ te enervez?! Cǎ dacǎ mai insist o sǎ scoţi capul pe geam şi o sǎ strigi de o sǎ te audǎ tot cartierul?! Şi crezi cǎ în felul mai strângi argumente? Eu zic cǎ te înşeli. Cât or sǎ vorbescǎ despre tine ca despre nebuna aia care ţipa ca apucata ziua în amiaza mare. O zi, douǎ… o sǎptǎmânǎ… Ei bine hai, sǎ zicem o lunǎ, o lunǎ jumate… cam atât. Bine! Deci spui cǎ vrei sǎ vorbim serios. Scrii. Scrii pe blog. Ai un blog şi mulţi prieteni. Tot ce scrii rǎmâne acolo. Iar ei te citesc. Toţi. OK! Bine! Vorbim serios. Hai sǎ facem abstracţie de faptul cǎ ai adus vorba de blog şi de prietenii tǎi online deci nu reali. Cum eşti tu, poţi sǎ-mi spui?! V te vede ca pe o fiintǎ vioaie, isteaţǎ, simpaticǎ, puţin frivolǎ. M te vede ca pe o bunǎ amicǎ. X te-a cam pus la index pentru cǎ îi faci ochi dulci lui Z şi zice cǎ eşti cam ciufutǎ. T crede cǎ vorbeşti mult şi cam fǎrǎ subiect. Iar tu crezi cǎ eşti frumoasǎ şi desteaptǎ, evident. Cum eşti?!……… Iar despre blogul tǎu, ce sǎ mai vorbim… Mǎ faci sǎ râd. Un delete şi s-a dus! Pot sǎ-l dau şi eu de aici. E vorba de câteva secunde. Hmmmm…. Începi sǎ-mi dai dreptate… Când eu îţi spun!!! OK, vrei sǎ trecem la lucruri mai palpabile. Spui cǎ nu ai copii dar când o sǎ te hotǎrǎşti sǎ-i faci ei vor fi cea mai bunǎ dovadǎ a faptului cǎ exişti. Iar mâine dimineaţǎ o sǎ mergi sǎ cumperi un puiete de copac şi o sǎ-l plantezi în faţa blocului. Înteleg unde baţi. E în regulǎ. Eu nu spun cǎ nu laşi urme. Eu spun doar cǎ nu exişti. Nu exişti ca entitate de sine stǎtǎtoare, iar urmele pe care le laşi apar şi dispar. Eşti un nor diform, o patǎ de petrol pe oglinda apei, un gând. Dar laşi urme. Eşti un clasor de urme. O mare de umbre. Eşti un puzzle uriaş cu piese mici… care se adaugǎ şi se pierd într-una…

Ooo…. Dar nu vreau sǎ taci…. N-am vrut sǎ te necǎjesc…

duminică, 20 aprilie 2008

Povestea zilei si a noptii (basm)

A fost odatǎ demult, demult de tot pe când Pǎmântul se împreuna cu Cerul şi din împreunarea lor se nǎşteau din valuri înspumate stelele, a fost odatǎ demult cum spuneam… un flǎcǎu. Şi era tare chipeş flǎcǎul şi falnic. Şi se chema Helios. Helios trǎia dincolo de marginile Împǎrǎţiei Pǎmânteşti, în Ceruri şi fusese ursit la naştere sǎ strǎluceascǎ de frumuseţe precum focul cel mare de la porţile împǎrǎţiei. Era încǎ un tânǎr necopt când tatǎl sǎu l-a chemat într-o zi la el şi i-a spus: “Universul se stinge fiule, eu sunt bătrân şi neputincios, Cerul a devenit mohorât iar oamenii au uitat să se bucure de căldura şi strălucirea sa. De mâine vei lua carul şi caii mei şi vei umple bolta Cereascǎ cu frumuseţea şi strǎlucirea ta”. Şi tânărul prinţ pe dată mi s-a-nfiinţat la grajduri, a curăţat bătrânul car de praf şi de trecerea anilor, a mângâiat pe grumaz caii şi dus a fost. Şi pe data tot Cerul s-a umplut de o luminǎ caldǎ, blândǎ, strǎlucitoare. Oamenii au stins fǎcliile şi tot pǎmântul, apele şi cerul au început sǎ clocoteascǎ de viaţă.
Au trecut anii. Cerul era mereu albastru şi luminos, iar Helios tot mai frumos şi mai puternic. Devenise un bǎrbat în toatǎ puterea cuvântului. Când apǎrea pe bolta cereascǎ în carul sǎu de foc tras de patru cai înaripaţi, toate fetele se opreau în loc sǎ-l priveascǎ şi inima le tresǎrea, iar obrajii li se îmbujorau pe dată. Iar el trecea mândru, cu pletele fluturând în vânt, cu zâmbetul mijit în colţul buzelor, cu ochii strǎlucind, strângând în braţele puternice hǎţurile cvadrigii. Şi azi aşa, mâine aşa, pânǎ când într-o bunǎ zi trecând pe deasupra Munţilor Dorului şi aruncând un ochi peste crupele cailor, Helios a zǎrit ceva ce nu mai vǎzuse niciodatǎ. Jos, pe Pǎmânt, pe o potecǎ subţire urcând şerpuit printre brazi cǎtre Izvorul Alb, Helios a zǎrit o fetişcanǎ. Era frumoasǎ codana. Cu trupul svelt, cu ochii negrii migdalaţi, cu pǎrul bǎlai curgând valuri peste umerii goi, urca legǎnându-şi şoldurile şi cânta. Helios a oprit carul şi s-a aşezat s-o asculte. Era mai mult decat un cântec, era nectar şi ambrozie, era mireasmǎ şi culoare, era vis şi iubire murmurul fetei… A rǎmas vrǎjit Helios, atât de vrǎjit de cântecul şi de frumusetea fetei, încât pe partea cealaltǎ a Pǎmântului unde carul sǎu nu mai ajunsese de multă vreme, cerul începuse sǎ se întunece, norii sǎ se strângǎ zgomotos iar furtunile să-şi ascută săbiile ruginite. L-au cǎutat pǎrinţii îngrijoraţi ore, zile întregi… Şi Hyperion, şi Thea şi sora sa Selena şi fratele Eos şi unchii şi mǎtuşile. Şi într-un târziu l-au gǎsit, pitit între brazi şi ascultând pierdut cântecele fetei cu pǎrul de aur. A fost tare mânios Hyperion şi tare l-a mai certat pe Helios. Se zguduia Cerul de fiecare datǎ când bǎtrânul tatǎ bǎtea cu piciorul în podeaua de-albastru şi dungi argintii ca trǎznetele brǎzdau bolta de fiecare datǎ când ridica vocea. Helios a cerut iertare pǎrintelui sǎu şi a promis cǎ nu se va mai întâmpla, cǎ se va dedica pururi şi fără zăbavă menirii sale de a strǎluci şi a împrǎştia frumuseţe şi luminǎ în tot Universul. Şi carul sǎu a umplut din nou Cerul de rostogoliri vijelioase, de luminǎ, de cǎldurǎ, iar zâmbetul sǎu a umplut iar inimile fetelor.
Şi a trecut mult timp, Helios aproape c-o uitase pe fetişcana cu pǎrul bǎlai. Dar în ziua aceea paşii i s-au rǎtǎcit din nou peste munţii cu brazi falnici şi lacuri întinse strǎlucind ca oglinzile din Înalt. N-a vǎzut-o dar i-a auzit cântecul şi i-a recunoscut glasul de pasăre. Şi Helios s-a topit ca un fagure încǎlzit sub dogoarea dragostei şi s-a prelins pe Pǎmânt, printre brazi, printre ferigi, printre brânduşele abia dezghiocate şi s-a aşezat aşa… cu coatele în iarbă şi capul sprijit în palme, ascultând ca un copil cântecul fetei şi al pǎsǎrilor ce-i ţineau isonul. Tare s-a mai speriat codana când l-a zǎrit printre copaci aşteptând-o şi tare s-a mai înfiorat când el i-a prins mijlocul şi-apoi i-a strâns buzele într-un sǎrut fierbinte şi lung, luuung, luuuuuuung pânǎ la capǎtul zilelor.
Şi iarǎşi l-au cǎutat cu toţii. Şi iarǎşi Pǎmântul a început sǎ se întunece şi nori grei sǎ se strângǎ a furtună. Numai cǎ de data asta Helios nu mai era de gǎsit. Pǎmântul s-a cufundat încet încet în noapte, oamenii au început sǎ aprindǎ fǎclile, vietǎţile pǎmântului, cerului şi apei sǎ se adune cu teamă în scorburi, în peşteri şi în adǎposturi abia dezvelite. Şi nu s-a mai fǎcut luminǎ. Iar bǎtrânul Hyperion a înţeles. A înţeles cǎ flǎcǎul sǎu s-a îmbolnǎvit de boala aceea grea, de care nimeni nu scapă şi care loveste necruţǎtator mai devreme sau mai târziu orice-ai face, numitǎ dragoste.
A trimis bǎtrânul tatǎ îmbolnăvit de durere soli sǎ-l înduplece sǎ se întoarcǎ, a trimis-o pe sora lui Helios, pe fratele sǎu, i-a trimis pe prietenii sǎi din copilǎrie. Dar nici unul n-a izbândit. Helios, ascuns cu fata visurilor sale în peşterile din vârful Muntelui Dorului i-a îndepǎrtat pe toţi şi n-a vrut să-i asculte. Şi oamenii au început sǎ murmure. Era din nou noapte nesfârşitǎ. Şi frig. Si-ntristare. Iar oamenii nu mai suportau. Ei au trimis soli la Stǎpânul Universului cerându-i sǎ le readucǎ lumina, strǎlucirea şi cǎldura. Chinuit de dragoste pǎrinteascǎ, dar şi de datoria faţǎ de oameni, Hyperion a trimis-o pe sora lui Helios, Selena, sǎ strǎluceascǎ pe bolta cereascǎ. Dar era subţire şi graţioasǎ Selena, firavǎ ca un fir de iarbǎ şi blândǎ ca o ciutǎ. Iar cerul n-a strǎlucit mai mult decât de-un fir de lumânare… A mai trimis apoi Hyperion şi pe verişoarele Selenei, stelele, sǎ o ajute. Dar fără folos. Împreunǎ nu puteau înlocui forţa, energia, strǎlucirea lui Helios… Şi oamenii au continuat sǎ murmure.
Atunci, Hyperion a fǎcut ceea nu mai fǎcuse niciodatǎ, nici el şi niciunul din fraţii sǎi. A îmbrǎcat hainele miţoase ale unui cioban şi a coborât jos pe Pǎmânt, în peşterile de pe Muntele Dorului. Acolo i-a gǎsit pe Helios şi pe fata cu pǎrul de aur. Fata cânta dar cântecul ei era tot mai stins ca un pârâu de munte ce-şi pierde zburdălnicia coborând către şes. Cu ochii înlăcrimaţi Helios l-a întrebat pe cioban: “Tu eşti un om bǎtrân, întelept, spune-mi ce trebuie să fac pentru ca glasul iubitei mele sǎ nu se stingǎ în veci”. “Orice cântec pentru a rămâne proaspăt şi puternic trebuie udat la rǎdǎcinǎ cu luminǎ şi căldură din Soare” – a răspuns bǎtrânul. “Bine, dar eu sunt Soarele! “ – a rǎspuns semeţ Helios. “Da, dar numai tu ştii asta, pentru toţi ceilalţi Soarele a murit” a continuat bǎtrânul şi s-a fǎcut nevǎzut.
A stat Helios şi a cugeta vreme îndelungatǎ. Îl mǎcinau vorbele bǎtrânului. Şi într-un târziu a înţeles cǎ nu poate fugi de menirea sa şi cǎ toate cântecele lumii se împletesc în cǎldura şi strǎlucirea Soarelui. Şi s-a întors Helios la tatǎl sǎu şi i-a spus smerit: “Am înţeles cǎ am greşit tatǎ, dar eu iubesc şi nu mǎ pot rupe nici de ursita ce-mi este şi nici de femeia pe care o iubesc. Aşa cǎ uite cum vom face. Douǎsprezece ceasuri din zi o sǎ le şed aici cu voi şi o sǎ-mi mân caii peste unduirile boltei cereşti şi douǎsprezece ceasuri voi şede acolo, cu ea, în peştera iubirilor noastre”.
Şi uite aşa, de atunci, Soarele strǎluceşte pe bolta cereascǎ doar jumǎtate de zi, iar în cealaltǎ jumătate coboarǎ în pântecele Pǎmântului sǎ iubeascǎ iar pe noi ne lasǎ surorii sale Selena şi verişoarelor ei stelele.

joi, 17 aprilie 2008

Asta nu e primǎvarǎ!

Nu ştiu dacǎ e vorba de obişnuinţǎ sau mi-am clǎdit singur o imagine a primǎverii, dar lunile acestea din urmǎ nu seamǎnǎ deloc cu ceea ce mǎ aşteptam eu de la o primǎvarǎ adevǎratǎ.
Primǎvara o asociez întotdeauna cu o explozie. O explozie a naturii, a verdelui, a florilor, a cântecului. Mǎ aştept sǎ mǎ loveascǎ suflul acesta al exploziei, sǎ mǎ înţepe ochii de verde, sǎ mi se înfunde nǎrile cu parfumul florilor şi urechile cu cântecele pǎsǎrilor, sǎ mǎ ia cu ameţeli. Mǎ aştept sǎ zboare pe lângǎ mine aşchii de vrǎbii, şrapnele de guguştiuci şi bucǎţi mici, rotunde ca roiurile de albine. Mǎ aştept sǎ mǎ pocneascǎ dupǎ ceafǎ, sǎ mǎ rǎstoarne pe spate şi sǎ mǎ lase lat în iarbǎ… cu ochii în soare.
Dar nuuu…… primǎvara asta nu a fost deloc aşa. A dat într-o zi colţul pe dupǎ casǎ, a aruncat un vǎl de soare peste strǎzile oraşului care s-a risipit ca o zǎpadǎ de mai, a scormonit un pic pǎmântul cu ghearele şi a eliberat câteva lujere firave de floare, apoi s-a postat la marginea grǎdinii ca şi cum i-ar fi fost fricǎ sǎ intre. Nici tu duduit de verde, nici tun vârtej de culoare, nu tu alai cu cântec, nimic… Copacul cu vrǎbii din faţa casei s-a scuturat de tot de atâta vânt, vreo doua trei dintre ele iţindu-se printre crengile descǎrnate cu penele umflate ca niste buhai de baltǎ, încercând timid un ciripit, acoperit repede de motoarele maşinilor şi de ploi. Plouǎ mocǎneste, mǎrunt şi des, de zici cǎ a rǎsucit cineva calendarul şi acuşi acuşi vine iarna. Recunosc, mǎ ia uneori cu ameţeli, dar asta nu din cauza primǎverii, ci din cauza norilor care se depǎrteazǎ greoi şi nu ca sǎ lase loc soarelui ci doar altor nori şi mai burtoşi.
Cât despre primǎvarǎ, se târâie pe burtǎ, înaintând încet încet şi legǎnându-şi fundul dolofan exact ca pisica vecinului când se pregǎteşte sǎ prindǎ vrǎbiile venite sǎ ciuguleascǎ firimiturile de pâine din curte…

Update (18 aprilie)
m-am cam grǎbit cu postul de ieri; vremea asta nǎbǎdǎioasǎ şi-a arǎtat azi una din cele mai frumoase feţe şi mi-a dat una peste ceafǎ de-am vǎzut stele verzi, sǎ mǎ învǎţ minte altǎ datǎ sǎ mai vorbesc neîntrebat.

luni, 14 aprilie 2008

Rugaciunea lui Assissi

Unul dintre lucrurile pe care le-as schimba chiar maine daca as putea, este imaginea fetelor oamenilor din jur (si implicit a sufletului lor, caci sunt legate printr-un cordon ombilical, dar asta este deja o alta poveste). Imi place sa vad in jurul meu fete vesele, fete linistite, fete senine, fete multumite, fete frumoase. Din pacate realitatea este tocmai pe dos, altfel probabil nici n-as fi vorbit despre asta. Un studiu arata acum ceva timp ca suntem cel mai nemultumit popor din lume. Si asta se citeste pe fetele oamenilor. Suntem irascibili, nervosi, nemultumiti, aspri, tristi in mare parte a timpului.
In cercul meu de prieteni am observat ca multe suparari sunt cauzate de pricini ce nu tin putinta noastra de a le schimba. Unele mai serioase, altele mai putin serioase…dar toate afectandu-ne. Poate putin. Putin una… putin alta… Stranse ca niste pioneze pe panza intinsa a zilei ne fac viata ca un pat de fachir. Am incercat sa-i conving pe cei apropiati ca nu ar trebui sa ne afecteze lucrurile pe care nu le putem controla. Nu putem sa ne macinam nervii din cauze ce nu depind de puterile noastre, de capacitatea noastra de a le schimba. Nu ne putem supara ca dupa toamna vine iarna, ca ploua in ziua in care voiam sa purtam pantofii cei noi, ca apa marii este rece de 1 Mai…
Pe de alta parte sunt aspecte asupra carora putem interveni. Si ne putem face viata mai buna si mai frumoasa. Din nefericire nici aici nu stam prea bine. Nu avem intotdeauna efervescenta interioara, rabdarea, intelepciunea, de a le cauta si a le ajusta dupa nevoile noastre.
Recunosc ca o perioada am fost multumit de observatiile mele despre lume si viata. Nu stiu daca sfaturile mele au folosit la ceva. Si… trebuie sa recunosc ca nici eu insumi nu am reusit sa tin cont de ele asa cum as fi dorit. Dar cum spuneam, am fost multumit de observatiile mele pana cand…. Pana cand in dreptul biroului unei colege, am vazut lipita pe zid o foaie format A4 pe care scria:
“Da-mi Doamne puterea sa accept ceea ce nu pot schimba, da-mi curajul sa lupt cu ceea ce pot schimba si da-mi intelepciunea de a le deosebi pe una de cealalta. Francisc de Assissi 1182-1226”. Scurt si concis…
Hmmm… Iata ca cineva s-a gandit la asta inaintea mea. Si ati vazut cand?! Pe la 1200! Dar cat de actuale sunt vorbele lui Assissi.

joi, 10 aprilie 2008

Mr Muscolo si Bunul Simt

Aud zilnic tot felul de discutii despre ce trebuie facut ca sa ridicam nivelul de trai, despre ce trebuie sa facem ca sa imbunatatim nivelul de educatie, sa crestem productivitatea muncii, sa imbunatatim starea de sanatate a populatiei, sa reducem poluarea. Tot felul de oameni care au sau nu au habar despre ceea ce vorbesc apar pe ecran sau la coltul blocului cu solutii care mai de care mai istete sau mai fanteziste. Probleme mari sau mici, de interes local sau general, cu implicatii majore sau simple baloane de sapun sunt dezbatute cu aplomb zilnic. Solutia pentru toate este una. Bunul simt. Din nefericire aceasta solutie nu se aplica niciodata pentru ca inainte de toate sunt interesele. Personale, de grup, de breasla, politice, roz, albastre, bleumarin, mari, medii, mici ... Si doar la urma, mic si negru, nebagat in seama, mototolit, terfelit, imbacsit, cu voia dumneavoastra bunul simt.
Uite de exemplu ultima tema majora de discutii din mass-media ultimelor luni: “taxa auto”. Guvernul incearca din rasputeri sa ne convinga cat de utila este pentru prevenirea poluarii taxa asta. Poate ca este, poate ca nu este. Dar mai marii tarii ar trebui inainte de toate sa ia masuri de bun simt in ceea ce priveste poluarea, astfel incat orasele sa nu mai puta, gunoaiele dintre blocuri sa nu mai ajunga la etajul unu, campurile sa nu mai fie pline de pungi de plastic si hartii de zici ca am trecut la culturi avansate tehnologic si maine poimaine mergem la cules de caiete si pahare din plastic, caile ferate si soselele sa nu mai fie insotite de doua “trotuare” late de ambalaje, peturi si hartii aruncate pe geam, iar pasul nostru de zi cu zi sa nu-si mai caute cu greu locul printre chistoace si pachete de tigari sau rahati de caine Pana cand guvernul nu va face ceva concret pentru a depolua zonele afectate despre care vorbeam, taxa auto este din punctul meu de vedere doar ipocrizie.
In concluzie, utilizati Bunul Simt. Este un fel de… Mr Muscolo. Desfunda orice. Trebuie doar folosit.

miercuri, 9 aprilie 2008

Istoria intinsa cu spaclul

Istoria arata ca orice rasturnare de civilizatii duce la cutremure seriose. Exemplele Revolutiei Franceze si ale Marii Revolutii din Octombrie sunt edificatoare. Fie vorba intre noi, cele doua exemple nu sunt foarte departe nici ideologic si nici ca manifestare, ci difera prin scena si actori. Viata sociala dupa o asemenea schimbare a cursului istoriei este marcata de cateva linii generale. In primul rand un vid legislativ, urmat de o legislatie in favoarea noului regim si mai ales a emanatilor. Aceeasi manifestare si in aplicarea legii, modul de aplicare a legii va fi dur pentru cei multi si foarte permisibil cu noua oligarhie. Un vant de prost inteleasa democratie ("demos" = popor, "kratos" = putere) duce la un anumit grad de anarhie. Legea pumnului si a violentei este mai presus de cea a argumentelor si a logicii. Mirosul de razmerita si optiunea egalitatii intre clase conduce la rascoala vulgului si la pedepsirea celor avuti si a celor care gandesc. Bunul simt sedimentat in straturi fine de-a lungul secolelor, se chirceste ca o jivina speriata in fundul scorburii si este inlocuit cu “orice e posibil” nascut din revolta si barbarie iar valoarea nascuta din sute de filtre aplicate unei societati in efervescenta este inlocuita de nonvaloare sprijinita de baros. Iar daca este ceva de plata, platesc intotdeauna cei multi si prosti. Hmmm…… vi s-a parut ceva cunoscut aici!? Nu e de mirare, pentru ca si Romania ultimilor 18 ani se inscrie in aceleasi coordonate. Doua concluzii de tras, una rea si alta mai putin buna. Orice revolutie tulbura atat de mult apele incat toata mizeria iese la suprafata, ceea ce nici noi romanii nu aveam cum sa evitam. A doua concluzie. Romanii, desi un popor de constructori, prefera sa astupe cu spaclul in loc sa cladeasca.

duminică, 6 aprilie 2008

Mi-a placut

Intr-un articol cat se poate de serios scris de Michelle Roberts ziarist la Associated Press si aparut intr-un ziar local din Quincy MA, The Patriot Ledger, preluat apoi si de Yahoo News, am gasit urmatoarea expresie care mi-a placut tare: “Eldorado (pronounced el-dor-AY'-do) is a two-stoplight town of fewer than 2,000 people and located nearly 200 miles northwest of San Antonio.” La o mie de locuitori un semafor, la doua mii doua semafoare……… La voi in oras cate semafoare sunt?!
Asta imi aminteste bancul acela de la noi. Cum se clasifica orasele in functie de tren: a) in care opreste trenul, b) prin care trece trenul, c) in care s-a auzit de tren, d) restul…

joi, 3 aprilie 2008

Despre fericire (II)

Am auzit demult, cand eram tanar, o povestioara plina de talc ce mi-a placut foarte mult si care mi-a ramas intiparita in minte.
Se spune ca un miliardar american (atunci cand am auzit eu povestea era vorba de un milionar american dar intre timp lucrurile au evoluat) care era intr-o mica vacanta si facea o croaziera cu un iacht de lux, s-a oprit intr-o zi pe o insula in mijlocul oceanului. El a ramas impresionat de salbaticia locurilor, de frumusetea oamenilor, de apa limpede si nisipul fin, de soare si de palmieri, de cantece si dansuri. Intr-o dimineata a vazut de pe vas un pescar care a iesit cu barca in larg, intr-un loc stiut numai de el, a prins cu indemanare cativa pesti si s-a intors inapoi la mal. Miliardarul a scos repede calculatorul din buzunar, a facut cateva calcule si a ridicat mirat din spranceana. Seara, in jurul focului, miliardarul l-a vazut din nou pe pescar, cantand la chitara si dansand alaturi de fetele frumoase. Nu s-a putut abtine, s-a apropiat de acesta si i-a spus:
- Pescarule, te-am vazut vazut dimineata la pescuit. Te pricepi foarte bine, am vazut cat repede ai prins un kilogram de peste. Dar dupa nici jumatate de ora te-ai intors. De ce nu ai stat la pescuit mai mult, sa fii prins cateva kilograme de peste?
- La ce imi trebuie? – a intrebat mirat pescarul. Eu ma scol dimineata prind atat peste cat ne trebuie sa mancam mie si familiei mele in ziua respectiva si atat. Ziua stau la soare iar seara imi adun toti prietenii, beau in pahar de vin, cant la chitara, fetele frumoase danseaza in jurul meu. E tot ce-mi doresc.
Miliardarul a zambit cu subinteles si a continuat:
- Pai daca prinzi cateva kilograme de peste in fiecare zi, intr-o luna poti prinde in jur de o suta de kilograme, iar la sfarsitul lunii il poti vinde.
- Pentru ce?
- Pai… cu banii castigati iti poti cumpara o barca noua, mai buna, din fibra de sticla, cu motor, iti cumperi scule de pescuit profesioniste...
- Si ce sa fac cu ele?
- Cu ajutorul barcii poti ajunge mai repede acolo unde itit doresti. Nu mai pierzi timpul cu transportul, ai spatiu de depozitare mai mare si poti pescui mai mult. Iar cu sculele noi de pescuit prinzi pestele mai repede si mai usor.
- De ce sa pescuiesc mai mult? – intreaba naiv pescarul
- Pai in felul acesta in cateva luni iti poti cumpara inca o barca si poi inca una si inca una…..
- Si la ce-mi folosesc?
- Dupa ce cumperi cateva barci poti sa-ti deschizi o firma, angajezi cativa oameni si pui pe picioare o afacere rentabila.
- De ce?
- Pentru ca in cativa ani iti vei putea cumpara un pescador. Apoi faci un imprumut la banca si cu banii luati iti faci o mica flota de pescadoare. Angajezi toti oamenii de pe insula sa lucreze pentru tine, vinzi pestele la americani si ai o viata asigurata.
- Si la ce-mi foloseste?
- In felul asta – spune miliardarul si scoate iar calculatorul – in mai putin de… cincisprezece ani poti deveni miliardar…
- Si?! – intreaba pescarul in continuare nelamurit…….
- Si uite….. din cand in cand iti poti lua o mica vacanta, pleci pe mare impreuna cu prietenii, te opresti in mijocul oceanului pe o insula superba, seara iti aduni amicii, bei un pahar de vin, canti la chitara, fetele danseaza in jurul tau. Viata e frumoasa si trebuie traita ce naiba……..incheie miliardarul usor enervat.