joi, 14 septembrie 2017

Șotronul

Mai ții minte?! Aveam cinci ani cred amândoi, eram doar cu câteva luni mai mare decât tine. Voiai să jucăm șotron. Erați patru fete. Eu, timid, stăteam cu umărul sprijinit pe colțul blocului și vă priveam. Mi-era rușine să mă apropii, dar tu m-ai apucat strâns de încheietura mâinii și m-ai tras între voi. Șotronul era desenat cu cretă galbenă în gangul dintre blocuri. Poate de aceea mi-era și un pic teamă, căci soarele ocolea cu totul pătratele șerpuite, iar ochii abia se puteau obișnui cu penumbra. Țin minte ca acum, Ioana avea o piatră mare rotundă și albă, Maria o bucățică de cărămidă spartă, Andreea o pietricică mică cenușie, iar tu un ciob de sticlă groasă. A trebuit să găsesc și eu ceva să arunc. Am luat de lângă perete o bucată de tencuială căzută. Tu ai strâmbat din nas și ai ridicat ostentativ ciobul verde în bătaia soarelui. Strălucea ca un smarald. Maria a aruncat prima. 1. A parcurs fără probleme traseul. De la 1 la 7 și înapoi. Apoi 2, 3 și 4, la cinci s-a poticnit, a aruncat în afară. A urmat Ioana. Piatra ei rotundă aluneca pe asfalt. 1 a fost ușor, doar s-a aplecat un pic și a lăsat-o să cadă. La 2 piatra a fugit în afara pătratului. Nici Andreea nu s-a descurcat mai bine, era plinuță și îi era greu să se aplece într-un picior pentru a ridica piatra. A călcat linia de la primul încercare. I-au dat lacrimile, dar tu ai împins-o cu nerăbdare la o parte și luându-i locul ai aruncat cu precizie. La fel de precis ai și călcat într-un picior fiecare pătrat. 1. 2. 3. 4. 5. La 6 ai aruncat înadins în afară. Te-am văzut. Ai aruncat și nici nu ai așteptat să se oprească ci ai țâșnit către ciobul de sticlă și l-ai ridicat fudulă de lângă marginea cercului.
Maria a fost prima care a ajuns la 6. Șase era ultimul pătrat înaintea cercului. Cine desenase șotronul făcuse pătratele mici și cercul imens ca și cum acesta ar fi fost lumea, lumea către care ținteam, iar pătratele un fel de scară întinsă pe pământ către ea. Maria a nimerit șasele fără probleme. Era subțire și agilă Maria. Te-ai rezemat cu spatele de zid și ai ridicat un picior pe perete ca fetele din filmele americane care îi așteaptă pe băieții cu părul blond și zâmbetul larg cât tot ecranul. Dar tu nu așteptai niciun băiat, m-am gândit eu. Și-atunci nu înțelegeam de ce ai ridicat talpa piciorului drept pe perete cu genunchiul ieșind de sub fustița bleu, formând împreună cu celălalt picior un patru perfect. Maria a sărit în toate pătratele iar când s-a aplecat să ia piatra de la 6 atunci… Atunci s-a întâmplat nenorocirea. Chiar când a atins cu degetele pământul, căsuța de la 6 a dispărut dintr-o dată. A dispărut ca și cum n-ar fi fost. Cu tot cu Maria a dispărut. Nu se vedea foarte bine, dar nu era nici o îndoială că o gaură mare se căscase în locul pătratului de la 6. Noi eram dincoace, lângă linia de plecare, nu vedeam mare lucru, doar tu ai avut curajul sa te apropii, ai luat piatra Mariei și ai aruncat-o departe, ca și cum ai fi vrut să distrugi orice urmă a dispariției ei, apoi ai admonestat-o scurt pe Ioana “Ce faci toanto, tu urmezi!”. La 4 a greșit iar, dar tu nu ai lăsat-o să plece. Ai prins-o de umăr și i-ai spus zâmbind dulce “Lasă că dau eu pentru tine. Tu sari”. Și Ioana a sărit fără cusur și la 4 si la 5 si la 6. Doar când s-a aplecat să ridice piatra pământul i-a fugit de sub picioare. Căsuța marcată cu 6 a dispărut în întregime ca și mai devreme. A rămas doar conturul tremurat de mână și câteva fire de galben. Mă așteptam sa te rezemi iar de perete așa cum o fac fetele care-și așteaptă iubiții în filmele americane, dar nu, de data aceasta te-ai apropiat de marginea hăului sprijinindu-ți bine picioarele în 5 și agățându-ți parcă stânga de o bară imaginară pentru a te uita în jos luuuung ca într-o fântână. Apoi te-ai îndreptat, ți-ai netezit fustița cu un gest scurt și apropiindu-ți varful pantofului de piatra Ioanei i-ai făcut vânt dintr-o răsucire bruscă a gleznei până lângă zid. “Tu urmezi”, i-ai spus imperativ, iar Andreea s-a înclinat ușor de mijloc și a lăsat piatra să cadă la 1. Abia s-a putut apleca să ridice piatra din prima căsuță, dar a zâmbit fericită când a trecut linia înapoi. „Știi ce?! Tu poți să dai direct la 6! Nu mai e nevoie să dai la celelalte”, i-ai susurat subțire, prinzând-o de mijloc și aducând-o înapoi la linia de plecare. Andreea n-a schițat niciun gest. Și-a așezat vârfurile pantofiorilor pe dunga de start și a aruncat direct la 6. A nimerit din prima. Eu eram îngrozit. Chiar avea de gând să sară pentru 6?! Nu văzuse ce pățiseră celelalte?! Era oarbă?! Am vrut să o strig dar vorba mi-era înghețată. Am vrut să întind brațul s-o trag înapoi, dar privirea ta m-a oprit. Mă fixai ascuțit, așa cum limba șopârlei fixează gâza întinsă la soare pe frunza de brustur. Am urmărit-o cu ochii plini de spaimă cum sare peste căsuța cu numărul 1, apoi peste 2, 3, 4, 5, 6, ajunge la 7, se întoarce și atinge din nou pătratul cu numărul 6. Câteva clipe s-a oprit și a rămas așa într-un picior ca o barză, ca și cum ar fi vrut să capete energie pentru un nou zbor către alte lumi. Apoi s-a aplecat încet cu o mână în jos și cealaltă în lateral, încercând să-și păstreze echilibru. Degetele alunecau domol spre pământ, în timp ce eu îmi mușcam buzele până la sânge. Cât loc de-un suspin mai era între degetele Andreei și piatră când am închis instinctiv ochii. I-am redeschis o secundă mai târziu. Andreea nu mai era.
„E rândul tău”, mi-ai spus scuturându-ți părul pe spate. Mi-era frică, mi-era grozav de frică. Însă mi-era și rușine să fug. Nu mai eram decât noi doi, față în față. Împietrisem, așteptam o minune care să mă salveze, dar oricât am întins timpul, nu s-a ivit niciuna. „Haide, arunci odată, sau nu ești în stare?!”. Am întins brațul dar mâna îmi tremura și nu puteam face nicio altă mișcare. Ochii fixau obsedant pătratul cu numărul 6. Nu puteam să-mi dau seama dacă era asfalt acolo, sau o groapă adâncă până în miezul Pământului. Cenușiul tremura înaintea privirii. Am rămas așa cu brațul întins în timp ce tu mă priveai trufașă. „Fătălăule!”, m-ai șfichiuit nemilos. M-am scuturat ca după un coșmar dureros. Mi s-a părut cel mai îngrozitor cuvânt pe care îl auzisem vreodată, deși nu știam ce înseamnă, mai îngrozitor decât cuvintele cu P pe care le auzeam șușotite pe la colțuri. „Arunci odată?!”. Atunci brațul s-a ridicat singur și degetele au dat drumul bucății ținute captive. Ochii tăi urmăreau ficși aruncarea și trupul întreg părea încordat ca și cum viața noastră întreagă ar fi depins de acea mișcare. Piatra a căzut pe căsuța de la numărul 6, deși nici nu știam unde trebuie să arunc și s-a făcut praf, un praf fin, alb, amestecat cu firicele de nisip. Curentul iscat din senin printre blocuri a început să spulbere praful, doar în mijloc, o grămăjoară mică sprijinită pe bucăți nefărâme rezistând cu succes. Trupu-ți întreg a țipat într-o erupție violentă, contorsionându-se de furie. „Ce faci nenorocitule?!”. Aveai pupilele injectate și corpul îți tremura convulsiv. Nu-ți înțelegeam nici mânia, nici vorbele ce păreau venite din altă gură. De altfel, toată povestea îmi dădea fiori reci și draci nepotoliți îmi răscoleau înlăuntrul. Deși îmi doream nesfârșit să dispar, să mă fac nevăzut, să fug mâncând pământul, am rămas încremenit. Nu mă puteam mișca nici un pic. Te-ai repezit la grămăjoara de nisip și ai încercat să o protejezi cu palmele, apoi ai încercat să aduni praful pe care vântul îl răscolea de zor și să-l aduci înapoi în moviliță. Zadarnică pornire! Ochii ți se umezeau tot mai mult, pe măsură ce grămăjoara se făcea tot mai mică. În cele din urmă te-ai ridicat în picioare, ți-ai șters ochii cu brațul și mi-ai spus răspicat și senin: „Nici nu știi ce-ai făcut!”. Apoi, mânioasă și dreaptă, ai aruncat cu ciobul de pământ. Ceea ce nici unul din noi nu se mai aștepta să se întâmple, s-a întâmplat. Trapa de la căsuța cu numărul 6 s-a deschis din nou și te-a înghițit dintr-o dată. Doar ciobul de sticlă verde fărâmat a rămas împrăștiat printre firele albe de praf...

Rezemat de colțul blocului priveam împietrit șotronul cu dungi galbene tremurate și căsuța de la numărul 6 care abia se ițea din penumbră.


Toata viața am crezut că avea să fie ultima oară când aveam să vă văd, că v-a mâncat Pământul, că v-a-ghițit cealaltă lume. Asta până-ntr-o joi, când o vecină din cartier mi le-a arătat pe fete. Nu le-am recunoscut. Miezul Pământului le transformase în niște ființe stranii, cenușii, uriașe, legănându-se greoi. Aveau sâni și ochelari și riduri și părul vopsit. Doar tu ai scăpat din frământarea timpului și încă mai sari într-un picior șotronul...

duminică, 10 septembrie 2017

sămânța

te-ai născut dintr-o mirare
și ai hotărât că aceea trebuie să fie
matca nașterii tale
apoi ai început să crești
iar mie au început să-mi iasă
triluri prin urechi
și culori printre pleoape


joi, 7 septembrie 2017

Crizantema

Când taurul Petrică a întâlnit pentru prima dată o crizantemă a rămas înțepenit asemeni tovarășului său de bronz de pe Wall Street, cu picioarele din față drepte ca doi pari adânc înfipți în pământ și cu cele din spate topindu-se sub greutatea emoției. Nu era pentru prima dată când vedea o floare, nuuu, văzuse nenumărate. De trifoi. Rotunde și mici ca niște bumbi de lână roză peste cuvertura de verde. Erau foarte gustoase și de fiecare dată când lua masa de prânz, Petrică aduna întâi bumbii rotunzi și moi și abia apoi începea să înfulece trifoii.
Crizantema însăăă... crizantema era cu totul altceva, era un albatros pe necuprinsul cerului, era o vela albă pe întinderea de-albastru, era un mândru stejar pe nesfârșitul câmpiei. Și era înmiresmatăăă... Mirosea atât de frumos încât îl scotea pur și simplu din minți.
Începu să se învârtă în jurul florii ca un bondar în jurul staminelor încărcate cu grăunți de polen. Făcea pași mici, împletiți, deplasându-se în lateral și părând că e gata-gata să se prăvale pe-o parte la fiecare mișcare. Când termină un cerc complet se opri și închise ochii. Apoi aplecă nările și inspiră adânc, atât de adânc încât ar fi putut culege un câmp întreg de crizanteme cu inspirația sa. Dar nu avea decât una înaintea-i. La rândul său floarea își întinse petalele către buzele taurului, cuprinsă de-o înfiorare surprinzătoare. Îl cunoștea pe Ferdinand, îl văzuse adesea la televizor, dar n-ar fi vrut să fie ca el. Însă unele acțiuni nu le gândești deloc, doar le trăiești, te năpustești în ele și le trăiești cu tot înlăuntrul, cu fiecare particulă. Petrică trase din nou aer în piept, de data aceasta cu și mai multă putere. Floarea se ridică pe vârfuri și îi atinse delicat nările. Taurul roși! Oricât ar fi părut de mare și nemișcat avea un suflet de vrabie, numai miez si aripi. Oftă lung părând că își revarsă tot înlăuntrul în afară, apoi inspiră din nou adânc. Crizantema întinse petalele ca o gâză-miriapod, le tremură nebunește și ridicându-și trupul subțire deasupra pământului le lipi de botul umed al taurului.
Petrică era topit. Trupul i se cutremură într-un spasm înfricoșător. Își clătină capul mare de câteva ori ca și cum ar fi vrut să spună “așa ceva e inimaginabil, așa ceva nu mi se poate întâmpla mie” dar nu apucă să scoată printre buze decât un geamăt adânc ca o peșteră, o sfârșire și o înaripare deopotrivă. Când inspiră din nou pentru a-și umple înlăuntrul cu miresme și culori, atracția fu atât de năvalnică încât crizantema se smulse din verde și prinse a se deșira ca un fir de lână din ghemul rotund. Și fiindcă Petrică nu înceta să inspire, floarea se tot deșira și tot deșira, panglică verzuie unduindu-se-n vânt. Maică-sa, vaca Eleonora, îi spusese mereu că trebuie să coboare pe firul ierbii către esența lucrurilor și Petrică o ascultase, atât cât îl dusese mintea. Așa că nu încetă să inspire. Și fiindcă floarea nu contenea să se deșire de pe miezul Pământului, acesta prinse la rându-i a aluneca după mișcările panglicii, rostogolindu-se ca o minge în rotunduri de ape. Petrică nici nu înțelese de ce picioarele încep să pășească larg, apoi să alerge singure și nu simți nici un pic de oboseală când ghemul se făcu din ce în ce mai mic, iar alergarea din ce în ce mai profundă. Abia atunci când Pământul atinse dimensiunea unei coroane de tei Petrică constată surprins că acesta nu este altceva decât o uriașă tulpină de crizantemă. Atât și nimic mai altceva! O tulpină lungă de crizantemă făcută ghem, cu o floare în creștet și o sămânță în inimă.
Dar nu încetă să inspire și nu încetă să alerge pe marginea rotundului din ce în ce mai mărunt. Și asta până când rotundul deveni atât de mic încât se putea confunda lesne cu o sămânță de floare. Picioarele nici nu mai încăpeau pe circumferința plăpândă, iar când o adiere de vânt i-o smulse de sub tălpi, Petrică începu să plutească el însuși ca o frunză prin Univers.


marți, 15 august 2017

neștiutele nopți

în fiecare noapte pisici negre cu blana lucioasă
și ochii strălucitori
îți coboară de pe buze crăpânde
se rostogolesc lung în cearceafuri albe
se întind deșirându-se ca ghemul de lână
din teci își scot ghearele ascuțite
atent să nu sfâșie pânza
le privesc languros
apoi le ascund înapoi în pernuțe
și pornesc a aluneca peste mobile
umbre topinde
ieșind unduindu-și trupul violin
una câte una
prin pervazul ferestrei...

tu nu știi!


sâmbătă, 12 august 2017

esențe

am rostogolit îndelung gândul în palme
îndepărtându-i pe rând toate învelișurile
până când a rămas numai miez
- încotro ne arăți?! nu e nimic acolo…


miercuri, 9 august 2017

Extracția

Măseaua suferise mult, foarte mult, mai mult decât își poate imagina cineva. De când se născuse suferise. Întâi și întâi o legaseră cu sârme și trăseseră de ea așa cum tragi de butucii de plop să-i desțelenești din șanțul de la marginea șoselei. Și asta doar ca să facă loc alteia mai leneșe. Apoi descoperiseră pe fața-i lucioasă și albă ca laptele, o pată cenușie și se năpustiseră asupra ei. O loviseră, o găuriseră, o polizaseră, o scobiseră... Și nu o dată, nu de două ori, ci de zeci de ori, fără să le pese câtuși de puțin că suferă. Apoi, fiindcă ei nu izbândeau să țină în frâu urâtul, îi sfredeliseră canalele până în inima cărnii și le umpluseră cu o substanță păstoasă și urât mirositoare care să țină loc de înlăuntru. Încă de mică, nu avea zece ani, îi tăiaseră orice legătură cu organismul, îi făcuseră praf tubul ombilical prin care se hrănea, i-l scoseseră cu un vârf de cange ca pe un vierme. Fără nerv începuse să moară, abia perceptibil, câte puțin în fiecare zi. Dar nimeni nu-i vedea tragedia, nimeni nu-i intuia suferința. Suferea mai mult ca atunci când polizorul mușca din carnea sa de porțelan sau când vârfuri ascuțite de metal îi străfulgerau măruntaiele. Dar cui îi păsa?!
Domnul M se așeză comod în scaunul stomatologic. Era confortabil. Își aranjă șervetul de hârtie în jurul bărbiei și lăsă capul pe spate. Scaunul coborî ușor până când corpul deveni complet întins. Deschise gura și strânse inima. Îi era teamă, nu putea s-o ascundă.
- Da, da, asta e! Nu arată deloc bine. Ați cam neglijat-o!
Domnul M vru să riposteze. A făcut de fiecare dată ce i s-a cerut, ca un slujbaș umil și disciplinat al împărăției măselelor cariate. Venise la doctor de fiecare dată când simțise că ceva nu e în regulă și revenise atunci când fusese îndrumat. Respectase atent toate recomandările. Și tot el era cel care neglijase! Încercă să-i explice doctoriței cum stau lucrurile și cine e de vină, dar din gâtul său fixat în bărbița de hârtie nu ieși decât un gâjâit ondulat.
- Da, da, trebuie s-o scoatem de îndată. Altfel infectează toată gingia și poate afecta chiar osul. De altfel nici n-a mai rămas mare lucru din ea. E o ruină.
Bărbatul oftă. Nu era o surpriză, se aștepta. Ultimul perete se fracturase atunci când mușcase din carnea de vită și întreaga structură sprijinită în jurul șurubului fixat în maxilar se prăbușise dramatic. Și jurase că nu mai mănâncă vită. Era prea tare, doamna M nu știa s-o gătească. Dar degeaba. Bărbatul simți cum broboane mici de sudoare se adună pe frunte.
O ruină?! Așa, o ruină?! Dar cine o adusese în starea de ruină?! Cine o chinuise, o scobise, îi luase seva hrănitoare, cine?! Cine îi smulsese grăunte cu grăunte înlăuntrul înlocuindu-l cu prostii?! Cine, dacă nu ei?! Și tot ei veneau acum să se plângă...
- O să fac o injecție mică aici în articulație. Nu aveți nicio grijă, nu doare. Apoi voi face una dincoace, direct sub măsea. Nici nu o să simțiți.
Bărbatul închise ochii. Seringa pe care apucase să o vadă cu coada privirii avea un ac lung și subțire, mult prea lung pentru o simplă măsea. Și corpul îi era lung, extrem de lung. Simți o împunsătură de albină bine hrănită. Simți apoi cum zeama din seringă se varsă în carne. Cu furie se vărsa. Se întrebă mirat dacă zeama aceea îi poate intra pe de-a-ntregul în carne, iar dacă nu încăpea avea să dea pe dinafară?! Și unde avea să se reverse?! Simți și a doua înțepătură deși doctorița îi spusese că nu o s-o simtă. Apoi amândoi așteptară.
- Și acum simțiți?! Hmmm... – se miră ea ciocănind cu vârful fierului în gingie. Nu mai așteptă niciun răspuns căci bărbatul zvâcni. Încă o sută mililitri, cinci la sută, comandă ea scurt către asistentă. Și acul se înfipse din nou în carne.
Soarele lumina puternic. Perdeaua albă cu ciupercuțe dădea un aer copilăresc si primăvăratec încăperii. Și nuanțele în care erau zugrăviți pereții susțineau aerul dulce. Își privi palmele întinse deasupra genunchilor. Erau închise în pumni. Încercă să se relaxeze. Desfăcu degetele și acestea începură să zburde ca niște iezi.
- Canalie!
Tresări speriat! Aruncă ochii îngrijorați de jur împrejur. Nu, nu era vocea doctoriței și nici a asistentei. Ele ședeau în colț și pălăvrăgeau în șoaptă despre rochia cu flori mari de mac aflată la reducere. Și atunci cine vorbise?! Nu era nimeni altcineva în încăpere. Probabil auzise din cabinetul de alături, încercase el să se liniștească...
- Mai încercăm o dată...?! E incredibil domnule! Doza asta ar fi trebuit să vă amorțească toata falca, jumătate din față chiar - scrâșni femeia după ce încercă din nou gingia de sub măsea și aceasta reacționă aprig. Abia atunci bărbatul realiză că ceea ce spunea doctorița era în mare măsură adevărat. Nu-și mai simțea limba, obrajii, falca, capul întreg părea că i-a amorțit...
- N-aș vrea să vă doară! Două sute mililitri, zece la sută, comandă ea scurt către asistentă. Văzuse fața albindu-se a acesteia. Chiar și lui i se părea prea mult.
- Doamnăăă... - bâigui asistenta și rămase încremenită, cu mâinile întinse fără să facă nicio mișcare.
- Ce-i dragă?! Hai dă-o-ncolo de treabă! Nu-i deloc mult! Plus că e un caz special, vezi bine! Și fără să mai aștepte replica asistentei luă ea însăși instrumentele și umplu seringa.
Nu mai simți acul, în schimb simți cum substanța otrăvitoare i se împrăștie direct în sânge și de aici în tot organismul. Oare unde înfipsese doctorița seringa?! În gingie sau altundeva?! În scurt timp prinseră a-i amorți degetele, brațele cu totul, picioarele... Fața întreagă îi amorțise de asemenea. Nu mai putea schița niciun gest. Nici nu știa dacă ochii i se mai mișcă în orbite. În schimb cangea o simți din nou. Doctorița insistase cu înțepatul și trupul domnului M răspunse singur zvâcnind în scaunul cu cămașa albastră.
- Așa cevaaa n-am pățit în viața mea! – se lamentă doctorița. Se răsuci după asistentă dar asistenta nu mai era, dispăruse. Tiii, domnule, dar aveți o constituție de bivol! Dacă nici acum nu a amorțit... Auzea din ce în ce mai stins vorbele femeii. Dar apucă să vadă cum își pregătește seringa încă o dată.
- Canalie... a venit timpul să plătești...
De data aceasta auzi sunetele foarte clar, mult mai clar decât orice sunet sosit până atunci. Era evident că nu veneau din camera de alături. Și nici din cabinet. Sunetele veneau din cutia sa craniana. Nu avea nicio îndoială asupra faptului. Dintr-o dată teama de dentist păli. O acoperi alta și mai mare, teama că va muri. I se întâmpla ceva cu totul ieșit din limitele normalului. Părea să fie ținta unei puteri supranaturale care-i voia răul. Tot corpul îi era amorțit, se simțea ca o mumie, înfășat strâns și incapabil să miște. Capul îi rămăsese ușor într-o parte, atârnându-și privirile de silueta femeii. Îi vedea buzele mișcându-se dar nu mai auzea clar ce spune, doar frânturi. Femeia se apropie și privindu-l atentă se cutremură. Văzu seringa din mâna ei cum se prăvale pe podea. Femeia îi cercetă tremurândă trupul, i-l atinse în câteva locuri și se sperie și mai tare. Îi luă apoi brațul pentru a-i cerceta pulsul. “Ce-ai pățit?”, “te simți bine?”, “oh, Doamne!”, “mort”, “ce mă fac?” mai apucă să audă sfâșiat, apoi femeia își strânse în grabă puținele lucruri personale pe care le avea în cabinet și ieși în fugă pe ușă…
Luna pătrundea prin perdeaua cu ciupercuțe mângâind dulce marginea scaunului îmbrăcat în cămașă albastră. Pe măsuța scaunului dentar, o măsea, o ruină de măsea, privea zâmbind trupul înțepenit ca într-un cocon de păianjen…


vineri, 4 august 2017

atingeri

ai plecat pe fugă
ai luat de pe măsuța de lângă ușă
geanta, cheile și telefonul
dar ai lăsat mănușile albe
…degetele tale înăuntru