miercuri, 19 aprilie 2017

sorbim?!

el intră în cafeneaua cochetă
se așează la masa rotundă cu scaune albe de metal
și cere o cafea, nici măcar o cafea spune el, o clipă de liniște
fata îl privește amuzată și-i aduce totuși o cafea aburindă
nu, nu… nici zahăr nici lapte
cafeneaua are o sobă, e cald înăuntru
ceașca e bleu cu margine roșie dantelată
ca o rochiță de domnișoară
el răsucește ceșcuța și rochița
se ridică dincolo de genunchi în sus pe pulpe
înăuntru e albă
soarbe o gură și numără
câte buze de domnișoară s-au lipit de-ale sale
cafeaua e fierbinte, îi încălzește tot înlăuntrul
e întuneric afară și străzile-s pustii, doar lampadarele
ca lumânările pe tortul miresei
cafeaua e gata, dar el tot amână plecarea
întinde nările să-i mai culeagă o dată miresmele
dar ceașca miroase acum a flori
a magnolie, a iasomie, a trandafiri
Marry Me de la Lanvin, i-a spus cândva un gât de femeie
se ridică și iese, îi lasă fetei un ban pentru cafea
și altul pentru ceșcuța ca o rochiță de domnișoară

el își desface cu gesturi târzii nasturii cămășii
îmbracă pijamaua
își potrivește ceasul și îl așează pe noptieră
apoi stinge veioza
mâine are să vie iarăși o zi

de pe raftul cu cărți o ceșcuță bleu cu dantelă roșie
îi zâmbește cochet
sorbim?!


luni, 17 aprilie 2017

Arc

nu de prăbușirea boltei
pe care o clădim
mă tem
căci orice construcție
ce se înalță amenințător către cer
se va prăbuși
ci de strigătul
că n-ar fi trebuit s-o pornim


miercuri, 12 aprilie 2017

Alunecare

Sub petrecerea vântului
Nisipul întrupează fantomatice forme
Peste ele un copil modelând răsăritul
Ai grijă copile de clipa aceasta
Are deja colțul ciobit…


joi, 6 aprilie 2017

Azi facem ghiveci

Azi facem ghiveci. Eu pun în coș vinetele, cartofii dulci, dovleceii, mazărea, ardeii, roșiile, tu pui uleiul, boabele de strugure strivite între buze, parfumul, ciocolata cu dâre, fructul de mango, sucul de zmeuri curgând. Oamenii se împing în noi ca și cum nu ne-ar vedea, ca și cum am fi invizibili. Trecem printre rafturi molcom, abiatingând, ne aplecăm să descifrăm culorile de pe o cutie cu bomboane de ciocolată și mieji de cireși, apoi de pe alta și de pe alta. Oamenii ăștia vând doar culori, cutiile sunt goale. O nimica toată. Tu te-ai oprit între pungile cu mirodenii. Bagi o monedă de 25 de bani și poți inspira marea sau bradul din mijlocul poienii sau doar un poet. Te oprești la pachetele cele mai mici, au miresmele cele mai dense, îmi explici făcându-mi cu ochiul.
Pe măsură ce înaintăm rafturile se fac tot mai mărunte, ne aplecăm tot mai des, culorile și miresmele sunt tot mai profunde, mă lași să înțeleg. Eu cântăresc vinetele, tu zâmbești șăgalnic, ce ghiveci bun are să iasă. Oamenii sunt și ei tot mai mici, nu mai e nicio îndoială, vânzătoarea de la pâine trebuie să se ridice pe un scaun ca să-mi întindă ziua tăiată felii. O să le prăjim puțin și o să le ungem cu ulei de măsline și pastă de usturoi îmi spui, dar nu-ți face griji i-am ținut în apă de roze, are să ne miroasă gura a flori.
Fructele șușotesc gălăgioase, aruncându-și rostiri curcubee peste două galantare cu legumele crude. Roșii?! mă întrebi din priviri, iar eu dau din cap afirmativ și înșfac o cupă să le așez. Rămân însă cu palmele în aer căci nu mă hotărăsc defel, prelungi ca sânii tăi semețindu-și mirarea sau rotunde ca buzele-ți pufăind un sărut rotocol?!
Nu e nimeni la coadă, sau poate sunt, dar au rămas atât de mici că nici nu se mai văd, Eu întind pachetele pe bandă, tu întinzi soarele pe cer. Vinul, vinul tu l-ai ales?! Mă întorc să te-ntreb dacă-ti place cabernetsauvignonul, e un pic taninos îți spun, dar are o aromă plăcută de piele si tabac, am citit asta mai demult pe wikipedia.
Tu nu îmi răspunzi, tu nu ești. Te caut disperat din priviri. Ai fugit probabil să prinzi ultima stea, Betelgeusa. Are să explodeze într-o zi de atâta încântată strălucire, am citit eu într-un articol pe net și-are să se transforme într-o supernovă. Betelgeuse will brighten enormously, perhaps as bright as the full moon and visible in broad daylight, scria în articol, dar tu tot nu te arătai. Te-am căutat printe rafturi, niciunde, printre pașii acoperindu-se unul pe altul ca petalele de trandafiri scuturate peste rădăcinile groase.
Un bărbat mic și rotunjor bolborosește ceva într-o limbă pe care nu o înțeleg și mă trage de mânecă spre casă. Am lăsat acolo toate pachetele, pe bandă le-am lăsat și banda curge devale, pachetele dispar dincolo de capătul ei și reapar la celălalt capăt ca și cum ar fi lipite cu superglue de cauciucul rugos. Eu îi explic că nu ești de găsit, că ești înaltă cam cât mine așa, că ai părul ușor trecând peste umeri, trupul zvelt și zâmbetul larg. Îi explic întruna cu mâinile pe care mi le petrec de jur împrejurul corpului în încercarea de a fi cât mai clar cu putință. Caut din ochi și găsesc. Iau o cutie de ananas din care zâmbește galben o felie rotundă și-i arăt. Uite-așa! Omul parcă e de pe altă lume, parcă nici nu m-a auzit, s-a sprijinit cu un picior în spate, l-a flexat ușor pe celălalt în față și așa ancorat încearcă să mă târâie spre ieșire. Sunt mai zdravăn decât el, rămân neclintit pe picioare.
Deodată sună telefonul. E numărul tău. Răspund. Vocea ta.
- Ai luat tot ce ți-am scris?!


sâmbătă, 1 aprilie 2017

neostoitele miresme

îți miros mâinile a zmeuri
ți-am spus sorbindu-le cu nesaț căușul
tu ai fugit îmbujorată să le speli
în albie cu apă de ploaie
pentru ca de-a doua zi dimineață
să miroasă a mărgăritar
ca și cum brațele ți s-ar dezveli necontenit
lujeri cruzi

joi, 30 martie 2017

Câinii

în curte au intrat doi câini mari, unul alb și unul negru
sunt mereu pe aici mă mir că nu i-ai mai văzut
câinele negru mănâncă brândușe și verde și vrăbii
apoi se întinde cu burta la soare
câinele alb mănâncă noroi
și blana lui se face tot mai albă și mai strălucitoare
într-o zi câinele negru a mâncat tot verdele
și florile și copacii și vrăbiile
a mâncat apoi toată ziua
și câinele alb l-a mâncat
am plâns, era întuneric
mama m-a mângâiat și mi-a spus
(mama nu mai era, era altă femeie)
nu plânge am să-ți aduc altul
dar să ai grijă de el și să-l iubești ca pe ochii din cap
mi-a lăsat lângă pernă un pui alb și pufos ca un vis
l-am îngrijit ca pe ochii din cap
și el a crescut într-o zi cât alții într-o mie de nopți
a mâncat noroi și nori și furtuni și s-a făcut tot mai mare
înfulecând cu lăcomie dejurîmprejur
până când într-o amiază
a înghițit și copacii și casa și grădina și câinele negru
așa se făcuse de mare

trăiesc în burta lumină a câinelui alb
din când în când se aude câte un schelălăit negru

sâmbătă, 25 martie 2017

Indigestia

Domnul Blându a fost un om bun. Și-a văzut de viață cu răbdare și conștiinciozitate. S-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la servici, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a luat masa de prânz, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat. Fără abateri, fără poticneli. Cină n-a mai luat de o bună bucată de vreme, căci aflase că micul dejun îl iei singur, prânzul îl împarți cu prietenii, iar cina o dai la dușmani. Și toate s-au întâmplat asijderi, vreme rostogolită, până într-o seară de joi când domnul Blându a făcut o indigestie și a murit subit. Avea șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile și doar două luni și trei zile până la pensie.
Tare necăjit a fost domnul Blându când s-a trezit a doua zi mort. Dar ce-avea să facă?! Și-a pus picioarele pe spinare și s-a dus acolo unde i s-a spus în ultimul vis trăit pe Pământ. A luat liftul și s-a oprit taman la ultimul etaj. A nimerit într-o încăpere mare și înaltă, fără ferestre, ca un hol imens, unde oameni de toate națiile și vârstele, care cu valize, care cu papornițe, care cu simple gentuțe de mână, se îngrămădeau mai ceva ca la Gara de Nord. Domnul Blându a rămas descumpănit în mijlocul mulțimii. Umeri colțoși îi împungeau trupul, sudalme îi întepau urechile, coate ascuțite îi loveau trunchiul, coapse abuziv rotunjite îl rostogoleau de colo-colo ca pe o bilă de biliard. Noroc cu îngerii-agenți îmbrăcați în salopete albastre din două bucăți, care îi îndrumau pe călători către una din cele trei cozi uriașe formate la intrarea în Ceruri. Domnul Blându s-a trezit prins de brâu și așezat la cea din stânga și înarmat cu răbdare a așteptat acolo. Era mult mai mare decât la AJFP, la impozite și taxe, dar era obișnuit cu cozi din acestea. Domnul Blându a dat să se uite la ceas, să vadă cât de adâncă are să-i fie așteptarea, dar nu mai avea ceas. Domnul a zâmbit blând, toate ceasurile lui rămăseseră pe Pământ. Dincoace nu era timp. Și nici așteptare. Știa asta...
Dupa mai multe felii de răbdare domnul Blându a ajuns până aproape de Sfântul Petru. Și ca să nu se facă de râs când avea să dea ochii cu el, domnul Blâdu a tras cu privirea la cel dinainte, un bărbat zdravăn, cu ceafă groasă și părul tuns scurt, aproape zero.
- Ce-ai adus?! - l-a întrebat Sfântul Petru scurt pe bărbat.
Bărbatul a scos dintr-un sac de iută, pe care-l purta pe umeri, un teanc mare, să fi fost vreo sută, de aventuri trecătoare, șapte iubiri, patru violuri, șase cuțite, două pistoale, trei condamnări, o evadare, douăzeci și trei de tâlhării, o nevastă, trei copii legali, șapte uitați, o pocăință prea târzie...
Sfântul Petru le-a apucat una câte una, le-a întors pe toate fețele, le-a mutat de pe o masă pe alta și apoi însumând a spus doar atât:
- Știi da?! - și i-a arătat din bărbie Poarta Iadului.
Bărbatul cu gâtul gros a rânjit împăciuitor și luându-și înapoi desaga goală a pornit cu pași grei către ușă.
Apoi Sfăntul Petru și-a întors fața către el.
- Tu?! - l-a întrebat Sfântul încruntat, căci lume multă era strânsă în juru-i și nici pomeneală să se împuțineze vreun pic.
Domnul Blându s-a pierdut. Cuvintele i s-au poticnit în beregată și doar un găjăit surd i-a ieșit printre buze.
- Tu?! Ce-ai adus? - l-a întrebat Sfântul din nou ridicând glasul.
Domnul Blându nu era pregătit pentru o asemenea întrebare. El crezuse tot timpul că are să fie întrebat ce-a făcut, nu ce-a adus. Și atunci ar fi putut să spună că timp de șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile a făcut numai lucruri bune, că s-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la servici, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a luat masa de prânz, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat. Fără abateri, fără poticneli. Dar Sfântul Petru nu-l întreba asta, Sfântul îi cerea imperativ și cu glas aspru să-i arate ce-a adus. Iar domnul Blându nu adusese nimic, ce să aducă dintr-o viață muncită corect și conștiincios?! Că și casa fusese a întreprinderii, iar la pensie urma să se mute în a bătrânească de la țară, rămasă de la mumă-sa.
- Nimic?! - l-a scrutat Sfântul Petru adunându-și sprâncenele nor deasupra nasului.
Într-o disperată căutare spre salvare domnul Blându a dat să-și scuture buzunarele de la pijamaua în care era când l-a lovit indigestia și a găsit într-un târziu dopul de la tubul de pastă de dinți pitit într-unul din ele. Fericit l-a ridicat, l-a privit ca pe un inel cu diamante pregătit pentru ziua iubitei și l-a pus pe masa din stânga. Nu mai era nimic altceva pe masa din stânga. Și era uriașăăă, iar dopul atât de mic!
Sfântul Petru l-a privit zâmbind amar fără să-l atingă, s-a scărpinat în barbă, s-a scărpinat în ceafă, și-a luat obrajii în palme și a oftat îndelung.
- Nici nu știu ce să fac cu tine mă, pe tine ar trebui să te trimit înapoi!
Domnul Blându s-a uitat încurcat peste umăr. Puhoi de oameni se îmbulzeau unul în altul, icnind, vociferând, înțepându-se cu coatele, împungându-se cu valizele, însumându-se pâlnie spre una din cele două uși. Nici vorbă să-și dorească să se întoarcă. Așa că și-a pus mâinile pe genunchi și a așteptat cuminte, cum făcuse o viață întreagă, decizia Sfântului. Și în cele din urmă aceasta veni. Sfântul Petru ridică privirea și-i arătă din ochi urma bărbatului dinainte, apoi rosti tare și apăsat.
- Următoruuuuul...