joi, 22 iunie 2017

vise

ea nu-și pune busuioc sub pernă
cum fac celelalte ca să-și afle ursiții
ea pune o șosetă
ca să viseze drumuri
multe, șerpuitoare și lungi
și pași împletiți ca firul de mărțișor
iar la capătul lor
precum o cupă de mac
în sfârșitul de lujer
o cameră scundă ca pentru pitici
în care doarme o fată
cu o șosetă ascunsă sub pernă
visând drumuri zâmbite
cu pași împletiți


duminică, 18 iunie 2017

intersecție semaforizată

te privesc în fiecare dimineață
de la înălțimea etajului 9 în care stau
cu coatele sprijinite pe pervaz
și bărbia în palme
cum traversezi zâmbind strada

cel mai tare mă bucur
când semaforul e roșu
iar tu te oprești la marginea bordurii
ca și cum acela ar fi capătul lumii
îți rotești ochii de câteva ori
de-a lungul marginii drepte a universului
apoi îți ridici privirea îmbujorată
spre mine…


vineri, 16 iunie 2017

urme

ca un hoț mă furișez pe urmele tale
iau cartea pe care tocmai ai lăsat-o la bibliotecă
și-ți dezlipesc din paginile ei
precum timbrele de pe scrisorile de dragoste
degetele
pentru a le dărui apoi
mereu câte cinci
obrajilor mei
mângâieri

luni, 12 iunie 2017

Colivia cu păsări

Hans se lăsă pe spate în patul robust mirosind a pelin, cu saltea înaltă și moale în care se afundă pe de-a-ntregul si oftă prelung pironindu-și ochii în tavan ca și cum ar fi vrut să-l sfredelească și împreună cu el podul, acoperișul, chiar și o bună bucată de cer, pentru a ajunge în cele din urmă în inima acestuia. Șirul monoton al zilelor îl obosea. Nu era un plictis, nu, era o sfârșeală, o oboseală atât a trupului cât și a cugetului. I se părea că urcă continuu pe o scară în spirală, inițial cu gândul că va deschide o ușă la primul etaj, va arunca un ochi, apoi o va închide și va deschide alta pe care o va cerceta amănunțit, cu mâinile la spate și apoi alta și alta, pentru a se opri în final în cea cu ferestrele spre sud, ferestre mari cât statul de om, cu glaf de lemn nevopsit și cercevele de soare și ploaie crăpânde. Dar scara pe care urca nu se deschidea spre nicio cameră, nu-și stăvilea încolăcirea spre nicio paletă suspendată deasupra pământului în care să se cuibărească culori precum acelea ale pictorilor stoarse din tuburi pântecoase și alunecând pe lemnul rogvaiv în așteptarea pensulei care să le aștearnă în eternitate. Scara pe care urca se răsucea întruna ca într-un manej de circ, îngust, meschin, luminată doar de ferestruici mici la fiecare aproximativ cincizeci de pași, mirosind a praf și nemișcare și ridicându-și treptele precum zidurile concentrice ale cetății, semețe, drepte, inexpugnabile. Scara pe care o urca, își imagina el, o scară pesemne a unui turn rotund și înalt, foarte înalt, aruncat într-un colț stingher al castelului, avea o singură cameră, undeva în vârf, chiar sub acoperișul în formă de coif, acolo unde doar vulturii falnici se mai avântă. Iar camera aceea, ferecată cu nouăzeci și nouă de lacăte era probabil camera în care erau ascunse prințesele spre a fi ferite de inimi flămânde.
Hans zâmbi. “Oare prinții sunt și ei ascunși îndărătul norilor spre a fi feriți de inimile flămânde?!“ “Nu, nu – își răspunse tot el imediat – nici vorbă să fie așa, prinții trebuie să ticluiască planuri întru salvarea prințeselor surghiunite în turnuri semețe și să le pună în aplicare.“ Ohhh, căci niciun turn subțire ca paiul de trestie în care stă suspendată colivia prințesei ca un ghem de puf maroniu clătinându-se la fiece adiere de vânt, niciun turn zăvorând prințese deci, nu își deschide înălțimile oricărui venit, ci e străjuit de o mie și unu de paji cu trupuri de băieți tineri dar cu armuri de bărbați neînfricați. Nu, nu, nu, nici vorbă, turnurile care zăvorăsc prințese, zăvorăsc și drumul spre inima lor, iar prinții, prinții au mult de furcă atât cu drumurile cât și cu zăvoarele ruginite sub curgerea lacrimilor.
Desi obosit încercă să nu apropie pleoapele care se legănau molatec între turnul prințesei și punctul mic și negru de pe tavanul ca omătul necălcat, care nu putea fi altceva decât un gândac rătăcit. Știa că dacă le va apropia ele vor veni. Și dacă vor veni îi vor tulbura și mai tare liniștea, care oricum nu voia să se topească ci ședea rece ca un cub uriaș de gheață translucidă pe comoda în care carile scobiseră desene fantastice, gazda spunea că nu, că e doar imaginația lui peste măsură de vivace, dar el găsise acolo și lupta Sfântului Gheorghe cu balaurul și șarpele râvnind la mărul din palmele Evei și răpirea frumoaselor sabine și barca lui Ulise surdind la cântecul Circei și câte și mai câte, chiar și camera prințeselor din turnul înalt ca un fir de trestie plecândă, o găsise acolo.
Gândacul se răsuci spre stânga și se depărtă în grabă spre draperie, sub care se făcu nevăzut. Pleoapele coborâră. Știa c-au căzut. Apropierea lor nu era rezultatul unei lupte pierdute, nu era o ironie a sorții căreia nu i se putea împotrivi. Era un abandon, o capitulare voită. Știa că ele au să vină și-au să-i pătrundă în trup ascunse în gândul troian și că odată intrate au să coboare războinice și-au să-i sfârtece măruntaiele cu cântecele și cu vorbele lor dulci, iar pentru asta era de ajuns să crape puțin porțile, atât cât să le lase cadoul otrăvit înăuntru...
Margherita fu prima care-și strecură capul printre scândurile lungi și-l strigă duios „Haaans”, iar fiindcă el nu-i răspunse continuă dulce „Hans draguleee”. Ca trezite din somn de glasul Margheritei se ițiră și celelalte. Și Petra și Anna și Anita. „Hai vino dragule, vino să îți dăruim iubirea noastră, vino să te îmbrăcăm în săruturi umede și în mângâieri necuminți, vino să-ți prindem în urechi cercei, șoaptele noastre fierbinți, vino să-ți atârnăm de gât suspinele noastre rotunde... ohhh Hans și mai ales vino să-ți ungem trupul cu tânjirile noastre”. Erau acolo toate, toate femeile care locuiseră în casa aceea și care nu cunoscuseră niciodată bărbatul.
Petra era durdulie, avea fața plină de pistrui roșii, mari cât bobul de orez și ochii mici coborând ca văile adânci îndărătul obrajilor dealuri. Anna era subțire și uscată, avea pielea întinsă ca o pânză de cort între oasele ascuțite ale feței, iar zâmbetul său părea împrăștiat de vânt peste buzele uscate ci nu iscat ca iarba din pământul reavăn. Anita avea părul alb, neted și lung, ochii triști și zâmbetul obosit. Chipul prelung părea că alunecă tot mai mult spre pământ, ca o pictură înmuiată de ploaie. În fine, Margherita era cea mai drăguță, avea buze groase, ochii migdalați și-o vioiciune neostoită a privirii. Nu aflase niciodată cum li se înfățișează trupul, căci trăind în tavanul de lemn, izolat cu umplutură de pământ și acoperit cu trestie si un boț de mortar subțire, nu-și strecuraseră nicicând mai mult decât capul și poate un colț de umăr dezgolit, printre scândurile îmbrăcate în pânze groase țesute din amintiri și întâmplări nemaiîntâlnite. I-ar fi plăcut să-i afle Margheritei trupul...
„Hans păpușă, hai vino în brațele mele, vino să te încălzesc la sânul meu, sa-ți șterg buzele cu petalele celor mai catifelate roze și să-ți umplu pâlniile auzului cu cel mai fierbinte cântec pe care l-ai putea asculta vreodată” - murmură Anna și celelalte râseră zgomotos. Erau invidioase una pe alta deși vorbele fiecăreia se completau cu ale celorlalte ca într-un dans deșănțat bine legat. „Palmele au să scobească în trupu-ți cochilii de sidef în care să-mi înăbuș săruturile, iar degetele, vaaai degetele mele vor fi fluturi purtând pe aripe grăunți de polen lepădându-i” - murmură Anna mai departe fără să-i pese de râsetele răutăcioase ale suratelor. Îi cutreieră măruntaiele ca o ceară fierbinte susurul acela în ureche, izvor deszăvorând adâncul pădurii. N-o băgă în seamă pe Anna. Lui i-ar fi plăcut sa afle trupul de fum al Margheritei.
Ochii ii erau aproape închiși. Simțea că somnu-i aproape și n-ar fi vrut să-l prindă nepregătit. Se ridică din pat, intră în baie, se ușură, apoi își spălă cu răbdare dinții. Se privi în oglindă și se strâmbă. Apoi se înapoie în camera sa, își scoase cămașa, maieul și-și căută din ochi pijamaua. De fiecare dată ea rămânea acolo unde o dezbrăca și niciodată n-o dezbrăca în același loc, așa că nu-i era lesne să o dibuie. Tocmai când se aplecă s-o ridice zări ochii Margheritei. Îl urmăreau cu atenție și cu o licărire strălucitoare a privirii părând că vine de dincolo de ochi, de dincolo de tavan, sau de acoperișul cu olane, părea că vine din cer, din miezul său fierbinte. Se îndreptă fără să mai ridice cămașa de pijama și o privi lung. Era frumoasă Margherita. Și atunci se întrebă cu îndârjire cum de niciun bărbat n-o voise, de ce niciun bărbat nu căutase să-i desfacă baierele trupului, de ce niciunul nu-i pătrunsese misterele înlăuntrului și nu se bucurase de slobozenia simțirii. Tare și-ar fi dorit să scormone în trupul de fum al Margheritei și să-i afle secretele...
Abandonă planul cu somnul. Fără să-și mai acopere bustul ieși în coridorul semiîntunecat și păși pe scara îngustă care urca către pod. Treptele scârțâiră ușor. Se opri. N-ar fi vrut s-o trezească pe proprietăreasă. Păși din nou, de data aceasta încet, cu infinită grijă. Îi era teamă că ușa podului ar putea fi încuiată iar cheia pentru totdeauna pierdută și că planul i-ar putea eșua. Și într-adevăr era. Apăsă clanța și ușa nu voi să se deschidă. O apăsă din nou opintindu-se cu umărul în ea. Nici vorbă, era încuiată. Scrâșni dinții. Nu-i plăceau înfrângerile. Își duse degetul mare la buze și le mângâie înciudat. Avea o idee. Coborî înapoi treptele cu aceeași atenție, deschise ușa și scoase din broască cheia propriei camere. Urcă iar și o încercă. Apăsă clanța iar ușa se deschise de îndată. Păși atent peste lemnele îmbătrânite de tristețe și însingurare. Luna se furișa printr-un luminator îngust și se arunca în cercul alb de colb din podea ca într-un lighean cu apă. Praful acoperea totul ca o pătură de lână, iar pânzele de păianjen croșetau zvârcoliri de trăire între trunchiurile încremenite în timp. Câteva lucruri rătăcite arătau că odată, demult, cineva obișnuia să treacă pe acolo. O păpușă de cârpă, o lampă veche, un șirag de mărgele de lemn, se puteau zări în mijirea luminii, alte câteva lâncezind dincolo de aceasta. Hans măsură din priviri colțurile bănuite ale podului și cu pas sigur acoperi podeaua de deasupra camerei sale. Lemnul nu era zdravăn. Se întoarse pe călcâie și căută lampa. Avea brațe groase, nu era deloc rău. O ridică și folosindu-se de două bârne ale podului găsi pârghia de care avea nevoie. Brațul nu se desprinse din prima încercare, dar când Hans își lăsă toată greutatea trupului peste partea liberă a lămpii, aceasta cedă. „Margheritaaa” - șopti el susurat. Niciun răspuns. Hans înfipse fierul lămpii între două scânduri și apăsă. Șipca crăpă imediat. Fără să zăbovească făcu la fel cu încă patru, apoi smulse din podea bucățile de lemn ce-și lepădară cu greutate îmbrățișarea din jurul cuielor ruginite. „Margherita” - șopti el din nou. Era ciudat că deși era atât de aproape de ele, niciuna dintre femei nu-și mai arăta chipul. „Margheritaaa” - își încercă el din nou norocul dar tot fără succes. Podul avea două rânduri de scânduri și între ele pământ pentru a sigura o bună izolație a casei. Hans se așeză în genunchi și începu să adune cu palmele cupă pământul dintre ele. O dungă subțire de lumină, ca o lamă de bărbierit țâșni dintre scânduri când el dezveli lemnul. Apoi mai încolo alta și alta, pe măsură ce pământul dispărea sub palmele sale mari. „Margheritaaa” – ridică glasul bărbatul, ușor nervos. Apoi își coborî capul între cele două felii de lemn cercetând atent spațiul. Nu era nimeni. Absolut nimeni. „Margherit...” - mai încercă el încă o dată aproape furios dar lemnul putred cedă și trupul său greu alunecă în gaura făcută în tavan. Jumătate din trup îi spânzura deasupra patului, în timp ce cealaltă jumătate se opintea din greu să iasă din strânsoarea lemnului încruntat. Încercarea de a-și folosi forța brațelor pentru a se elibera din capcana în care căzuse avu exact efectul contrar. Gaura se căscă și mai mult, iar brațele se înfipseră și ele în gura flămândă a podelei. Nu-i mai rămăseseră deasupra scândurilor prăfuite decât umerii și capul.
„Margheritaaa” - strigă el, la început cu frică, apoi din ce în ce mai curajos. Dar niciun chip nu-și mai arătă contururile și niciun glas reverberațiile. Însă imediat ce tăcu simți cum degete calde îi urcă pe gât. Apoi mai sus pe ceafă, îi prind lobul urechii și-l strâng abia atins, îi umplu căușul dupăurechii. Și degetele nu se opriră la doar atât, ci alunecară din spate pe conturul bărbiei, urcând în sus pe obraji, toate, paralele, ca o panglică răvășită de vânt și mai sus până la ochii pe care îi încercuiră cuceritoare, rotunjindu-le delicat lobul și culegând din înălțimea sprâncenelor umbra privirii. „Margherita, tu ești?!” - șopti el topindu-se sub atingerea degetelor, dar niciun glas nu-i răspunse. Degetele profitară de tăcerea sa pentru a coborî din nou și a-i alinta buzele. Însă nu doar degetele îi cotropiră simțurile, căci imediat ce acestea se cufundară în adâncimea trăirii, buze fierbinți le luară locul urmând exact același traseu, doar că spre deosebire de degete, acestea își dezveliră dedesubturile și mușcături subțiri și adânci se înfipseră în lobul urechii, în colțul bărbiei, în buze, în obraji, în sprâncene. Întregul trup fu acoperit de întinderi de degete moi, buze umede, dinți ascuțiți, toate învârtindu-se vorace ca un banc de piranha, ciupindu-i și sfâșiindu-i carnea. Le simțea pe față, pe umeri, pe piept, pe coapse, pe pântece, pentru ca apoi obraznice să treacă dincolo de baierele pânzei. Fiecare atingere era un ac înfipt în creier, o explozie a simțurilor, un foc de artificii în zvârcolirea cărnii. Înlăuntrul îi era o răscoală de magmă fierbinte, din ce în ce mai nestăvilită, până când totul explodă...

- Cum dracu o fi ajuns ăsta doctore dezbrăcat acolo, cu nădragii în vine și înfipt așa ca un rahat înghețat căzut din avion?! – întrebă sergentul mustăcind obraznic.
- Nu știu domnule. Ar trebui însă cercetat cu atenție mărită ce s-a întâmplat, căci aici nu e treabă curată... – murmură doctorul meditativ, lăsând pe podea geanta-i burdușită și căutându-și mănușile.




joi, 1 iunie 2017

Mostră


Am un copil într-o eprubetă
Pe care o port întotdeauna la piept
E măruntă ca o mostră de parfum
Din cele cu capac alb de plastic
Și tub subtire și lung
Cu care să-ți împrospătezi încheieturile
Seara, ascuns de ochii lumii
Îi desfac capacul de iarbă proaspătă
Întotdeauna proaspătă
Și-mi ating ușor tălpile

Copilul chicotește


marți, 16 mai 2017

Conturând

am desenat cu degetul un copac în nisip
un trunchi gros în centru
trei ramuri în stânga, trei ramuri în dreapta
și un braț subțire înălțat către cer
apoi am umplut ramurile cu frunze prelungi
ca o scursă privire

după câteva minute a apărut o vrabie
care s-a așezat pe ramura cea mai joasă
a început să ciripească zglobie și să-și scuture aripile
a sosit apoi alta și s-a așezat lângă ea înfoind ciripitul
și alta și alta până când copacul întreg
s-a umplut de vrăbii gureșe
acoperind orice semn în nisip

apoi a venit marea și a șters totul...


sâmbătă, 13 mai 2017

transpunere

Pasărea poate să șadă
Ochiul meu a zburat-o pe dânsa