marți, 15 august 2017

neștiutele nopți

în fiecare noapte pisici negre cu blana lucioasă
și ochii strălucitori
îți coboară de pe buze crăpânde
se rostogolesc lung în cearceafuri albe
se întind deșirându-se ca ghemul de lână
din teci își scot ghearele ascuțite
atent să nu sfâșie pânza
le privesc languros
apoi le ascund înapoi în pernuțe
și pornesc a aluneca peste mobile
umbre topinde
ieșind unduindu-și trupul violin
una câte una
prin pervazul ferestrei...

tu nu știi!


sâmbătă, 12 august 2017

esențe

am rostogolit îndelung gândul în palme
îndepărtându-i pe rând toate învelișurile
până când a rămas numai miez
- încotro ne arăți?! nu e nimic acolo…


miercuri, 9 august 2017

Extracția

Măseaua suferise mult, foarte mult, mai mult decât își poate imagina cineva. De când se născuse suferise. Întâi și întâi o legaseră cu sârme și trăseseră de ea așa cum tragi de butucii de plop să-i desțelenești din șanțul de la marginea șoselei. Și asta doar ca să facă loc alteia mai leneșe. Apoi descoperiseră pe fața-i lucioasă și albă ca laptele, o pată cenușie și se năpustiseră asupra ei. O loviseră, o găuriseră, o polizaseră, o scobiseră... Și nu o dată, nu de două ori, ci de zeci de ori, fără să le pese câtuși de puțin că suferă. Apoi, fiindcă ei nu izbândeau să țină în frâu urâtul, îi sfredeliseră canalele până în inima cărnii și le umpluseră cu o substanță păstoasă și urât mirositoare care să țină loc de înlăuntru. Încă de mică, nu avea zece ani, îi tăiaseră orice legătură cu organismul, îi făcuseră praf tubul ombilical prin care se hrănea, i-l scoseseră cu un vârf de cange ca pe un vierme. Fără nerv începuse să moară, abia perceptibil, câte puțin în fiecare zi. Dar nimeni nu-i vedea tragedia, nimeni nu-i intuia suferința. Suferea mai mult ca atunci când polizorul mușca din carnea sa de porțelan sau când vârfuri ascuțite de metal îi străfulgerau măruntaiele. Dar cui îi păsa?!
Domnul M se așeză comod în scaunul stomatologic. Era confortabil. Își aranjă șervetul de hârtie în jurul bărbiei și lăsă capul pe spate. Scaunul coborî ușor până când corpul deveni complet întins. Deschise gura și strânse inima. Îi era teamă, nu putea s-o ascundă.
- Da, da, asta e! Nu arată deloc bine. Ați cam neglijat-o!
Domnul M vru să riposteze. A făcut de fiecare dată ce i s-a cerut, ca un slujbaș umil și disciplinat al împărăției măselelor cariate. Venise la doctor de fiecare dată când simțise că ceva nu e în regulă și revenise atunci când fusese îndrumat. Respectase atent toate recomandările. Și tot el era cel care neglijase! Încercă să-i explice doctoriței cum stau lucrurile și cine e de vină, dar din gâtul său fixat în bărbița de hârtie nu ieși decât un gâjâit ondulat.
- Da, da, trebuie s-o scoatem de îndată. Altfel infectează toată gingia și poate afecta chiar osul. De altfel nici n-a mai rămas mare lucru din ea. E o ruină.
Bărbatul oftă. Nu era o surpriză, se aștepta. Ultimul perete se fracturase atunci când mușcase din carnea de vită și întreaga structură sprijinită în jurul șurubului fixat în maxilar se prăbușise dramatic. Și jurase că nu mai mănâncă vită. Era prea tare, doamna M nu știa s-o gătească. Dar degeaba. Bărbatul simți cum broboane mici de sudoare se adună pe frunte.
O ruină?! Așa, o ruină?! Dar cine o adusese în starea de ruină?! Cine o chinuise, o scobise, îi luase seva hrănitoare, cine?! Cine îi smulsese grăunte cu grăunte înlăuntrul înlocuindu-l cu prostii?! Cine, dacă nu ei?! Și tot ei veneau acum să se plângă...
- O să fac o injecție mică aici în articulație. Nu aveți nicio grijă, nu doare. Apoi voi face una dincoace, direct sub măsea. Nici nu o să simțiți.
Bărbatul închise ochii. Seringa pe care apucase să o vadă cu coada privirii avea un ac lung și subțire, mult prea lung pentru o simplă măsea. Și corpul îi era lung, extrem de lung. Simți o împunsătură de albină bine hrănită. Simți apoi cum zeama din seringă se varsă în carne. Cu furie se vărsa. Se întrebă mirat dacă zeama aceea îi poate intra pe de-a-ntregul în carne, iar dacă nu încăpea avea să dea pe dinafară?! Și unde avea să se reverse?! Simți și a doua înțepătură deși doctorița îi spusese că nu o s-o simtă. Apoi amândoi așteptară.
- Și acum simțiți?! Hmmm... – se miră ea ciocănind cu vârful fierului în gingie. Nu mai așteptă niciun răspuns căci bărbatul zvâcni. Încă o sută mililitri, cinci la sută, comandă ea scurt către asistentă. Și acul se înfipse din nou în carne.
Soarele lumina puternic. Perdeaua albă cu ciupercuțe dădea un aer copilăresc si primăvăratec încăperii. Și nuanțele în care erau zugrăviți pereții susțineau aerul dulce. Își privi palmele întinse deasupra genunchilor. Erau închise în pumni. Încercă să se relaxeze. Desfăcu degetele și acestea începură să zburde ca niște iezi.
- Canalie!
Tresări speriat! Aruncă ochii îngrijorați de jur împrejur. Nu, nu era vocea doctoriței și nici a asistentei. Ele ședeau în colț și pălăvrăgeau în șoaptă despre rochia cu flori mari de mac aflată la reducere. Și atunci cine vorbise?! Nu era nimeni altcineva în încăpere. Probabil auzise din cabinetul de alături, încercase el să se liniștească...
- Mai încercăm o dată...?! E incredibil domnule! Doza asta ar fi trebuit să vă amorțească toata falca, jumătate din față chiar - scrâșni femeia după ce încercă din nou gingia de sub măsea și aceasta reacționă aprig. Abia atunci bărbatul realiză că ceea ce spunea doctorița era în mare măsură adevărat. Nu-și mai simțea limba, obrajii, falca, capul întreg părea că i-a amorțit...
- N-aș vrea să vă doară! Două sute mililitri, zece la sută, comandă ea scurt către asistentă. Văzuse fața albindu-se a acesteia. Chiar și lui i se părea prea mult.
- Doamnăăă... - bâigui asistenta și rămase încremenită, cu mâinile întinse fără să facă nicio mișcare.
- Ce-i dragă?! Hai dă-o-ncolo de treabă! Nu-i deloc mult! Plus că e un caz special, vezi bine! Și fără să mai aștepte replica asistentei luă ea însăși instrumentele și umplu seringa.
Nu mai simți acul, în schimb simți cum substanța otrăvitoare i se împrăștie direct în sânge și de aici în tot organismul. Oare unde înfipsese doctorița seringa?! În gingie sau altundeva?! În scurt timp prinseră a-i amorți degetele, brațele cu totul, picioarele... Fața întreagă îi amorțise de asemenea. Nu mai putea schița niciun gest. Nici nu știa dacă ochii i se mai mișcă în orbite. În schimb cangea o simți din nou. Doctorița insistase cu înțepatul și trupul domnului M răspunse singur zvâcnind în scaunul cu cămașa albastră.
- Așa cevaaa n-am pățit în viața mea! – se lamentă doctorița. Se răsuci după asistentă dar asistenta nu mai era, dispăruse. Tiii, domnule, dar aveți o constituție de bivol! Dacă nici acum nu a amorțit... Auzea din ce în ce mai stins vorbele femeii. Dar apucă să vadă cum își pregătește seringa încă o dată.
- Canalie... a venit timpul să plătești...
De data aceasta auzi sunetele foarte clar, mult mai clar decât orice sunet sosit până atunci. Era evident că nu veneau din camera de alături. Și nici din cabinet. Sunetele veneau din cutia sa craniana. Nu avea nicio îndoială asupra faptului. Dintr-o dată teama de dentist păli. O acoperi alta și mai mare, teama că va muri. I se întâmpla ceva cu totul ieșit din limitele normalului. Părea să fie ținta unei puteri supranaturale care-i voia răul. Tot corpul îi era amorțit, se simțea ca o mumie, înfășat strâns și incapabil să miște. Capul îi rămăsese ușor într-o parte, atârnându-și privirile de silueta femeii. Îi vedea buzele mișcându-se dar nu mai auzea clar ce spune, doar frânturi. Femeia se apropie și privindu-l atentă se cutremură. Văzu seringa din mâna ei cum se prăvale pe podea. Femeia îi cercetă tremurândă trupul, i-l atinse în câteva locuri și se sperie și mai tare. Îi luă apoi brațul pentru a-i cerceta pulsul. “Ce-ai pățit?”, “te simți bine?”, “oh, Doamne!”, “mort”, “ce mă fac?” mai apucă să audă sfâșiat, apoi femeia își strânse în grabă puținele lucruri personale pe care le avea în cabinet și ieși în fugă pe ușă…
Luna pătrundea prin perdeaua cu ciupercuțe mângâind dulce marginea scaunului îmbrăcat în cămașă albastră. Pe măsuța scaunului dentar, o măsea, o ruină de măsea, privea zâmbind trupul înțepenit ca într-un cocon de păianjen…


vineri, 4 august 2017

atingeri

ai plecat pe fugă
ai luat de pe măsuța de lângă ușă
geanta, cheile și telefonul
dar ai lăsat mănușile albe
…degetele tale înăuntru

miercuri, 2 august 2017

Priza din tavan

Ei bine, poate nu chiar în tavan, ci la câteva palme sub el. Am moștenit-o când am închiriat garsoniera de la puștoaica subțire, înaltă și cu părul roșu văpăi, care zâmbea tot timpul și ciripea întruna ca un peruș galben în mijlocul copacului cu vrăbii. Negocierile au durat fix un minut, eu i-am făcut o ofertă, ea a acceptat-o și a doua zi eram deja mutat.
Priza o văzuse de prima dată, dar așa, cu camera goală de veșmintele feminine mi s-a părut și mai ciudată. Erau fix trei prize în toată casa, una în holul care ținea loc și de bucătărie, alta în cameră imediat lângă ușă iar ultima lângă pat. Lângă pat e un fel a spune, căci de fapt era sus, deasupra patului, câteva palme sub tavan. Ca și cum întunericul nopții s-ar fi strecurat de fiecare dată prin fereastra și s-ar fi lăsat greu, foarte greu, iar casa ar fi balansat brusc răsturnându-se cu susul în jos, tavanul devenind până la capătul zorilor podea.
În prima zi am întins mâna încercând să o ating. Nici vorbă! Nimeni nu putea folosi priza aceea fără să se ajute de ceva care să-l înalțe. Nici cel mai impunător pământean. Și atunci pentru ce o fi fost fixată acolo?!
A doua zi am cumpărat un prelungitor de trei metri, m-am suit pe singurul scaun din cameră și am instalat prelungitorul în priza din tavan, astfel încât să o pot folosi oricând fără probleme. Apoi am uitat complet de ea.
Mi-am reamintit fix peste cincizeci și două de zile. Atât trecuse de când mă mutasem, când fata cu părul roșu m-a sunat cu totul neașteptat.
- Auzi?! Nu găsesc un cercel și cred că știu unde e. Pot să trec pe acolo două minute?! – a ciripit ea repede așa cum își ciripesc păsările colibri aripile.
A venit ca o vijelie, a aruncat gentuța pe scaun, a intrat în baie și s-a așezat pe vine sub chiuvetă. Apoi, folosind o pensetă pe care o ținuse tot timpul în palmă, a desfăcut capacul de la masca de plastic ce acoperea țevile de apă, după care s-a oprit brusc complet nemulțumită.
- N-ai un chibrit cumva?!
I-am întins bricheta mea și s-a luminat pe dată. Nu i-au trebuit mai mult de zece secunde să-l găsească. Era chiar jos, la baza țevii de apă caldă. Era mic și subțire, cu o pietricică minusculă, aproape invizibilă. L-a ridicat în aer și zâmbind cu gura până la urechi a exclamat fericită.
- Știam eu!
Eu rămăsesem cu gura căscată incapabil să mai spun ceva. Sincer, povestea mi se părea atât de cusută cu ață albă, încât nici nu i-am dat crezare. Eram convins că inelul fusese pitit acolo de către tânăra domnișoară cu un scop anume, după un plan minuțios pregătit. Scopul nu mi-era clar, însă dorința de a reveni în garsonieră era evident în capul listei, iar încercarea ei de a forța o revedere nu era nicicum străină de gândurile mele.
Însă părea complet străină de gândurile ei, căci imediat după ce își sărută inelușul îl vârî într-un portofel mic și aruncându-și geanta pe umăr o porni către ușă.
- Mulțumesc mult!
- Aaaa.... Mmm.... Auzi?! – am îngăimat eu în încercarea de a-i domoli năvalnica evacuare.
Ea s-a oprit cu un zâmbet un pic mirat și un pic șugubăț pe buze.
- Auzi, am vrut să te întreb de data trecută... De ce ai pus priza aia în tavan?
S-a înroșit pe dată și a plecat ochii rușinată ca o copiliță.
- Am uitat de ea. Priza aia era pentruuu... Am instalat-o ca săăăă... – s-a bâlbâit ea evident încurcată.
- Era pentruuu?! – am ajutat-o eu curios.
- Știi, mie îmi place să visez. De cele mai multe ori, uite-așa, pe nedormite. Mă arunc pe spate în pat și privesc tavanul cu ochii închiși. Și imediat mă ia visul. Călare mă ia, ca un val, ca un covor fermecat. Ai călătorit vreodată cu un covor fermecat?! Hmmm, probabil că nu, voi bărbații nu călătoriți niciodată cu covoare fermecate. Voi preferați mașinile. Și motocicletele. Știi, covorul fermecat te ia pur și simplu pe sus, nu trebuie să te urci, te ia indiferent unde ai fi și cum ai șade. Cu cât mai adânc visul, cu atât mai sus susul. Uneori, atunci când visul e foarte, foarte adânc, covorul nici nu mai are unde să te ridice, pentru că dai cu capul de tavan. Vaaaiii... o mulțime de cucuie mi-am făcut din cauza asta! Ooo... desigur, ideal ar fi să nu te arunci în pat, ideal ar fi să te arunci în iarbă și să ai ca singur tavan cerul. Atunci ai unde te înălța nu glumă. Dar e bine și așa, e bine, îți spun eu....
Apoi înflăcărarea îi pieri ușor iar privirea îi coborî din nou spre pământ. Peste măsură de mirat am fixat cu ochii mari priza din tavan, care nu-mi părea acum altceva decât acel „ombelico del mondo” agățat cu un cordon de Tehnometal lung de trei metri de podeaua micuței mele garsoniere. Un pic m-am simțit tare încurcat și fără să înțeleg prea bine de ce am apucat prelungitorul și cu o mișcare bruscă l-am smuls din priză. Apoi am zâmbit stângaci. Universul putea să plutească din nou oriunde l-ar fi dus capul și vânturile fără să mai fie ancorat în parchetul garsonierei.
- Vrei să spui că tu ajungeai în fiecare zi până acolo sus la tavan?! – am întrebat complet pierdut, cu ochii încă pironiți în priza din tavan.
Fără să ridice ochii a murmurat.
- În fiecare zi!
- Așaaa.... am apucat eu să îngaim nătâng. Dar priza?! Până la urmă priza de ce ai instalat-o acolo?!
- Priza?! Aaa... prizaaa... – a râs ea clinchetit – pentru lămpiță!
- Pentru lămpiță?! – a fost rândul meu să zâmbesc.
- Da, pentru lămpiță!
- Și la ce îți trebuie lămpița?!
- Ca să facă sclipici!
- Să facă sclipici?! Ce-i ăla sclipici?
- Așaaa... o lumină mică.
- Și lumina mică pentru ce îți trebuie?
- Pentru ca să mă trezească din vis și să mă aducă cu picioarele pe pământ! – a mai chicotit ștrengar, apoi rușinoasă ca o codană a ieșit în fugă pe ușă.


joi, 27 iulie 2017

Farfuria

- Pământul nu e rotund – izbucni el brusc.
Vocile se întrerupseră ca sfâșiate de-o lovitură de topor și ochii toți se pironiră mari spre individul cu pumnii strânși. Nu doar ideea în sine frapa, cât mai ales vehemența cu care era expusă.
Pentru o vreme bărbatul tăcu și liniștea se așternu ca o pastă groasă întinzându-se molatec printre trupurile înțepenite. Nimeni nu respira, cei mai mulți speriați la gândul că vorbele bărbatului le-ar putea fura pământul de sub picioare. La propriu. Pământul așa cum îl știau ei.
- Pământul e ca o farfurie – continuă străinul, apoi se opri din nou speriat parcă de propriile cuvinte.
- O farfurie?! – se auziră murmure neîncrezătoare.
- Da – confirmă sec bărbatul, apoi tăcu iar.
Mințile înfierbântate începură să deseneze grabnic farfurii de toate formele și dimensiunile. Cele pentru felul doi, plate, cu marginile puțin ridicate, nici prea largi nici prea înguste, cât să încapă o lipie uscată așteptând umplutura, erau cel mai des întâlnite.
- Ca o farfurie de supă – răsturnă vocea bărbatului toate celelalte farfurii desenate până atunci. Ca o farfurie de supă – repeta el părând a se asigura că celelalte modele fuseseră complet îndepărtate.
Zâmbete mijiră ici și colo. O farfurie de supă? De ce tocmai de supă?! Nu toată lumea servește supă la dejun.
Răspunsul bărbatului întârzia. Frământa cuvintele între buze în încercarea de a-și pregăti cu grijă o explicație cat mai ușor de priceput. I-ar fi plăcut să poată explica celor din jur ceea ce simte.
- O farfurie de supă. Cu doua fețe, una deasupra și alta dedesubt – reveni el fără să clarifice nici un pic lucrurile.
Apoi, ca să le facă parcă și mai greu de înțeles continuă.
- Sau invers. Niciodată nu știi care e deasupra și care e dedesubt.
Toți îl priveau nedumeriți. În loc să aducă lămuriri se afunda în aserțiuni aparent fără sens.
- Cei mai mulți vedem doar partea concavă a ei. Ne așezăm în interiorul farfuriei ca într-un amfiteatru și privim, iar uneori participăm, la spectacol. Ne uităm unul la altul, interacționăm, ne atingem mâinile și genunchii cu vecinii, ne bucurăm când ai noștri înving, ne mâniem când ceilalți câștigă. Viața întreagă o trăim în interiorul farfuriei și credem că asta e tot... – sintetiză el rapid și se opri brusc ca și cum i-ar fi fost frică să atingă subiectul sau să-și adâncească gândurile în lăuntrurile sale dense.
Dacă rostogolirea în interiorul farfuriei nu e tot, atunci unde ar putea fi restul?! – gândi creierul mulțimii oarecum surprins de punctele de suspensie ale străinului. Trebuie că răspunsul are legătură cu dedesubturile – răspunse tot el bazându-se pe cuvintele bărbatului: “O farfurie de supă cu două fețe, una deasupra și alta dedesubt.”
- Nu ne gândim niciodată că o mare parte din viață o trăim pe partea convexă a ei, pe cealaltă față a farfuriei. Singuri, căci de data aceasta cercul nu ne apropie, ne depărtează. Unul aici, unul dincolo, altul mai departe, fiecare cocoțat pe câte un arc de cerc. Suntem în același timp și pe o parte și pe cealaltă, dar ne concentram întotdeauna pe interiorul farfuriei. Rareori pe exterior.
Mințile alergau agitate de-a lungul și de-a latul vorbelor, urmărind unele contururi, creionând altele, apăsând colțuri sau curburi…
Aveau sens vorbele bărbatului, aveau miez, chiar dacă adâncimea lor era departe de a fi deplin deslușită. Și vorbea cu siguranță străinul! Ca și cum ar fi trăit ceea ce glăsuia.
- Spui bine ce spui, străinule, ești înțelept! Dar care e miza?!
- Trebuie să învățăm să trăim! – căzură vorbele sale, ascuțit și subțire ca lama bisturiului.
Reacțiile mulțimii erau amestecate. O mare parte era încântată de pledoaria străinului, de vederea sa, de farfuria în care se rotunjeau fericiți. Cei mai mulți însă se întunecară. Cine era străinul sfrijit, cu haine modeste și barba cenușie căzând de-a valma peste pieptu-i subțire, să le dea lecții?! Cine era el să-i învețe cum să-și trăiască viața?! Viața și-o așterneau singuri și nu aveau să le-o tulbure, nici vremurile, nici vorbele bărbatului.
Străinul ridică de jos un băț și desenă pe nisip un arc de cerc.
- Aceasta este farfuria în care trăim. Noi cei de aici – arătă el cu bățul, rotindu-se de la primul la ultimul om. Ăsta ești tu, ăsta ești tu, ăsta ești tu – continuă înfigând bățul în nisip pentru fiecare “tu” pronunțat și lăsând în urmă cercuri rotunde ca niște corcodușe îngrămădite pe fundul farfuriei.
Apoi desenă în continuarea primului arc de cerc un altul asemenea.
- Și ăștia sunt ei, în lumea lor – adăugă și înfipse din nou bățul în nisip, o dată, de două ori, de trei ori…
- Iar ăștia sunt ceilalți… - ridică el din nou bățul desenând în nisip alte arcuri de cerc, unul în prelungirea celuilalt, farfurii pline cu corcodușe, până când conturul unui cerc se închise complet.
- Ăștia suntem toți. Și fiecare trăiește pentru ceilalți și prin ceilalți – indică el o corcodușă la întâmplare plimbându-și bățul de-a lungul interiorului cercului până când uni celelalte puncte adâncite mai devreme într-o singură linie. Trăim pentru ceilalți în spațiul acesta îngust – indică el cercul care abia atunci părea să devină vizibil pentru toți cei care îl priveau.
- În timp ce dacă am privi lumea de pe partea cealaltă, nu ar exista nicio limită, lumea ar fi fără margini - zâmbi el larg întinzând raze imaginare dinspre marginile cercului, pe sub picioarele mulțimii, până hăt departe, în zare…


duminică, 16 iulie 2017

liniști de ape -
cresc ramuri înlăuntru
crăpând tresăriri